Adrian Enescu: „Îmi doresc să mă compun pe mine până la ultima picătură”
http://www.ziarulmetropolis.ro/adrian-enescu-imi-doresc-sa-ma-compun-pe-mine-pana-la-ultima-picatura/

Spune că poate să asculte muzică la infinit, că îi place perfecţiunea pe care o poţi obţine numai pe CD sau într-un film şi că nu există muzică pe care mintea omului să n-o poată imagina. La el în „chilie”, compozitorul Adrian Enescu nu depinde de nimeni.

Un articol de Adina Scorţescu|29 Mai 2014

INTERVIU Adrian Enescu – unul dintre cei mai cunoscuți muzicieni români – a fost printre primii creatori de muzică electronică de la noi din țară. A realizat muzică pentru teatru, balet și pentru film (peste 60 de titluri). În ultimii ani, compune muzică electro-acustică, simfonică și jazz – big band. Îi puteți asculta ,,Variațiunile după Bach” (din cadrul ,,Bach in Showbiz Tour”) pe 5 iunie, de la ora 19.00, la Sala Radio.

Am descoperit muzica de unul singur; sau muzica m-a ales pe mine. Tot ce era ritm și sunet mă fascina . Îmi aduc aminte că stăteam pe podul Basarab și ascultam polifonia (cântatul pe mai multe voci) care se compunea din ritmurile roților de tren, din aburii scoși de locomotive, combinați cu șuieratul grav sau țiuit, cu murmurul oamenilor, cu zgomotul mașinilor.

În scurt timp, am devenit dirijorul, solistul și compozitorul acestui ansamblu. Iubesc polifonia , nu pot să concep o muzică fără diversitatea și independența vocilor care o compun. Sunt legat de orașe, cu polifoniile lor savante, bizare, imprevizibile. Când e liniște o iau razna . Ceasul meu interior a fost programat pentru „Polifonie/un triumf al lumii sonore “.

Arta compoziției este pentru mine o mare pasiune. Condiția de creator de muzică a fost cheia cu care am deschis multe uși și modul meu de supraviețuire. Pentru mine, muzica este cea mai frumoasă și complexă artă. Pot să ascult muzică la infinit. A fi compozitor înseamnă rezistență fizică și psihică. Să nu te doboare nici insuccesele, dar nici succesele. Până la sfârșit, rezistă numai cine iubește cu adevărat arta.

Compozitorul stă într-o „chilie” (cameră de lucru, studio ). Acolo, frecvențele (muzicienii le alintă spunându-le „note”; le-au dat și nume, ca să nu le uite ) se combină savant și subliminal. Așa iau naștere cântece , simfonii sau alte „povești muzicale” . Fiecare sunet nou înseamnă o victorie pentru compozitor. Dar vine și momentul de foc. Muzica iese din „chilie” . Îmbrăcată de sărbătoare, încrezătoare în forțele ei de seducție, gata de luptă cu oricine. Pe termen scurt, câștigătorul este publicul (el acceptă sau nu produsul ). Atemporal, este numai compozitorul.

În 1977 am cântat cu o formație, prima formație de Fusion din România. Liubisa Ristici (un sârb) cânta la sitar, Arif Jafri (un pakistanez) – la tablă și bansur, eu – la electric piano. În compozițiile pe care le interpretam, încercam să contopesc conceptual modurilor indiene cu ehurile bizantine . Totul sub umbrela jazzului, a improvizației libere (bine structurată în timpul repetițiilor), a bucuriei da a cânta.
La concert, după prima piesă a fost o liniște groaznică; după a doua – la fel…; la sfârșit s-a întâmplat un miracol: Publicul a reacționat în picioare. A fost nevoie de 40 de minute ca să înțeleagă despre ce e vorba.

Prin ce diferă muzica de film față de cea de teatru, când vorbim de procesul de creație? Prin nimic. Dar diferă tipul de constructie al fiecărei arte. Și filmul, și teatrul „lucrează” cu două structuri de informație: imaginea și sunetul. Filmul e repetabil. La teatru, jocul actorului e irepetabil. Este ca diferența între CD și un concert la Ateneu .

