Adriana Trandafir: „Nu sunt roaba țoalelor și a mondenităților“
http://www.ziarulmetropolis.ro/adriana-trandafir-nu-sunt-roaba-toalelor-si-a-mondenitatilor/

Este actriţă la Teatrul „Constantin Tănase” şi profesor de actorie la Universitatea Hyperion. A absolvit două facultăţi, a publicat trei cărţi de bucate şi este la a doua soacră. Adriana Trandafir, care împlineşte 58 de ani pe 26 aprilie, vorbeşte despre oamenii şi locurile care i-au influenţat viaţa.

Un articol de Monica Andrei|26 Aprilie 2014

INTERVIU Adriana Trandafir vorbește cu emoție și vervă despre mama și despre tatăl ei, despre Toma Caragiu și Leopoldina Bălănuță, despre ,,femeia vieții sale” (soacra), despre lacrimile care fac oamenii să râdă, despre mirosul uliței din stat, despre logodna cu Teatrul ,,Constantin Tănase”:

Tata

După ce a murit tata, am găsit în sertarul lui romanele scrise de el, poeziile lui, şi nu am avut puterea ca să le citesc pe toate încă… aşa, şi mi-am dat seama acum, după ce nu mai este, ce om extraordinar a fost.

Nu mi-a spus niciodată că mă iubeşte, dar am găsit acolo toate semnele mele de iubire: scrisorile mele, primul mărţişor, telegrama prin care-l anunţam că am intrat la facultate, cu nota 10, apoi că am terminat cu 10.

Cred în predestinare. Am găsit toate scrisorile mele către tata, şi pe cea unde eu povesteam despre blocul în care a murit Doina Badea la cutremur; spuneam tot ce am văzut şi am simţit şi-i concluzionam în final că acolo n-a mai supravieţuit nimeni. Ei bine, acum, eu sunt colegă cu cel mai tânăr supravieţuitor din acel bloc, care avea atunci şase luni; e actor şi e coleg cu noi (la Teatrul „Constantin Tanase” – n. red.), Nae Alexandru.

Mama şi bunica lui au murit. Pe el l-au găsit după şapte zile, în braţele bunicii, sub dărâmături. Ţin minte că atunci, am aruncat flori spre locul acela, iar acum, el este actor, şi joacă cu mine pe scenă. Iată, un semn!

Adriana Trandafir Foto Oana Monica Nae

Adriana Trandafir, fotografiată de Oana Monica Nae

Mama

Eram în anul doi de liceu. Şi mama a avut cancer. Am îngrijit-o pe mama până a murit, mai ales că făceam naveta din sat spre liceu.

Ea se lupta să mai trăiască pentru mine, iar eu nu înţelegeam; ea nu era transportabilă…

Am avut o copilărie scurtă şi m-am maturizat foarte repede. A fost o perioadă abruptă în adolescenţa mea. Mama nu putea face treabă că era bolnavă, iar eu trebuia să o ajut.

Când am tăiat prima oară găina din curte, am făcut-o pentru că trebuia să supravieţuim. A fost o şcoală bună!

Şi-mi amintesc lecţiile mamei despre cum se întind rufele la uscat, cele mari, mici sau intime. Era o enciclopedie casnică extraordinară.

Îmi spunea că o gospodină adevărată se cunoaşte după trei lucruri: după şervetele albe de la bucătărie (nici acum nu am alte şervete, decât albe), după toartele cănilor şi cratiţelor, şi după breteaua de la sutien.

Bunica

Am avut o bunică, un fel de Moromete, pe care o întrebam: ,,Auzi, mamaie, ce faci?” Şi ea-mi răspundea: „Ei, fac bine, că nu fac rău!” Extraordinar!

Aveam o bătrână a satului, pe care o întrebam râzând: „Ce-i, mamaie, viaţa?” Şi-mi răspundea: „Ei, mamă, viaţa asta e un costum de haine”. Îi ceream lămuriri şi-mi spunea: „Adică, ne naştem goi, şi murim îmbrăcaţi”. Uite, ce filosofie extraordinară!

