Adrian Ciobanu, actor: „Nu te mai poţi alinta în teatru în momentul acesta“
http://www.ziarulmetropolis.ro/adrian-ciobanu-actor-nu-te-mai-poti-alinta-in-teatru-in-momentul-acesta/

Nevoia de teatru este tocmai nevoia de viaţă adevărată. Un actor îşi cercetează sufletul cu ceva vreme înainte de spectacol, petrecând puţin timp cu el însuşi, dezlegându-se de nebunia vieţii cotidiene. Îşi cercetează sufletul precum un vânător arma înainte de a pleca la vânătoare şi exact în clipa în care intră pe scenă ştie că e capabil de orice.

Un articol de Loreta Popa|18 August 2014

Este ceea ce am învăţat în două ore şi jumătate de interviu cu Adrian Ciobanu, actor al Teatrului Bulandra şi om, cu visurile lui, cu frământările lui, cu dorinţele lui, cu împlinirile, cu nefericirile, cu gândurile, bucuriile şi nemărginile lui.

L-am văzut jucând. Mi-amintesc cum braţele lui se sprijineau de cada lui „Arlechino moare?” în aşteptarea spectatorilor. I-am citit în ochi bucuria că sala e plină, dar şi nerăbdarea de a arde pe scenă. Am şi acum pe buze întrebarea ce nu-mi dădea pace în timpul acelui spectacol: „Doamne, nu vede nimeni vânătăile acestui om, care dă impresia că n-a păţit nimic în timp ce se loveşte de un zid nevăzut?”

Loreta Popa: Eşti actor. Ştii foarte bine cum merg lucrurile în lume, în viaţă şi în teatru. Pentru cultură nu se mai alocă bani, căci, nu-i aşa, la ce ne folosesc saltimbancii, actorii, poeţii şi menestrelii cetăţii? De unde această dorinţă de a lovi cultura prin toate metodele, chiar şi atunci când aceasta e la pământ?

Adrian Ciobanu: Ca să ajung să răspund acestei întrebări trebuie să-ţi povestesc despre vremea când eram în armată. Armata te disciplinează. Chiar dacă tu nu o iubeşti. Mai ales atunci când eu am făcut armata, prin 1981-1983. Stăteam şi băteam pas de defilare şi trăgeam cu puşca pentru ceva ce nu ştiam dacă va fi vreodată.

După ce te lasă la vatră, când te întorci cu mintea la perioada aceea, îţi aminteşti că spuneai „Fir-ar ea de armată, ani pierduţi!”… Ei bine, nu sunt ani pierduţi. Te învaţă să funcţionezi şi mie mi s-a potrivit cu meseria mea mai târziu. Te învaţă să funcţionezi într-un sistem sărac. Mâncare proastă, egal cu ceilalţi, nimeni nu are posibilitatea să aibă mai mult, fără timp liber pentru tine, îţi speli hainele, trăieşti în nişte condiţii grele, cu apă rece şi somn puţin, consum fizic până la epuizare.

Am dus în spate sute de kilograme de echipament, am făcut sute de kilometri pe jos, am tras cu puşca aia care făcea un zgomot infernal, mi-am pus masca de gaze şi mi-a curs sânge din urechi şi din nas şi… am rezistat. Am urcat dealuri şi am rezistat. Am scăpat şi sunt acelaşi om. Am putut să duc chestiile acestea.

Şi în sistemul teatral e la fel, să zicem. Nu ai confort, nu eşti alintat de nimeni. Oamenii te-au luat, te-au aruncat pe scenă şi vor să fii perfect. Şi când nu eşti, te judecă vulgar. Tu trebuie să rezişti la toate astea. Forţa de adaptare din armată mi-am asumat-o şi în viaţă. Armata te învaţă să te descurci împotriva ei. Îţi dezvoltă calităţi şi abilităţi ca să o poţi păcăli. Trebuie să te descurci. Trebuie să fii pregatit pentru orice. Trebuie să ai o rezistenţă aparte faţă de sistem.