Unora le place irepetabilul . Mie îmi place perfecțiunea pe care o poți obține numai pe un cd sau film. În live există starea de „grație” . Dar asta face parte din altă poveste… sau film sau teatru sau concert…

Hamlet e prezent în orice societate, din toate timpurile, pe toate nivelurile de civilizație și educație. Hamlet e un clișeu, un idol, un model. Din Hamlet-ul lui Shakespeare îmi place cel mai mult monologul de început, din actul 3. Am scris o piesă corală pe acest text: „N-o să fie azi poate fi mâine/ N-o să fie mâine va fi azi/ Dacă tot nu știi ce lași în urma ta/ Oricum când va fi să fie/ De rămâi sau pleci o clipă mai devreme/ Să fii gata oricând.”

Niciodată nu citesc scenariile de film. E foarte periculos. La sfârșitul lecturii încep să îmi „regizez” și „proiectez” propriul meu film. Eu trebuie să scriu muzica pentru un film gândit de altcineva, de un regizor. Și atunci îl rog să îmi povestească, cu lux de amănunte, filmul lui. Totul începe din acest punct. Așa apare muzica compusă special pentru filmul X.

După povestire, mă duc acasă și încep să creionez atmosfera muzicală a filmului, adică – să îi spunem simplu – tema filmului. Apoi regizorul o ascultă și o comentăm.

Radioul a jucat un rol important în apropierea mea de muzica electronică. E vorba de Voice of America, Europa Liberă și Radio Luxemburg. În playlisturile acestor radiouri existau primele muzici electronice, muzica de jazz sau muzica simfonică experimentală.

Apoi, compozitorii români au început să călătorească lucrând în cele două studiouri importante din Europa (Paris și Darmastadt). Unul dintre acești compozitori a fost profesorul meu: Aurel Stroe.

Apariția sintetizatorului este, într-un fel – ca destin -, cum a fost și construcția clavecinului. Un instrument nou, o altă sonoritate, un timbru nou. Lucrări compuse numai pentru mediul electronic și-au făcut repede loc în opusurile compozitorilor.

Pentru mine, acesta este modul de a nu depinde de nimeni. Eu compun, eu sunt solistul, eu sunt și cel de la ultimul pupitru, eu sunt inginerul de sunet, eu fac masterul final. Credeți-mă, e o stare plenară . E vorba de ego? Poate. Dar cu siguranță e un demers spre perfecțiune.

Nu există muzică pe care un instrument sau mintea omului să n-o poată imagina. Cel puțin eu asta cred. Dar pot exista minți „speciale” care au nevoie de alte „unelte”. Depinde ce verb vrei să conjugi – a fi, a avea, a imagina . Hamlet spunea simplu: „ a fi sau a nu fi”.

Când eram tânăr, mi-ar fi plăcut să scriu eu muzica la filmul X sau simfonia Y. Acum îmi doresc să mă compun pe mine până la ultima picătură.

Ascult cu aceeași bucurie orice muzică. De la world music la Bach, de la muzica gregoriană la Lady Gaga, de la Stravinsky la jazz. Ideea de „a găsi un compozitor ideal”, este, pentru mine, o altă sintagmă pentru ,,a mă cunoaște”; asta înseamnă de fapt două lucruri: 1) a mă analiza pe mine sau 2) a avea un model. La punctul 1) spun că, fiind vorba de mine însumi, sunt îngăduitor. La punctul 2), pot deveni epigon.

Cred că geniul este cel care trece testul timpului. Este cel care are puterea de asimila, de a concluziona și de a da un nume unic unui munte de informații pe care le-au adunat multe minți aflate peste/sub linia IQ-ului. Geniul este cel care a reușit să scaneze aproape toate detaliile și creează o capodoperă.

Eu sunt european de mult. Am ascultat toți marii compozitori ai Europei, ai lumii, cei ce au format avangarda istoriei noastre muzicale. Cu mulți dintre ei, am devenit prieten. Bach e unul dintre ei. Îi apreciez logica muzicală și desăvârșirea discursului polifonic.