Învăţătoarea

Doamna Stana Margareta – un model pentru mine; am rămas, după atâţia ani, cu imaginea mâinilor ei, pe care i le priveam des atunci, cu degete fusiforme; inelul îl ţinea pe-o parte, iar biletul de autobuz împăturit era băgat acolo.

Studentul de la Litere

Într-o zi, un student la Litere, din sat, pe nume Ioan Popa, m-a invitat la căminul cultural ca să mă anunţe că vrea să-mi dea un rol într-o piesă. În amintirile tatălui meu am găsit carneţelul unde am scris despre rolul Trandafira din „Piatra” lui Vasile Alecsandri. Jucam bătrâna.

Ion m-a făcut să nu am inhibiţii, a ştiut să mă urce pe scenă, să mă facă să nu-mi fie ruşine, adică să-mi găsesc bucuria acolo.

Colegii de liceu

Am absolvit în prima promoţie de aur a liceului din Piteşti; ne-am întâlnit şi reîntâlnit şi la 10, și la 20, și la 50 de ani de la terminarea şcolii.

Am închiriat un hotel şi am stat trei zile în Germania. Eu am făcut cozonac; m-am prezentat şi cu o funie de ceapă roşie, cu alta de usturoi, cu o slănină mare, pâine împletită, multe sarmale. A fost o nebunie!

Oamenii care m-au ajutat să dau la Teatru

Poenaru era actor în Piteşti şi soţia, Stela, era profesoară de flaut. M-au descoperit, m-au luat sub aripa lor, m-au „adoptat”, mi-au făcut rochia pentru bacalaureat, iar doamna Iliescu, diriginta mea, mi-a dat pantofi; toţi mi-au spus: „du-te, că trebuie să fii prezentă!” M-au pregătit pentru facultate, pentru Teatru.

Adriana Trandafir Foto Petrica Tanase

Adriana Trandafir, la repetiţiile pentru spectacolul „Bădăranii“, la Teatrul Metropolis. Foto: Petrică Tănase

Era prima oară când veneam în Bucureşti şi am intrat prima pe listă, din prima încercare. De acolo, de la Piteşti, am intrat la facultate. Şi iarăşi m-a iubit Dumnezeu şi mi-a scos în cale alt om care mi-a influenţat viaţa.

Ne-a ales din ochi Leopoldina Bălănuţă. Se făcuseră trei clase, pentru că eram prea mulţi. Ea nu ne văzuse la admitere. A venit mai târziu. Luau clasă Octavian Cotescu şi Sanda Manu; apoi a venit Leopoldina Bălănuţă. Ne-a pus să recităm o poezie, iar eu am spus o poveste. Dânsa mi-a zis: “să ţii mine ce-ţi spun eu, ai filon de mare tragediană!”.

Leopoldina Bălănuţă

Mi-e foarte dor de ea! M-a şocat. Într-un interviu televizat a spus ceva despre mine: „Adriana nu poate spune NU!” Şi aşa este! Tot timpul mă gândesc la cei din jur şi mă las pe mine deoparte. M-a scanat din cap până în picioare. Ştii ce am găsit în comun cu Leopoldina? Aveam un tragism, şi-l am încă, numai că oamenii văd prea puţin în mine. În toate rolurile de comedie plângeam.

Şi în „Stele în lumina dimineţii”, şi în „Cumetrele”, sunt nişte sfâşieri, iar lumea din sală râde. Şi în comedia „Mă mut la mama” am monolog, unde eu plâng în timp ce-l rostesc, iar lumea râde în sală; şi este cutremurător.

Leopoldina Bălănuţă a avut dreptate! Şi Dinu Cernescu a observat acest lucru, când a pus cu mine „Patima” la televiziune, unde l-am avut partener pe Mircea Albulescu. Şi când am repetat pentru spectacolul cu piesa „Bădăranii”, de la Teatrul Metropolis, mi-a mărturisit la fel Mircea: “Ce filon de tragediană ai, ce rol ai făcut, ce magmă poţi avea în tine!”