Adrian Ciobanu

Lucrul acesta este valabil şi pentru segmentul cultural. Aceeaşi degradare a devenit un substitut, un nechezol. O imitaţie, un înlocuitor de cultură reală. Dar undeva, s-a creat un alt sistem, pe alte reguli, care te face să descoperi forme de rezistenţă. Aşa se naşte un teatru, aşa se naşte un laborator, de exemplu…

Sistemul oficial te obligă să te exprimi ca el, iar tu, care vrei să păstrezi o notă particulară, trebuie să-l contrazici. Este însă o lipsă de repere extraordinară acum. Iar cei care au avut repere cândva încearcă să le păstreze vii şi să le dea mai departe. Au ajuns ca nişte highlanderi, cât va mai fi posibil şi acest lucru. Sunt unii care încă mai rezistă şi îi încurajează şi pe alţii să meargă pe drumuri importante. Aşa sper că sunt şi eu. Cei mai mulţi, însă, caută facilul.

Mi-amintesc de uniforma pe care o purtam în liceu şi cred că în ciuda acesteia ieşeam în evidenţă fiecare dintre noi, nu eram deloc roboţi ca acum. Asta pentru că ai adus vorba de armată…

Uniforma aceea era formală, eram obligaţi s-o purtăm. O purtam, dar în intimitatea noastră căutam breşe, spărturi, supape. Îmi aduc aminte de mine, în liceu, în anii 80, când nu intra muzică străină în ţară, noi eram punk-işti.

Într-o lume închisă, găseam posibilitatea să facem rost de nişte casete cu muzică, benzi de magnetofon. Le înregistram, căram magnetofonul în spate pe la colegi şi trăgeam muzică, aveam bocanci, tricouri rupte şi găseam o supapă de a ne satisfice dorinţa de a fi vii. Asta s-a întâmplat şi în plan cultural.

În subsolul societăţii, dincolo de faţada aceea bolnavă, a existat Cioran, a existat Noica. Eu cred că valorile mari s-au format până la revoluţie pentru că au avut cu ce lupta. Au luptat cu acest monstru care le mânca sufletele şi capetele. Au găsit o modalitate de a acoperi toată această negură cu ceva: prin cultură. Acum a dispărut reperul şi nemaiexistând acesta, am ajuns să credem că pentru a avea cultură e îndeajuns să citeşti un Caragiale şi un Coelho sau sa vezi un spectacol cool într-un club.

E nevoie de mult mai mult de atât. Or, oamenii sunt foarte comozi. Aşteaptă ca cineva să le bage pe gât o pseudocultură, iar acest cineva este, din păcate, televiziunea, care face asta prin lucruri extrem de facile. Pentru mine este un reper Noica, am o mare admiraţie pentru el. El spunea că trebuie să păstrezi tu ca artist, ca şi creator, o doză de frust.

Niciodată într-o bunăstare totală nu s-au putut crea opere de artă. Asta nu înseamnă că trebuie să ai o tendinţă comunistă. Dar de obicei, îţi pui întrebări şi vrei să răspunzi la ele doar în momentul în care viaţa ta nu este adormită de bunăstare. Din lipsuri începi să-ţi pui întrebări şi atunci creezi. Din neajunsurile acestea vin creaţiile. Întotdeauna lucrurile foarte importante, care au rezistat anilor, au fost lucruri născute greu. Nu s-au scris uşor lucrurile măreţe.

Balzac era înnebunit, nesigur, bea cafele după cafele, scria încontinuu şi cu greu năştea 20 de pagini de roman. Îl costa foarte mult. Dar acolo era o esenţă a unei existenţe despre care eu acum citesc şi mă emoţionează profund. Sau chinul lui Caragiale al nostru, care a fost genial, pentru că a intuit că peste ani vom fi la fel. El a scris despre noi atunci şi de atunci până acum, noi am rămas aceiaşi.

Dar cât chin a îndurat el pentru că a avut curajul să spună asta. Cam asta e cu teatrul. Se strâng nişte nebuni care vor să spună ceva, care vor să facă o experienţă si asta îi costă, dar în acelasi timp, asta contează şi asta rămâne.

