Ce o intrigă pe actriţa Ilinca Manolache? Lucrurile pe care nu le înţelege. Ce o miră? Lipsa de generozitate. Cât de mult iubeşte Bucureştiul? Atât de mult, încât spune că n-ar putea trăi altundeva
Un articol de Judy Florescu|19 martie 2013
NOUA GENERAŢIE DE ARTIŞTI Ce o intrigă pe actriţa Ilinca Manolache? Lucrurile pe care nu le înţelege. Ce o miră? Lipsa de generozitate. Cât de mult iubeşte Bucureştiul? Atât de mult, încât spune că n-ar putea trăi altundeva.
Dar Ilinca Manolache mai iubeşte ceva: meseria de actriţă. Atât de mult, încât nu numai că ar juca pe gratis, dar ar da chiar şi bani ca să muncească.
Judy Florescu: Eşti o admiratoare declarată a Bucureştiului. Care este cea mai preţioasă amintire bucureşteană?
Ilinca Manolache: Nu am o amintire mai preţioasă decât cealaltă. Am amintiri. Amintirile sunt rămăşiţele lucrurilor pe care le-am trăit dar nu le-am uitat. Nu putem stoca tot ce trăim aşa că stocăm amintiri. Când zic „Bucureşti“, mie îmi apar castanii din faţa casei, îmi apare Lola, îmi apare casa portocalie a vecinei mele, îmi apare poarta Palatului Cotroceni, îmi apare Grădina Botanică, îmi apare non-stop-ul de la colţul străzii, îmi apare autobuzul 601, îmi apare troleul 90… Şi tot aşa…
Cumva, îmi apar ca într-un film mut imagini după imagini, după imagini care trag după ele mirosuri, senzaţii, emoţii… Am mai spus-o şi o repet, n-aş pleca din Bucureşti pentru nimic în lume, pentru că nu aş putea să-mi iau „la revedere“ de la toate aceste mici „elemente“ din care m-am format şi am trăit. Sunt extrem de ataşată emoţional de acest loc şi simt că nu aş putea să trăiesc altundeva. Nu aş putea să îi spun niciodată Bucureştiului „te pup! Pa! Pa!
„7 dintr-o lovitură“ de Lia Bugnar Foto: Florin Piersic Jr.
Tot mai mulţi tineri preferă să-şi construiască o carieră în afara României. Ce ar putea să te determine să încerci un astfel de drum în actorie?
„Faima, gloria, celebritatea, nu înseamnă nimic dacă nu ştii să rămâi om“. Este o replică din piesa „Noi 4“, de Lia Bugnar. O zice Victor, personajul lui Marius Manole. Eu îmi doresc să-mi fac un drum aici, în Romania. „Peste hotare“ e un termen extrem de vag pentru mine. Nu mă interesează, nu am ţeluri atât de îndepărtate. Dacă mi se va întâmpla, o să văd atunci dacă mă va determina să las deoparte povestea cu 601-ul şi castanii din faţa casei. Am mari îndoieli. Poate doar o iubire cu năbădăi.
Mergeai la Liceul Cervantes şi apoi traversai spre Preoteasa în Podul lui Cătălin Naum. Cum a fost acea perioadă de liceu spaniol şi pregătirea pentru teatru? Te mai leagă ceva de limba spaniolă?
Da. Perioada de liceu a fost o perioadă pe care eu nu o îndrăgesc prea tare, eu nu mă încadrez deloc în categoria celor care zic „anii de liceu au fost cei mai frumoşi ani“, dimpotrivă. Pentru mine au fost nişte ani în care am trăit într-un stres continuu, teze, lucrări, ascultări, 2-uri şi 3-uri la Fizică, lecturi care nu îmi plăceau… plus stresul cu BAC-ul, admiterea la Facultate… cumva au fost nişte ani în care trebuia să fac în aşa fel încât să supravieţuiesc (mai mult decât onorabil!) pentru a-mi putea vedea mai încolo de lucrurile de care îmi păsa cu adevărat.
Am pus în paranteză „mai mult decât onorabil“ din cauză că nu am acceptat să fiu o elevă mediocră şi dacă aveam teză la română, scopul meu era să ştiu foarte bine despre ce era vorba în propoziţie, chiar dacă, poate, nu mi-aş fi dorit cel mai tare în acel moment să îl caracterizez pe Ion al lui Rebreanu. Cu toate astea, nu am depus mari eforturi, nici solicitată prea tare nu m-am simţit, a fost o perioadă în care intelectul meu a fost hrănit pe lângă şcoală.