Mi-e dor de Leopoldina! De blândeţea ei. M-a făcut să respect spectatorul, m-a făcut să citesc, să iubesc lectura, să iubesc poezia. Învăţ mereu poezii, chiar dacă nu se mai recită, nu se mai fac spectacole de acest gen.

Toma Caragiu

Am avut clasa vreo doi ani, până la cutremur (din 1977 – n. red.), în sediul Teatrului „Bulandra”, de la Sala Izvor. Se întâmpla un magnetism între noi şi profesorii noştri. De la cursuri coboram în sala de spectacol. Era un magnetism în orice sală unde intram, între public şi actori. Când am văzut ultimul spectacol „Nepotul lui Rameau”, Doamne Dumnezeule!… (oftează)

Îmi amintesc că murise Toma Caragiu şi l-a înlocuit Marinuş Moraru. Intra, în partea a doua a spectacolului, şi întreba “Cine credeţi că sunt eu? Eu sunt Lazarus Stucher, bancher din Anvers…”.

Dispăruse Toma, cu a lui energie, și îţi dai seama ce greu a fost când a intrat Marinuş Moraru, aproape imposibil de imaginat, de neînlocuit… şi a rostit textul, a început să plângă, iar sala s-a ridicat în picioare, pentru că ştiam că vorbele alea fuseseră spuse cu două săptămâni în urmă de Toma, şi că el n-a fost înlocuit, ci s-a procedat aşa, pentru ca spectacolul să meargă mai departe.

Şi a mers! Toma era încă în sufletele noastre. Am prins momente extraordinare, cu artişti mari. Trăia Rodica Tapalagă, şi era în plină glorie… Atunci, am văzut marile creaţii pe scena românească de teatru. Când se ridica cortina la Teatrul „L.S. Bulandra” pentru „Lungul drum al zilei către noapte”, se aplauda zece minute decorul lui Ciulei.

Doamna Elena Deleanu

Din timpul facultăţii, iarăşi o persoană la care mă gândesc cu drag, este doamna Elena Deleanu, care era atunci directorul Teatrului Giuleşti. Îmi amintesc cum a coborât la cabină, după ce m-a văzut în „Romeo şi Julieta”. Jucam doica Julietei, în spectacolul Cătălinei Buzoianu.

Eram în anul III. Julieta era Mariana Buruiană, iar Romeo era Adrian Pintea. Jucam alături de: Valentin Teodosiu, Nicu Brânză, Mirela Gorea, Florin Călinescu; cu acest spectacol am fost la Festivalul „Shakespeare”.

Am fost foarte buni. Şi am luat premiu. După spectacol, doamna Deleanu a coborât la mine la cabină, la Studioul „Casandra”, și mi-a spus: “eşti foarte bună, vreau să te iau la mine, ca parteneră. Ce zici?”

Am terminat facultatea în 1979, cu nota 10, şi – conform repartiţiei – trebuia să ajung la teatrul din Piatra Neamţ, iar directorul de acolo îmi spusese că nu-mi dă voie să vin în Bucureşti decât după trei ani. Am ajuns la Reşiţa, unde am jucat trei ani.

Femeia vieţii mele – soacra

Datorită ei noi funcţionăm ca o familie frumoasă, totul se învârte în jurul ei. Are atâta diplomaţie! E mai diplomată decât Margaret Thatcher, e mai înţeleaptă decât Moise, e mai frumoasă decât „Hermitajul”, e mai bună decât mama mea şi câteodată spun tot cu umor că mai bine mă măritam cu ea. (râde)

Alexandru Tocilescu

La Toca, am dat probă. Nu m-a distribuit în musicalul făcut după Shakespeare “Nevestele vesele din Windsor”, ci mi-a zis: „măi, tu eşti cam babă pentru rolul acesta, ce dracu, poţi să faci tu asta?” Iar eu l-am rugat: „Mă, Toca, sunt babă, dar lasă-mă să încerc!”.