Adevărat că vremurile nu mai sunt cum au fost şi adevărat că presa de scandal mereu caută senzaţionalul, dar actorii îşi amintesc mereu de farsele din timpul spectacolelor. Ce-mi poţi spune despre farse?

Acum, atenţia şi grija pentru un spectacol sunt mult mai mari. Riscul e mult mai mare, răspunderea e mult mai mare. Într-un spectacol nu poţi să-ţi permiţi prea multe, căci poţi da totul peste cap şi lumea se sperie. Dar înainte îţi mai puneau în valize cărămizi, îţi înlocuiau scaunele, luau ceva ce nu-ţi dădeai seama că lipseşte din scenă, luai alţi pantaloni şi ei râdeau. Te împiedicai în scenă şi cădeai, normal că sunt momente. Cele mai frumoase sunt însă cele involuntare. Vezi ceva şi nu te mai poţi abţine.

Când simţi că publicul vede ceva ce si tu ai văzut şi tu comunici cu el, e minunat. Pentru cel care primeşte farsa însă e greu, e groaznic, pentru că-i schimbă obişnuinţele şi-l dă peste cap total. Acum, la Andrei Şerban, la „Omul cel bun din Seciuan”, la prima repetiţie cu public, era o plantaţie de decor făcută din bare, nişte uşi, unele mai înalte, altele nu. La o intrare, am o portavoce în care vorbesc şi nu era aprinsă.

Eram în fugă şi am văzut că aia nu merge. Am văzut, dar am continuat să alerg şi am dat cu capul în bară atât de tare încât am ameţit, am căzut, iar publicul a crezut că e ceva lucrat. M-am ridicat cu greu, am intrat în scenă, am început să spun vorbele, dar intercalate, nu aveam coerenţă, încă nu-mi revenisem. Cei din sală erau pe jos de râs. Au crezut că aşa e lucrată scena.

După zece secunde mi-am revenit şi am continuat. După aceea unii mi-au spus că a fost foarte comică scena şi mă întrebau cum am reuşit-o. „Nu am făcut nimic, mi s-a întâmplat.”

Credinţă a fost şi atunci când aţi ajutat „Pescăruşul” lui Cehov să zboare…

Toţi cei din distribuţia „Pescăruşului” au crezut în Antoaneta Cojocaru, au crezut în demers şi au vrut să-şi depăşească condiţia. N-a fost vorba despre bani sau despre ore de repetiţie comode. Nu. S-a repetat în spaţii de repetiţie foarte incomode, la ore foarte incomode, nemâncaţi, închişi, într-un aer încărcat de praf, o propunere foarte grea, dar pentru că am avut cu totii credinţă, lucrurile au ajuns atât de departe.

E un spectacol după care ne simtim împliniţi, care ne face să atingem nişte lucruri foarte profunde. Răscolirea asta, personală, ţi-aduce aminte de viaţa ta, de vulnerabilităţile tale, de omenescul tău şi atunci, după acest spectacol care ne costă, nu ne simţim bine. Şi atunci ştim că, paradoxal, a fost bine. Pentru mine acesta e reperul. E un spectacol pe care chiar dacă nu-l joci două săptămâni, lucrurile sunt atât de clare şi atât de muncite şi gândite, încât nu se pierde nimic.

Toţi ştim foarte bine ce avem de făcut şi trebuie doar înainte de spectacol să ne încălzim fiinţele. Există caiete cu însemnări. Ora de dinainte de spectacol pentru asta există. Să-ţi încălzeşti fiinţa pentru ceea ce urmează. Eu am avut norocul să pot juca lângă George Constantin cândva, fiind student. Era un om destul de rezervat, dar uneori simţea în oameni curăţenia şi dorinţa şi ne mai împărtăşea unora lucruri. Îl mai întrebam, îndrăzneam. „Nea Georgică”, aşa ne ruga să-i spunem, „dar ce e chestia asta cu venitul mult mai devreme înainte de spectacol?”

