„Nu-i stă nimeni alături ca talent, ca frumuseţe, ca forţă de muncă”, spunea Carmen Stănescu despre Adela Mărculescu – actriţa născută pe 21 decembrie. E una dintre „celebrele spunătoare de versuri ale teatrului românesc”, adăuga Radu Beligan.
Un articol de Monica Andrei|21 decembrie 2014
Era vremea solstiţiului de iarnă, în 21 decembrie. În casa căpitanului Marcu Mărculescu, medic la regimentul din Aiud, şi a soţiei sale Eugenia Despina Banos, Moş Crăciun a venit mai devreme, în 1938, şi le-a adus o fetiţă albă cu ochi mari negri şi expresivi.
Adela Mărculescu şi-a petrecut copilăria la Craiova, la bunici, şi tot aici a debutat pe scenă, în „Vacanţă la Craiova”, un fel de spectacol de revistă. Era mică şi îndrăgostită pe veci de scenă, de actori, de reflectoare, de oamenii din faţa scenei. În copilărie, a jucat un pitic şi un paj în „Înşiră-te Mărgărite” – spectacol care avea să marcheze etapele ei actoriceşti. Au urmat, în anii de liceu două spectacole de balet: „Lacul lebedelor” şi „Macul roşu”.
În „Lacul lebedelor” era lebăda albă, despre care îşi aminteşte: “Câtă graţie, candoare, seriozitate în această lebădă grăsună – era o copilă – îmbrăcată cu un tutu din tifon bine apretat, plin de fulgi albi şi corsajul de mătase presărat cu paiete – opera mamei şi a Doamnei Dumitrescu, o bătrână onorabilă, bună povestitoare, talentată la cusut şi la pictat.” Au urmat ani de balet propriu-zis cu Floria Capsali şi ore de pian.
Termină liceul, la numai şaisprezece ani, şi se înscrie la facultatea de teatru „I. L. Caragiale” din Bucureşti. În familie au loc discuţii aprinse. Mama – de acord. Tata – oscila. Bunica din partea tatei era foc şi pară de supărată: „Să se facă saltimbancă, să ne facă neamul de râs!”
În 1959, a absolvit Facultatea de teatru „I. L. Caragiale” din Bucureşti, clasa prof. Alexandru Finţi. „Multe am învăţat de la acest om, mare la suflet – eu şi dragii mei colegi de clasă: Margareta Pogonat, Monica Postolache, Smaranda Manoliu, Ion Dichiseanu, Sergiu Tudose, Stelian Preda şi regretaţii Cornel Revent şi Romel Stănciugel. Am învăţat ce înseamnă corectitudine, respect faţă de public, de colegii de partitură…. fără de care nu există respect faţă de tine. Sau invers. Depinde din ce parte priveşti. Ce înseamnă să fii actor. Ce înseamnă teatru.
Ce înseamnă iubire de meserie. Toată seria a fost trimisă la Botoşani – se deschisese noul teatru şi trebui a susţinut. Eu am stat câteva luni. Nu uit drumul de la gară spre teatru, eu plângeam, iar Ion Dichiseanu, colegul meu, cânta: «Nu plânge fată dragă, nu mai plânge…». Apoi Toma Caragiu m-a adus la Ploieşti. Un colectiv minunat, sudat, dar cel care mi-a rămas în suflet şi în minte este Toma Caragiu. Cu el am jucat mult, am simţit ce înseamnă şi teatrul adevărat, şi comicul şi tragicul, de pură esenţă, până acolo unde amândouă se îmbină, încât e greu să clinteşti balanţa. Ca-n poveşti, cu împăratul care cu un ochi plânge, cu altul râde. Şi nu-l pot uita pe Harry Eliad, directorul artistic al teatrului, care cu har, cu un tact teribil, cu înţelegere reuşea întotdeauna să pună în scenă spectacole după texte nu întotdeauna foarte… ortodoxe.”
Adela Mărculescu și Damian Crâșmaru, în spectacolul „Floarea de cactus” de la Teatrul Metropolis
Peste ani, Zaharia Stancu, directorul de atunci al Teatrului Naţional din Bucureşti, a văzut-o în „De Pretore Vincenzo”.
Îl avea partener de scenă pe Toma Caragiu şi jucau în turneul teatrului din Ploieşti, la mare. I-a spus: „Fetiţo, din toamnă am să te iau la Bucureşti, la Naţional, la mine”. Debutase cândva în „Înşir-te Mărgărite”, în regia lui Miron Niculescu, care i-a devenit soţ. De această dată era distribuită în rolul Sorina.
,,Visam să ajung o mare tragediană. Eram convinsă că doar asta mi se potrivea.