M-a pus să-i cânt o baladă. Mă ştia din tinereţe. Apoi au urmat repetiţiile, cu pasul acela de step; eu mă încurcam, eram emoţionată, actorii tineri râdeau de mine, le-am spus că ei râd de mamele lor, nu de mine, şi că o să ne vedem la aplauze. Mi-e drag spectacolul!

Adriana Trandafir

Scenă din spectacolul ,,Nevestele vesele din Windsor”

Locurile care m-au influențat

Poiana satului nostru, unde se întâmplau bucuriile şi tristeţile, mormântările, nunţile, petrecerile, sărbătorile… la Bascov. Pentru mine, locul ăla, uliţa aia, pământul satului au avut un rol relevant, pentru că acolo a fost prima mea scenă.

De acolo mi-am luat seva, acolo am învăţat să trăiesc, să iubesc, să plâng, am învăţat să-mi fie milă, acolo m-am format, m-am structurat, am supravieţuit, acolo am fost actriţă prima oară.

Nu făceam parte dintr-o familie înstărită, dar, în sărăcia noastră, eram foarte bogaţi spiritual. Sărbătoarea era sărbătoare. M-am dat cu parfumurile din toate „Free Shop”-urile pe unde am mers, în turneele mele, dar miros mai plăcut decât cel de pe uliţa satului, când se cocea cozonacul de Paşti sau, la Ignat, când se tăia porcul, sau se fierbeau sarmalele şi mâncărurile, n-am întâlnit nicăieri. Mirosul acela mi-a rămas întipărit pe scoarţa cerebrală.

Logodna cu Teatrul de Revistă „Constantin Tănase”

Stela Popescu a ieşit la pensie şi domnul Arşinel mi-a propus o logodnă, şi chiar am făcut-o. Nu am nici un resentiment. Multă lume mă întreabă cum de am trecut de la ”Odeon” la „Tănase”?

Am argumente în a le spune că este foarte greu să fii actor la Teatrul „Constantin Tănase”- teatrul de revistă -, pentru că îţi trebuie calităţi vizibile, să dansezi, să arăţi bine, să fii prezent pe scenă; îţi trebuie ceva special, care să te facă să poţi să cucereşti publicul, să treci rampa şi vezi rezultatele tale la aplauze.

Aici, m-au primit cu braţele deschise, nu am luat locul nimănui. Împart cabina cu: Stela Popescu, Cristina Stamate, Paula Rădulescu.

Familia mea

Sunt fericită; la mine acasă sunt trei generaţii: eu, născută, crescută la ţară, soţul, crescut în lift, şi copiii, crescuţi la Mall. Ăştia suntem. Eu am rădăcini la ţară şi ştiu să dau cu coasa, să tai via, să fac orice…

Am chestia asta că trebuie să fac tot timpul ceva iubesc florile, şi oriunde am fost în lumea asta, că am călătorit în peste 38 de ţări, de fiecare dată am venit cu o plantă. Am umblat mult prin lume, dar tot de uliţa satului mi-e dor.

Am născut prima dată la 36 de ani, apoi la 45. Am o mare durere sufletească, că n-am stat lângă copiii mei cât mi-aş fi dorit eu, nici cât şi-ar fi dorit ei. Am născut-o pe Maria Speranţa foarte târziu, la 45 de ani, şi într-o dimineaţă am văzut-o că merge în picioare; în altă seară putea să se spele singură, la chiuvetă nu mai urca pe scăunel; în altă zi i-au dat sânii, în altă zi era în clasa a VII-a. Ce domnişoară! Mă uit la Ştefan, avocat.

Adriana Trandafir Foto Oana Monica Nae

Şi, dacă regret ceva cu adevărat, este că i-am privat pe copii de prezenţa mea. A trebuit să alergăm, să muncim, ca ei să aibă toate condiţiile, să poată să meargă la şcoală, să-şi permită orice.