Am mers la Cervantes pentru că tatălui meu îi plăcea limba spaniolă. Pe mine, de spaniolă mă leagă discuţiile cu un mexican pe Facebook şi Natalia Oreiro.
„Opposites Attract“, regia Florin Piersic Jr. Foto: Alexandra Paşca
Când ţi-ai dat seama că vrei să devii actriţă?
În liceu deja ştiam de multă vreme că vreau să mă fac actriţă (nici cu alegerea meseriei nu mi-a fost prea complicat, am cochetat pe la cinci ani cu medicina veterinară, dar am abandonat-o rapid) aşa că în clasa a XI-a am mers în POD. Acolo am întâlnit o trupă de tineri ca şi mine care voiau să dea şi ei la teatru.
Acei tineri sunt acum Tudor Aaron Istodor, Irina Ungureanu, Sânziana Nicola, Alina Grigore, Oana Radu, Marin Grigore, Toma Cuzin. Pe lângă partea profană a POD-ului (alibiul perfect ca să chiulesc de la sport şi geogra era că eu fac teatru şi sunt artistă) a mai existat şi partea sacră a acestui loc. Eu acolo am pus baza a ceea ce urma în câţiva ani să devină meseria mea… Cred cu toată tăria că domnul Cătalin Naum este un regizor genial şi un pedagog de arta actorului înzestrat până în unghii cu har.
Acolo m-am descoperit, m-am cunoscut şi m-am dezvoltat. Ce am simţit acolo am resimţit de foarte puţine ori de-a lungul anilor care au urmat (deja supărător de mulţi) şi revelaţiile pe care le-am avut acolo mă păstrează acum cu picioarele pe pământ şi mă fac să merg mai departe de fiecare dată când zic „nu mai vreau“ sau „nu mai pot“. Acolo am realizat cu adevărat că vreau să mă fac actriţă. Vă mulţumesc, domnule Cătălin Naum!
Ai făcut cinci ani de violoncel. A cui a fost dorinţa aceasta şi de ce ai întrerupt studiul acestui instrument?
Mda… Nu s-a prins nimic de mine, am senzaţia. Părinţii mei voiau să fac un instrument, probabil din motivul clasic, să îmi dezvolt şi latura muzicală, nu? Am mers la Şcoala de Muzică numărul 3 de pe Ştirbei Vodă şi se dorea ca instrumentul să fie vioară. Doar că părinţii mei s-au urnit cam târzior, deja eram cam prea mare ca să încep să studiez vioara, aşa că li s-au oferit alternative. Violoncel? Şi violoncel a rămas.
Nu cred că am fost strălucită dar am reuşit cinci ani să tot am audiţii de două ori pe lună cu arcuşul în mâna dreaptă, violoncelul între picioare şi acompaniament la pian. Pot spune însă că săream în ochi, mai bine zis în urechi, la cursurile de canto, la solfegii şi game. Aveam şi atunci cea mai groasă voce deşi nu fumam. Am vocea groasă pentru că am vocea groasă.
„Profesiunea Doamnei Warren“, Teatrul Mic. Ilinca Manolache şi Tudor Aaron Istodor
Joci două spectacole pe seară şi ziua repeţi. Cum este acest ritm de muncă?
Să nu exagerăm, nu am în fiecare seară două spectacole. Dar se mai întâmplă să am şi câte două spectacole şi repetiţii în ziua respectivă. Dar asta nu e muncă. E viaţa mea. E viaţa pe care eu am ales să o am şi am avut toate condiţiile necesare ca să pot face asta. Îi mulţumesc lui Dumnezeu că sunt sănătoasă.
Restul e doar bucuria că lucrul din viaţa mea pe care mi-e cel mai drag să-l fac se cheamă „muncă“. Ştiu că nu-i prudent să o spun dar aş face-o şi gratis. Pe un fond de disperare aş da şi bani s-o fac. Consider faptul că îmi câştig existenţa în felul ăsta, cea mai fericită coincidenţă din viaţa mea.
Ai un rol pe care ai vrea să îl joci neapărat?
Nu am un rol anume pe care îmi doresc să-l joc neapărat, dar îmi doresc să joc cât mai mult şi să îmi găsesc plăcerea şi bucuria de fiecare dată când mă întâlnesc cu un rol pe care îl am de făcut. Sunt de părere că pot învăţa din orice experienţă pe care o am. Orice întâlnire cu un text, cu un regizor, cu un rol, cu un partener, nu face decât să mă îmbogăţească.