Priveam cu neîncredere la toţi cei care-mi spuneau, cum a făcut-o şi Liviu Ciul ei, că aş fi extraordinară într-un teatru bulervardier, într-o comedie… E greu să faci comedie. Nu numai că trebuie s-o simţi, s-o guşti şi s-o trăieşti tu, dar s-o transmiţi dincolo de rampă, în întunericul sălii unde te ascultă sute de fiinţe neîndurătoare cu falsul. E mai greu. Vorbesc de comedia de bună calitate. În special când viaţa îţi oferă cu predilecţie sarcasm, în cel mai bun caz tragi-comedie de un gust îndoielnic şi multă, foarte multă indiferenţă. Şi indiferenţa este duşmanul numărul unu al unui artist. Mai ales în comedie. Nu cred că cel care e mai trist e şi cel mai bun comic. Nu. Cel mai puţin indiferent. Greu să-ţi fie suflet plin atunci, şi din prea plinul tău să reverşi asupra celui ce ţi stă dinainte.”
„Primul meu film a fost «Serbările galante» în regia lui René Clair, o coproducţie româno-franceză, în 1965. Eram pe la începutul carierei, am avut un rol mic, dar eram tare mândră. La câţi va ani turnam, în Germania, sub regia lui Robert Siodmak, o coproducţie româno-germană: «Bătălia pentru Roma».”
Apoi au urmat 15 filme unde a colaborat cu regizorii: Mircea Veroiu, Nicolae Corjos, Dinu Cocea, Gh. Turcu, Ion Popescu Gopo, Iulian Mihu, Mihai Constantinescu, Gustavo Graef Marino, Geo Saizescu.
Şi-a început cariera pedagogică la I. A. T. C în 1963 la catedra de dans a Verei Proca, apoi la tehnica vorbirii, catedra Sandinei Stan. Din 1992, este conferenţiar la Universitatea Hyperion, catedra „Actorie”, mai apoi la „Tehnica vorbirii ”.
Scena vieţii Adelei Mărculescu
Dincolo de scenă, există o Adela Mărculescu cu bucuriile împlinirilor, cu tristeţile dorinţelor, cu dragostea familiei şi a prietenilor. Cu plimbările cât mai lungi în natură, ca să admire florile sălbatice, cu vise cât mai frumoase din care se trezeşte uneori în „haosul ” din jur.
Aşa cum se descria, actriţa cu ochi „strălucitori ca iadul” este atrasă de culorile vii, în special roşul. Iubeşte toţi patrupezii. Spune despre dânsa că are temperament „grecesc”, iar însuşirea preţioasă e puterea de a înghiţi. Ar fi vrut să locuiască într-o Grecie locuită de români, dar care să aibă capitala la Veneţia. Are slăbiciune pentru bătrâni şi copii. Citeşte scriitorii clasici ruşi şi cărţi de copii. Figurile preferate din literatură: Zmeul şi Colţ Alb. Consideră cea mai interesantă epocă istorică Antichitatea greacă. Preferă impresioniştii şi preclasicii şi toţi artiştii care au har de la Dumnezeu. Rolul preferat în teatru e întotdeauna ultimul şi cel ce va veni.
Adela Mărculescu are ca hobby diplomaţia. Detestă inerţia. Apreciază la bărbaţi generozitatea. Cea mai mare dorinţă este sănătatea. Deşi nu e superstiţioasă, este atrasă de magie, chiromanţie. Crede în zodii, în cafea, în bobi, în lună, în stele şi în tot ce se poate… Îi place să i se ghicească. Mâncarea preferată: sarmalele. Cel mai important eveniment e cel pe care-l visează, în care crede, îl aşteaptă şi vine. Se conduce după deviza: „Tot înainte”.
Dincolo de toate, există Adela Mărculescu – omul care speră veşnic în mai bine, care crede în bunătate, generozitate, onestitate. Asta oferă şi mereu speră să primească la fel.
Adela Mărculescu, văzută de colegii de scenă
Radu Beligan: „Când a păşit pe scena Naţionalului, o fetiţă oacheşă de o frumuseţe clasică, inteligentă şi plină de farmec, în rolul Sorinei din „Înşir’te Mărgărite”, oamenii de teatru au salutat în adolescenta Adela Mărculescu apariţia ingenuei lirice şi dramatice de care teatrul avea atâta nevoie. Cariera artistică s-a desfăşurat armonios şi ascendent din succes în succes. Cu fiecare nou spectacol, sonda tot mai adânc caracterele, îşi diversifica mijloacele de expresie, îşi amplifica şi nuanţa vocea, care avea să facă din ea una din celebrele spunătoare de versuri ale Teatrului românesc. O creaţie cu adevărat excepţională care a uimit presa şi publicul a realizat Adela Mărculescu în piesa lui Ghelman „Între patru pereţi”, unde a jucat alături de Damian Crâşmaru, interpretând un personaj de o forţă dramatică neobişnuită, cu profunzime şi sobrietate.”
