Alexandru Giugaru, o figură fabuloasă a teatrului românesc
http://www.ziarulmetropolis.ro/alexandru-giugaru-o-figura-fabuloasa-a-teatrului-romanesc/

În 1986 murea Alexandru Giugaru, unul dintre cei mai populari actori români. Rămas celebru pentru rolurile sale comice, el credea că realismul înseamnă totul în artă şi că trebuie să fie din toate punctele de vedere acela pe care-l joacă „şi nimic altceva”.

Un articol de Liliana Matei|7 Decembrie 2013

MEMORIA CULTURALĂ  La scurt timp după moartea unuia dintre cei mai populari actori ai epocii, în martie 1986, criticul de teatru Valentin Silvestru publica un articol intitulat „Eterninatea lui Alexandru Giugaru”, în care îl prezenta pe artistul multilateral, „autentic în tot ce juca”.

Mai jos reproducem fragmente din articolul apărut în revista „Teatrul”:

„A fost, prin excelență, un creator de tipuri caragialeene, și poate că, într-o măsură, caracteristici ale lui Trahanache sau Dumitrache Titircă sînt decelabile și în alte roluri de-ale sale, goldoniene, gogoliene, molierești sau în piese românești ce-i ofereau naturi fruste: Tache, Ianke și Cadîr, Vis de secătură, În Valea Cucului. Dar admirîndu-i modul de a făuri o medalie din bronz autohtonist, ar fi nedrept să-l limităm, chiar și în rame superlative, la un tip unic. Căci a fost un artist multilateral, care a știut să valoreze și subtila poezie mussetiană din Fortunio, lirismul cehovian amărui al Livezii cu vișini, sau tragismul din Furtuna lui Ostrovski. […]

Și în film a fost mai ales interpret comic, dar pe o scală largă, care, în lentila studiului aplicat, arată a avea numeroase trepte, de la Telegrame la Directorul nostru, de la Corigența domnului profesor la Tudor, sau de la O noapte furtunoasă la Post-restant. Cu prilejurile turneelor Teatrului Național peste hotare, presa pariziană, cea venețiană sau cea moscovită au semnalat cu încîntare proteismul artistului și forța sa de întruchipare.

Și le-a format și șlefuit în nenumărate experiențe săvîrșite pe marile scene ale teatrelor bucureștene, alături de actori reputați și împreună cu regizori însemnați – Victor Ion Popa, Soare Z. Soare, Aurel Ion Maican, Sică Alexandrescu – precum și pe mici scene de cartier, în grădini de vară, ori la Cărăbuș, alături de Tănase, sau la Operetă, apoi în sălile obscure ale cinematografelor de cartier – unde-și avea un public al său ce-l idolatriza – și, în aproape patru decenii de muncă substanțială, la Teatrul Național.

Citiți și: Octavian Cotescu, o viață ca un poem

Avea o știință uriașă de a grava portrete de imbecili candizi, mitocani cu parapon, vicleni interlopi, autoritari mărginiți, încornorați stupizi, palavragii cu ifos, bătăuși sanguinari, retrograzi cu principii. E autentic în tot ce joacă – spunea Sică Alexandrescu în 1972 la Televiziune -, întreaga lui ființă are rădăcini puternice în solul românesc, dar el intuiește și aspectele universale ale eternului uman. […]

alexandru-giugaru-276228l-214x0-wtm-09af5fc8

Alexandru Giugaru (1897 – 1986)

L-am întrebat, la un moment dat, de unde socoate că-i vine calificarea de artist „popular”. „Asta – mi-a răspuns – s-ar putea să provină și din aceea că, pentru mine, realismul înseamnă totul în artă. Eu trebuie să fiu, din toate punctele de vedere, acela pe care-l joc și nimic altceva. Nu-mi place să șarjez, să afectez, să împopoțonez rolul cu farafastîcuri; așa joc de când m-am urcat prima oară pe scenă și așa voi juca totdeauna. Timpul nostru și concepțiile noastre despre teatru îmi dau dreptate și mă încurajează să merg pe acest drum. Dacă de aici vine calificativul de popular, foarte bine.”

Alexandru Giugaru rămîne, prin tot ceea ce a fost, o figură fabuloasă a teatrului românesc, unul din acei artiști geniali care i-au sporit mereu faima și i-o conservă în veac“.

Fragmentele din articolul lui Valentin Silvestru au fost republicate cu acordul Institutului Național al Patrimoniului, deţinătorul site-ului www.cimec.ro, care conţine arhiva electronică a revistei „Teatrul“.

Foto cu Alexandru Giugaru: cinemagia.ro, cinemarx.ro

07
/02
/17

Când tradiţia îţi rămâne străină, când te crezi demiurg, în măsură să hotărăşti soarta a milioane de oameni, poţi desfigura un oraş. Consecinţe nebănuite se întind apoi pe zeci de ani. Aşa s-a întâmplat cu Bucureştiul nostru, supus unui experiment de „sistematizare” barbară care i-a adus o tristă faimă: oraşul cu cele mai cumplite distrugeri în vreme de pace.

06
/01
/17

Astăzi, moda cu „imaginea celuilalt” pare să fi apus pentru Bucureşti. Străinii vin şi pleacă, fără a lăsa mărturii despre oraş. Altădată, călătorii scriau pagini întregi, de cele mai multe ori pe un ton admirativ, flatant. Iată câteva mostre!

29
/12
/16

De sute de ani, odată cu intrarea în post, lumea românească intră într-o stare de înfrigurată aşteptare a şirului de sărbători ce durează până la Sf. Ion. Domnii fanarioţi, aflaţi pe tronurile de la Iaşi şi Bucureşti din 1711 (1716), până în 1821, au adus un plus de culoare ce aminteşţte, în mic, fastul Curţii imperiale bizantine.

10
/12
/16

La începutul epocii regulamentare, în noiembrie 1832, autorităţile statului au simţit nevoia creerii unei publicaţii (Buletinul Oficial), prin care să comunice populaţiei „punerile la cale, măsurile, orânduirile de slujbe, hotărârile de judecată şi poruncile” din diferitele ramuri administrative, ca şi dispoziţiile legislative după care „să se povăţuiască fiecare”.

07
/12
/16

A fost o vreme când ideea de a te cultiva, de a înţelege arta în accepţia ei cea mai diversă, apoi de a colecţiona opere de valoare şi a le expune îi cuprinsese şi pe români. Între aceştia, Anastisie Simu, de obârşie balcanică, cu proprietăţi bine gospodărite în judeţele Teleorman şi Brăila, decide, în 1910, să întemeieze un muzeu.

01
/12
/16

Începând din sec. al XVIII-lea, domnii fanarioţi au luat o serie de măsuri menite să transforme aglomaraţia de case ridicate cum da Dumnezeu, pe uliţe desfundate, fără nume şi ameninţate periodic de revărsările Dâmboviţei, într-un oraş mai bine rostuit.

29
/11
/16

În 1869, „fiica Rinului”, Elisabeta de Wied, căsătorită cu principele Carol, plină de emoţie şi bolnavă de rujeolă, îşi făcea intrarea în Bucureşti, unde avea să domnească alături de soţul ei până în septembrie 1914.

21
/11
/16

„Românul iese la mort”. Această constatare devenea valabilă odinioară mai ales când era vorba de o înmormântare domnească, aşa cum a fost cea a lui Alexandru Suţu, întâmplată în ianuarie 1821.

Page 1 of 2012345...1020...Last »