Dar eu am încercat întotdeauna să fiu un om normal: sunt gospodină, spăl veceurile, mă duc la piaţă, fac mâncare, sap în grădină, car gunoiul, merg nefardată pe stradă. Sunt o femeie normală. Trăiesc într-o normalitate care mie îmi aduce linişte. Nu sunt roaba ţoalelor şi nici a mondenităţilor.

Am mai urmat cursurile Facultăţii de „Comunicare şi Resurse manageriale”, la 50 de ani, pentru că am vrut să văd dacă mai sunt în stare să iau sub braţ un caiet de student.

Când am luat în Cipru premiu pentru cea mai bună actriţă de film am fost fericită; m-au sunat copiii mei, m-am bucurat enorm.

Dar am fost şi mai fericită când nu am luat premiu în România şi mi-a spus băiatul meu: ,,mama, tu pentru mine eşti premiantă!”.

Foto cu Adriana Trandafir: Oana Monica Nae, Petrică Tănase

31
/08
/16

Într-un volum colectiv, „Cum (să) îmbătrânim”, publicat în acest an de editura Baroque Books & Arts, mai mulți scriitori (dar nu numai) întorc pe toate fețele vârstele senectuții.

09
/11
/15

Cum arată programul unui artist de jazz de succes, pentru care „acasă” înseamnă Brooklyn, New York? Cât de important e să încalci regulile? Prin ce se aseamănă doina românească cu blues-ul american? Ne povestește pianistul Lucian Ban, într-un interviu inedit, sub formă de alfabet.

05
/11
/15

INTERVIU Dragoş Buhagiar e unul dintre cei mai prolifici și mai premiați scenografi români. De-a lungul carierei, a câștigat nu mai puțin de cinci premii UNITER. Spune că, atunci când lucrează, nu se gândește la succesul de după, ci la descoperire și la redarea unei povești. Îi invită pe spectatori să descopere alături de el, adică să nu se plaseze într-o atitudine burgheză, confortabilă...

29
/10
/15

Astăzi, scriitorul bucureștean Radu Cosașu împlinește optzeci și cinci de ani. Am ales – fără știrea autorului - optzeci și cinci de fragmente din cărțile sale. Am colindat prin miile de pagini cosașiene pentru aceste cuvinte. Bucurați-vă de ele. Astăzi, scriitorul bucureștean Radu Cosașu împlinește optzeci și cinci de ani.

18
/10
/15

Cine nu-şi mai aminteşte de „Bădia”, actorul care a jucat în  “Drumul oaselor”,  „,Păcală se întoarce”, ”Dumbrava minunată” sau „Cireşarii” ? Actorul care a stat zece ani prin puşcării, a scris poezii, epigrame, o piesă de teatru şi a jucat în filme roluri memorabile?

04
/10
/15

Vă era dor de glumele lui Jerry Seinfeld? Acum le puteți găsi și în varianta scrisă, în volumul „Seinfeld. Pe limba mea”, apărut la Editura Allfa.

20
/02
/15

De 40 de ani slujeşte scena şi este încă îndrăgostit de teatru. Bogat sufleteşte şi profesional, actorul Dan Condurache îşi gestionează timpul şi fiinţa cu mare cumpătare, cu sinceritate, uneori cu duritate, purtând un mare respect publicului pe care îl doreşte în sala Teatrului Mic şi pentru care este dispus să lase sudoare, lacrimi şi...

03
/02
/15

Un student la Politehnica din București, sărac și slobod la vorbă, care-și câștiga pâinea ca pianist într-o școală de dans, a devenit la jumătatea secolului trecut unul dintre cei mai cunoscuți dirijori ai lumii. Îl chema Sergiu Celibidache.

31
/01
/15

O zi întunecată de ianuarie, pe o stradă cu nume de compozitor francez. Un apartament într-un bloc de două etaje, o sufragerie cu sobă de teracotă verde; când scaunele și masa de plastic sunt date la o parte, se transformă într-un ministudio, în care Miriam Răducanu dansează din 1956.

Page 1 of 41234