Spunea că acea oră şi jumătate este numai cu tine. Nu mai ai unde să trăieşti ora aceasta jumătate doar cu tine. Le pui în ordine tu ştii cum, dar eşti tu cu tine. Este singurul timp pe care-l ai doar tu cu tine. Trebuie să ţii cu dinţii de el. Eşti tu cu tine în cabină şi-ţi treci prin faţa ochilor tot spectacolul, tot personajul.

La ce mai lucrezi acum?

Am început o colaborare cu Teatrul Metropolis. Sunt în discuţii pentru alt proiect la Teatrul de Comedie, repet cu doi colegi un text american la Bulandra, şi încercăm să punem pe rol un nou spectacol laborator la Icoanei. Încă se mocneşte. Se frământă conceptul, dorinţa.

Mobilul care să ne facă să vrem să spunem un lucru. Nu te mai poţi alinta în teatru în momentul acesta. Cu atât mai mult cu cât vrei să spui ceva, acel ceva întotdeauna e incomod pentru mulţi şi trebuie să-ţi asumi rolul de a spune nişte lucruri, ştiind că ele nu întotdeauna vor fi bine primite.

Adrian Ciobanu

Adrian Ciobanu, alături de actorul Vlad Ivanov

Dar dacă dintr-o sală de 200 de locuri, 20 de oameni pleacă schimbaţi, este o binecuvântare pentru actor, pentru că în faţa lui Dumnezeu ai ajutat 20 de oameni care vor vorbi despre asta cu alţi 20 şi atunci oamenii vor crede în continuare în teatru. Şi în viaţa socială, şi la tv, şi în teatru şi în politică avem nevoie de eroi. Întotdeauna eroii ne-au dus mai departe. Atât de rar se nasc eroii.

De asta au câştigat multe filme, de serie B, atenţia, pentru că au încercat să creeze eroi. Aceştia încearcă să ducă mai departe fiinţa.

Vorbind de greutăţi, spune-mi ce te-a ajutat pe tine când ai avut o cădere, ce te-a motivat să te ridici şi să mergi mai departe?

Fiind un spirit sportiv şi combativ, m-a ridicat dorinţa de a depăşi, dorinţa de a mă lupta cu obstacolele. Am avut căderi. Doi ani nu am jucat. Eram un simplu cetăţean dezamăgit profund. Astfel de momente în care trebuie să te supui sistemului, te marchează, mai ales când sistemul e praf. Doi ani nu am jucat, nu am repetat. Asta a fost la momentul respectiv. Dar, undeva în mine, ştiam că va veni un moment când lucrurile se vor întâmpla. Acum a venit momentul laboratorului, în care cred foarte tare, şi care m-a făcut să mă reinventez. Şi asta îmi dă încredere.

Se spune că uneori pe scenă coboară îngerul sau însuşi Dumnezeu, e adevărat?

Nu poţi să-ţi explici. Mi s-a întâmplat ultima oară la “Pescăruşul”. Le-am spus la final, când facem analiza, când rememorăm spectacolul pe rând, cu Antoaneta. Cred foarte tare în conectarea aceasta.

Nu s-a întâmplat nimic în aparenţă, dar am simţit că plutesc şi că scena aceea, spectacolul, mi s-a întâmplat cu adevărat. Mie. Şi este atât de bine… În acest spectacol eşti martor la frământările fiecăruia, tu înglobezi şi eşti încărcat în permanenţă de tot ceea ce li se întâmplă colegilor tăi, fiind toţi în scenă tot timpul. Nu te duci la cabină să mai repeţi puţin. Fiecare joacă în toate scenele.

Dincolo de asta, colectivul acesta se iubeşte foarte tare. Ne pasă de momentele grele ale celuilalt, ne pasă de starea celuilalt, de inconfortul lui, ne bucurăm când unii reuşesc să depăşească toate aşteptările. E o echipă care funcţionează.