Pe toate planurile: emoţional, pentru că descopăr şi eu chestii noi despre mine, profesional, pentru că descopăr „butoane“ pe care, poate, n-am mai apăsat până atunci, deşi ele zăceau în mine şi „uman“, pentru că au loc întâlniri şi realizez că viaţa are mai multă imaginaţie ca noi. Am norocul de a avea o energie şi o poftă de „a face“ care îmi permit să am cantităţi mari de „treburi“ şi să le fac faţă. Răspunsul meu la întrebarea: „Nu eşti obosită?“ este: NU!
„Voiajul domnului Perrichon“, regia Dinu Cernescu. Foto: Andrei Runcanu
Ce texte ai avut la admiterea la UNATC?
Textele pentru Admitere mi le-am ales în ultimul moment. Am citit enorm, dar îmi plăceau foarte puţine. Foarte greu am găsit textele care chiar să mă reprezinte şi pe care să simt că vreau să le spun. Am avut un monolog din Tennessee Williams, „Proprietate condamnată“, monolog pe care îl avusese şi mama mea la Admitere, am avut o povestire de la Ilinca Goia pe care a avut-o şi ea la Admitere, povestire culeasă dintr-un ziar comunist. O povestire absolut genială. O mai am şi acum şi o recitesc când sunt tristă. Şi multe poezii pe care le ştiam din POD şi îmi plăcuseră. Artileria grea din repertoriul meu se numeşte „Domnii“ şi e luată dintr-o culegere de poezie flamandă. Autor nedivulgat.
Cel mai important sfat primit de la părinţii mei e să am încredere în mine! Din păcate mă lupt să nu uit asta şi mi-e foarte greu pentru că sunt o fiinţă care se îndoieşte de sine la tot pasul. Dar… mama, tata… eu încerc, să ştiţi!
Ilinca Manolache,
actriţă
Ce sfat le-ai da liceenilor care vor să dea la teatru?
Să se gândească bine de tot înainte. Şi dacă s-au gândit bine-bine, să aibă încredere în ei şi să nu-şi piardă simţul umorului. E valabil şi pentru noi, liceenii bătrâni care am devenit deja actori şi suntem tentaţi uneori să ne luăm mult prea în serios. Dacă îţi pierzi simţul umorului, nu mai cresc aripi. Fără aripi suntem doar pietoni.
Ce te intrigă?
Dacă e să răspund la „a intriga“ sinonim cu „a pune pe gânduri“, atunci răspunsul e: „mă intrigă întotdeauna ce nu înţeleg“.
Care a fost ultima ta mirare?
M-am mirat de lipsa de generozitate. Dar mirarea a venit la pachet cu fericirea că eu nu am această infirmitate. E un lux să fii generos, chiar un privilegiu. Îţi trebuie sânge albastru. Cu riscul să fiu plicticoasă: „mulţumesc, tată, mulţumesc, mamă!“
Care sunt prejudecăţile din societatea noastră?
„Pre“ + „judecată“ – încerc să mă feresc de treaba asta. Să etichetezi înainte să cunoşti în detaliu e o consecinţă a ritmului extrem de nesănătos în care trăim. Care sunt aceste prejudecăţi? Nu am un răspuns. Cred că sunt infinite şi ţin de fiecare individ în parte. Ce e trist e că am senzaţia că nu vom putea scăpa de ele. Nu ne-o permite Timpul.
Ilinca Manolache, în copilărie
Ai susţinut într-un interviu anterior că „Fashionul este arta secolului XXI“. Care este stilul vestimentar care te reprezintă cel mai bine?
Aşa am susţinut la un moment dat şi în continuare cred că „fashionul“ poate fi considerat o artă a acestui secol, mai ales dacă priveşti creaţiile unor mari designeri ai momentului. Se ştiu destul de puţine lucruri la noi despre zona asta şi poate părea superficial ce spun, dar sondând mai în detaliu, afară, segmentul ăsta a căpătat nişte tentacule gigantice care au cuprins şi „arte“ deja consacrate: teatru, film, fotografie.
Consumerismul e în floare aşa că s-a inventat o nouă formă de „artă“ care se vinde. Când mă refer la „fashion“, nu mă refer la blugi şi sandale. Mă refer la un concept de „fashion“. O să vedem că în câţiva ani o să ne lovească şi pe noi, deja a început. Doar că e o artă care costă mult ca să fie făcută la un nivel rafinat. Stilul meu vestimentar merge mână în mână cu suma informaţiilor pe care le adun.
Din acest motiv e posibil ca imaginea pe care o am să nu fie neapărat „gustată“ şi înţeleasă de toată lumea. Felul meu de a mă îmbrăca a stârnit şi reacţii neaşteptate. Ceea ce, într-un final, e bine…
Ilinca Manolache, fotografiată de Andrei Runcanu