Nu „mă pun” cu Bach, ci cu capacitățile mele de a transforma ideile unui geniu. Bucuria este că Bach a fost de acord să mă lase să mă joc. A zâmbit cu subînțeles și s-a aplecat peste hârtia cu portative în continuare, să „potrivească” polifonia lui savantă, unică.

Cu Zoli Toth am construit proiectul „Variațiuni după Bach sau Bach în Showbiz”. Am mai compus pentru el „DOMINO/Concert pentru percuție si orchestră”, „Solo pentru vibrafon și orchestră”, „Variațiuni pentru marimba după Piazzolla/ Libertango”. Zoli e un bun instrumentist, foarte versatil , mînuiește cu același talent, dăruire și seriozitate butoaiele, marimba , vibrafonul sau alte instrumente de percuție. Și – amănunt important – are caracter.

Foto cu Adrian Enescu: TVR

31
/08
/16

Într-un volum colectiv, „Cum (să) îmbătrânim”, publicat în acest an de editura Baroque Books & Arts, mai mulți scriitori (dar nu numai) întorc pe toate fețele vârstele senectuții.

09
/11
/15

Cum arată programul unui artist de jazz de succes, pentru care „acasă” înseamnă Brooklyn, New York? Cât de important e să încalci regulile? Prin ce se aseamănă doina românească cu blues-ul american? Ne povestește pianistul Lucian Ban, într-un interviu inedit, sub formă de alfabet.

05
/11
/15

INTERVIU Dragoş Buhagiar e unul dintre cei mai prolifici și mai premiați scenografi români. De-a lungul carierei, a câștigat nu mai puțin de cinci premii UNITER. Spune că, atunci când lucrează, nu se gândește la succesul de după, ci la descoperire și la redarea unei povești. Îi invită pe spectatori să descopere alături de el, adică să nu se plaseze într-o atitudine burgheză, confortabilă...

29
/10
/15

Astăzi, scriitorul bucureștean Radu Cosașu împlinește optzeci și cinci de ani. Am ales – fără știrea autorului - optzeci și cinci de fragmente din cărțile sale. Am colindat prin miile de pagini cosașiene pentru aceste cuvinte. Bucurați-vă de ele. Astăzi, scriitorul bucureștean Radu Cosașu împlinește optzeci și cinci de ani.

18
/10
/15

Cine nu-şi mai aminteşte de „Bădia”, actorul care a jucat în  “Drumul oaselor”,  „,Păcală se întoarce”, ”Dumbrava minunată” sau „Cireşarii” ? Actorul care a stat zece ani prin puşcării, a scris poezii, epigrame, o piesă de teatru şi a jucat în filme roluri memorabile?

04
/10
/15

Vă era dor de glumele lui Jerry Seinfeld? Acum le puteți găsi și în varianta scrisă, în volumul „Seinfeld. Pe limba mea”, apărut la Editura Allfa.

20
/02
/15

De 40 de ani slujeşte scena şi este încă îndrăgostit de teatru. Bogat sufleteşte şi profesional, actorul Dan Condurache îşi gestionează timpul şi fiinţa cu mare cumpătare, cu sinceritate, uneori cu duritate, purtând un mare respect publicului pe care îl doreşte în sala Teatrului Mic şi pentru care este dispus să lase sudoare, lacrimi şi...

03
/02
/15

Un student la Politehnica din București, sărac și slobod la vorbă, care-și câștiga pâinea ca pianist într-o școală de dans, a devenit la jumătatea secolului trecut unul dintre cei mai cunoscuți dirijori ai lumii. Îl chema Sergiu Celibidache.

31
/01
/15

O zi întunecată de ianuarie, pe o stradă cu nume de compozitor francez. Un apartament într-un bloc de două etaje, o sufragerie cu sobă de teracotă verde; când scaunele și masa de plastic sunt date la o parte, se transformă într-un ministudio, în care Miriam Răducanu dansează din 1956.

Page 1 of 41234