Cum ai ajuns la laboratorul de noapte de la Bulandra? A fost dorinţa de a face lucrurile altfel în teatru?

În lume, teatrul a ajuns la un nivel excepţional. Noi suntem nişte mici rădăcinuţe, nişte firicele faţă de ce se face în lume la ora actuală. La ce capacitate de abstractizare, metaforizare, lucru pe planuri, performanţă actoricească s-a ajuns… Noi am căutat să ne apropiem de aceste experienţe. Sa creştem un public care să înţeleagă, să simtă, să gândească în acest sens.

Mă uit la Chaplin, scheciurile lui sunt atât de încărcate de mii de gaguri şi pe toate le vezi, toate îţi dau o informaţie, le urmăreşti şi la sfârşit te miri cât de complexe erau glumele acestea. Sunt convins că le culegea din mii de întâmplări. El a încercat să descopere mai mult, să ducă gagul până la perfecţiune. Laboratorul nu funcţionează de la sine, aşa cum s-ar putea crede. În general, banii de producţii vin din sponsorizări sau de la prieteni.

Costumele sunt făcute cu costuri minime, la fel şi decorul. Dar foarte importante sunt ideile. Pe urmă a trebuit să câştigăm încrederea tuturor. Am făcut lucruri pe care nu le-am mai făcut vreodată. De exemplu, anticameră la Ducu Darie, cu care sunt amic, cu care am o istorie de dinainte de anii 90 şi cu care am făcut şapte spectacole.

Am făcut anticameră patru ore ca să vorbim de programarea spectacolelor sau despre zilele în care se fac luminile sau despre pasul următor, deşi a fost deschis de la început ideii şi deşi a susţinut şi s-a implicat în acest proiect. De asta sunt importante interviurile cu cei vii. Pentru că afli care sunt cărămizile de pus când construieşti ceva. Acum. Azi.

Ai avut o întâlnire şi cu filmul, chiar din studenţie?

Da. Am avut norocul în facultate, în anul II, să fac film cu profesoara Elisabeta Bostan, “Zâmbet de soare”, şi apoi încă două. A fost prima mea experienţă cu filmul. Cu ea am învăţat nişte reguli, cu ea am învăţat ce înseamnă aparat, ce înseamnă cadrul. Îşi iubea actorii.

Noi eram nişte tembeli puşi pe tot felul de nebunii, dar ne lăsa să le facem. Se distra atât de copios la toate tâmpeniile deplasate din pauzele de la filmări, le lua ca pe nişte lucruri vii. N-am întâlnit regizor care să-şi iubească actorii atât de mult. Apoi, cu Dan Piţa, cu Zeffirelli, cu Mingella, am filmat şi pentru televiziune.

În această toamnă va avea loc premiera filmului “Canalul”, în regia lui Cornel Mihalache, care prezintă o poveste de dragoste şi de conştiinţă extrem de delicată şi emoţionantă, care se petrece la canal…

Ca actor, eşti în slujba limbii tale. Ce înseamnă pământul acesta românesc pentru tine?

Pământul românesc înseamnă toate rădăcinile mele. Adevăratele prietenii sunt aici, glumele sunt în româneşte. Cred că dacă aş fi în alt spaţiu adaptarea ar fi foarte grea. Undeva ar rămâne nişte goluri greu de umplut.. Am un mare regret, personal. Am stat în Izvor, exact unde este Casa Poporului.

În 1980 am fost demolaţi. Umblu încă pe străduţe să mai găsesc bucăţele din ceea ce a fost perioada de 11 ani de copilărie. Şi nu pot regăsi mai nimic. Mai sunt capete de străduţe pe care le recunosc, bucăţi din clădiri. Există în interiorul Casei Poporului tot zidul înconjurător al fostului stadion Republicii.

Adrian Ciobanu

Antoaneta Cojocaru şi Adrian Ciobanu, pe scenă

Este încă în picioare acel zid roşu. Pe zidul acela eu ştiu că există scrijelite de mâna mea tot felul de cuvinte care nu aveau cum să se şteargă. Nu pot să intru să le ating. Aşa îmi dau seama cât de legat sunt de acest spaţiu.