Draga Olteanu-Matei: „Bucuria de a scrie astăzi despre ea izvorăşte din amintirile noastre de la Vaideeni, la filmul „Cordovanii ” al regizorului Constantin Neagu care ne adunase într-un mănunchi pe noi, cei câţiva tineri abia ieşiţi de pe băncile facultăţii şi Adela Mărculescu încă elevă de liceu. Încrezători şi veseli, fără bani şi fără griji, dimineţile filmam, iar serile ne adunam fie pe la câte una din gazdele noastre, fie pe malul râului unde aprindeam focuri, fie în piaţa satului sau 1a birtuleţul cooperativei unde responsabilul ne trata cu ţuică de prună veritabilă, îndulcită cu sirop de coacăze, şi noi cântam, recitam, spuneam anecdote sau încropeam câte o scenuţă din cele pe care le studiasem în institut.
Amza Pellea, Dumitru Furdui, Sinişa Ivetici, Matei Alexandru, Puiu Marta profesorul nostru de machiaj, împreună cu mama sa, o … mătuşică grijulie si „Delu” o fetiţă cu cosiţele ca abanosul, împletite în două cozi grele, nepoţica ei cea dulce pe care nu era chip s-o ducă la culcare până nu adormea cu capul pe umărul ei. Ştia Amza o anecdotă cu un proces de divorţ care avea loc într-un tribunal al câinilor, cu multe personaje implicate de la „curtea” de judecată cu procurori, avocaţi şi martori până la părţi le aflate în proces şi inculpaţi. Şi „lătra” Amza interpretând în mod cu totul diferit fiecare personaj în parte, cu un farmec nespus, încât câinii de prin vecini începeau să-i răspundă şi ieşea o hărmălaie care implica tot satul.”
Dan Puric: „Personalitatea doamnei Adela Mărculescu din punctul meu de vedere este marcată de acel lucru foarte subtil care nu se poate juca şi care se numeşte un farmec personal, o distincţie şi o demnitate… toate aceste lucruri reieşind din toată fiinţa ei cu o discreţie de invidiat; vorbesc de distincţie, vorbesc de farmec personal pentru că acestea sunt lucruri foarte rare acum în teatrul nostru.”
Damian Crâșmaru: „Eu văd în Adela Mărculescu o artistă care are punctul de început şi de sfârşit, teatrul, scena. Adela e un exemplar total de actriţă, care a îndepărtat de lângă ea orice ispită de a trăi, oferindu-şi viaţa numai şi numai teatrului. În această lume efemeră de personaje a teatrului, fantastică, Adela îşi are mersul ei imperial, îşi alege personajele pe care le iubeşte dându-le viaţă din viaţa ei.”
Sanda Toma: „Adela Mărculescu a rămas legată de cea mai frumoasă perioadă a tinereţii mele: ucenicia pe scena Naţionalului Craiovean (1956 – 1958) alături de Silvia Popovici, Gheorghe Cozorici, Constantin Rauţchi, Amza Pellea, Victor Rebengiuc, Dem Rucăreanu – sub îndrumarea regizorului Vlad Mugur.”
Carmen Stănescu: „«Bravo Adela!» – Aşa am strigat de multe ori, aplaudând-o pe Adela interpretând impecabil roluri superbe şi triumfând pe scena Teatrului Naţional din Bucureşti, ani de-a rândul, în nenumărate stagiuni. E o actriţă unicat! Nu-i stă nimeni alături ca talent, ca frumuseţe, ca forţă de muncă. Cu dragoste imensă şi respect pentru această artă
teatrală, Adela iese mereu biruitoare în lupta ei cu personajele pretenţioase.”
Natalie Ester: „Făcând parte dintr-o generaţie dispersată de actori, când se întâmplă să mă mai plimb abulică pe holurile Teatrului Naţional şi să dau de aroma specifică a Magie Noir-ului, ştiu că Adela Mărculescu se află undeva pe aproape. Şi prezenţa ei, simţită fie numai prin miros, îmi comandă să păşesc cu încredere, cu stil şi cu eleganţă, confirmându-mi în mod misterios că fac bine ceea ce fac. Imaginaţi-vă cum mireasma acestei femei poate avea asemenea impact asupra unui ipochimen.”
Sursă: “Adela” – Olga Mărculescu – Ion Moldovan, Editura Buna Vestire, Blaj, 2009
Foto: Maria Ștefănescu