Te încarci de amintirile legate de ţara aceasta, amintirile vacanţelor, spectacolelor, oamenilor pe care i-ai iubit sau îi iubeşti, care sunt aici şi eu cred că odată cu desprinderea de spaţiul acesta, multe din lucrurile acestea mor în tine. Eu păstrez încă legătura cu băieţii de pe maidanele unde mă jucam.

Ce înseamnă libertatea din punctul tău de vedere?

Libertatea înseamnă să nu fi şantajabil pe nici un capitol. Să nu faci nimic constrâns de ceva. Să poţi spune oricând „Nu, asta nu pot să fac!” Să nu fii obligat niciodată să faci ceva împotriva voinţei tale. Să nu fii obligat să afirmi altceva decât ceea ce gândeşti şi simti… Este curajul de a face o alegere.

Foto cu Adrian Ciobanu – Mihaela Petre

Citiţi şi:
29
/11
/16

Trecutul ne dezvăluie foarte multe lucruri, nu doar o incurabilă melancolie. Trecutul are o anumită forţă de a se impune în actualitate fără a-şi face simtiţă prezenţa. Acest lucru se petrece şi cu teatrul în general când pur şi simplu vorbim despre teatru, chiar dacă o facem la timpul trecut. Forţa sa este invizibilă şi efectele devin vizibile când doar îi constatăm absenţa.

26
/11
/16

La 10 ani de când a fost investit în funcția de manager al Teatrului Tineretului din Piatra Neamț, cea mai mare rampă de lansare a actorilor, Liviu Timuș amintește despre „fenomenul Piatra Neamț”, explică de ce trebuie să existe festivalul adresat în exclusivitate tinerilor, ajuns la a XXVIII-a ediție, „Pledez pentru tine(ri)”și cu ce probleme se confruntă la teatru.

02
/11
/16

NOUA GENERAȚIE DE ARTIȘTI. Olimpia Melinte, treizeci de ani, actriță, consacrată internațional cu pelicula spaniolă „Canibal”. În curând, va fi din nou pe marile ecrane, în „Perfect sănătos”, noul film al Ancăi Damian. Actriță, dar mai ales mama lui Sasha (doi ani). Un interviu sincer despre cinema și maternitate. Olimpia Melinte se întoarce, iar acum vrea să joace din nou și teatru. A se lua aminte.

23
/10
/16

INTERVIU „Stilul este rezultatul deciziei mele că actorii sunt pe primul loc”, afirmă, într-un interviu pentru Ziarul Metropolis, autoarea filmului „Toni Erdmann”, regizoarea germană Maren Ade, invitată a ediției din acest an a Festivalului „Les Films de Cannes a Bucarest”.

19
/10
/16

Crede că cea mai mare problemă a generației lui este că trăiește într-un context haotic. Se simte norocos că face parte din trupa lui Victor Ioan Frunză și crede că atunci când ți se întinde o mână trebuie s-o prinzi. Face teatru cu voluptate, iar cele mai recente roluri în care-l puteți vedea sunt Mozart și Tipătescu în spectacolele „Amadeus” și „O scrisoare pierdută” de la Teatrul Metropolis.

15
/10
/16

Povestea uluitoare a unui film, „Şi va fi...” (1992), realizat în România de un regizor basarabean, Valeriu Jereghi, cu bani de la Moscova şi în timp ce URSS se prăbuşea. Film relansat duminică, la sala de cinema a Muzeului Ţăranului, într-o proiecţie cu intrare liberă în cadrul „Les Films de Cannes a Bucarest”.

05
/10
/16

Pe când „Câini” încă nu intrase în cinematografe, l-am provocat pe regizorul Bogdan Mirică la o scurtă discuție despre zilele petrecute pe platoul de filmare, dar și despre ce înseamnă pentru el premiile, masterul de scenaristică de la Londra sau simpatia vizbilă a publicului pentru un film românesc.

Page 1 of 2212345...1020...Last »