Alexandru Ioan Cuza și spectacolul Unirii de la 1859 în fața Teatrului cel Mare
http://www.ziarulmetropolis.ro/alexandru-ioan-cuza-si-spectacolul-unirii-de-la-1859-in-fata-teatrului-cel-mare/

Bucureştiul în preajma Unirii Mici, descris de călătorii străini şi spectacolul din 24 ianuarie 1859, de pe scena şi din Piaţa Teatrului cel Mare din Bucureşti.

Un articol de Monica Andrei|24 Ianuarie 2017

“Natura a făcut din România o țară superbă. Oamenii au stricat-o mult”, scrie în cartea sa Ulysse de Marsillac, scriitorul care a părăsit Franța natală și s-a stabilit în București, în 1852, zdrobit de durere după decesul soției sale. Fostul redactor șef al publicațiilor bucureștene: “Le Journal de Bucharest”, “La Voix de Roumanie”, “Le Moniteur Roumain” scria printre altele, în volumul său de memorii: “Ce este în realitate România? Iată un nume care nu figurează în niciun dicționar, pe nicio hartă geografică și pe care limbajul diplomatic nu și l-a însușit încă. Noi cunoaștem bine Principatele Danubiene, pe care le numim Principatele Unite, și mai știm că ele cuprind Valahia, Moldova și o parte din Basarabia. Este ceea ce numiți România.[…] Ei își spun Țara Românescă. România este cu mult mai întinsă decât ținutul numit în diplomație Principatele Unite. Ea cuprinde Valahia, Moldova, Basarabia, Bucovina, Transilvania, Banatul de Timișoara și chiar o parte din Macedonia”.

Împătimitul călător descrie Bucureștiul în preajma Unirii Mici astfel: “Spațiul în care se întinde orașul este imens. Centrul are totuși aspectul de oraș, cu rezerva că nicio stradă nu e dreaptă și că fiecare construiește după capul său, cu o fantezie străină de orice artă. Pe măsură ce intri în aceste cartiere, cu numele de <<mahala>>, regăsești terenuri virane, acele maidane acoperite cu praf și noroi, maghernițe dărăpănate și iluminate printr-un geam mat, grădini, curți murdare, fântâni, iar în mijlocul acestora: porci, copii goi, bivoli și găini, fără a uita haitele de câini vagabonzi care mai mult latră decât mușcă. Câteva locuri publice de plimbare câteva grădini și Șoseaua Kiseleff. […] Intrați într-un salon și vă aflați la Paris. Mobilierul cel mai elegant, toaletele cele mai moderne și de cel mai bun gust, conversațiile în limba aleasă de cercurile noastre cele mai aristocratice. Părăsiți salonul, ieșiți în stradă. Vă treziți, în Orientul viselor voastre, cu nopți înstelate sau luminate de razele melancolice ale lunii. În aceste nopți fermecătoare, nici o teamă de a fi oprit la colțul străzii sau în desișurile cele mai întunecate ale grădinii”.

În preajma Unirii, orașul lui Bucur care arăta vara ca o “savană de grădini”, după cum îl descria Simona Lahovay, era îmbibat de influență franceză și comparat cu Parisul. În jurnalul său de călătorie, scriitorul Richard Kunisch vorbește despre viaţa bucureșteană plină de contraste și societatea împărțită în bogați și săraci din preajma Unirii.

“Trăsurile înaintează una după alta într-un șir neîntrerupt fără sfârșit; ici colo vezi însă și câte un călăreț[…]. Pentru pietoni mai rămâne puțin spațiu de ambele părți ale străzii. În vreme ce acele cucoane și domni, care se tolănesc nepăsători pe pernele trăsurilor, îți obosesc ochiul prin monotonia toaletelor pariziene, pe fiecare stradă te desfeți prin schimbul și viața continuă. Căror mulțimi le aparține această mulțime? E greu de spus. […] Aici se plimbă un armean cu pantaloni bufanți strânși peste glezne, cu jachetă brodată și cu fes; lângă el foșnește crinolina unei cucoane ferindu-se cu grijă de contactul unui țigan tuciuriu, mușcând din prăjitura cumpărată de la un un băietan grec. Dincolo, înaintea palatului a cărui curte e plină de echipaje și e luminată ca ziua de focurile bengalice, își pun pe umeri puștile soldații în uniformă prusacă, prin ferestre se aud sunetele unei muzici ademenitoare. În fața porților căsuțelor mai mici trăncănesc și râd femei și fete. Se uită curioase, cu ochi strălucitori, în urma străinilor. Popii, ușor de recunoscut după lungile lor sutane, cutreieră de colo–colo, ori stau pe câte o piatră colțuroasă trâgând alene din lulea. Câinii se hârjonesc în haite, devin mai îndrăzneți în întunericul ce crește odată cu înserarea; larma și hămăitul lor abia poate fi îndurat și adesea trebuie să te aperi împotriva atacurilor lor numai cu bastonul.[…]”.

În ianuarie 1859 după ce a fost ales domn al Moldovei, apoi al Țării Românești, Alexandru Ioan Cuza se deplasează de la Iaşi la Bucureşti.

Cine a fost Alexandru Ioan Cuza?

Alexandru Ioan Cuza se trage dintr-o familie de moldoveni de prin părțile Fălciului. Unii cercetătorii susțin că s-ar fi născut în 20 martie 1820, alții în 12 septembrie 1818 (data trecută pe diploma de bacalaureat). Pe piatra funerară, soția sa Elena a trecut prima dată de naștere, iar în Calendarul de Gotha figurează cea de-a doua.

Istoricul Constantin C. Giurescu precizează că nu se cunosc prea multe informații despre copilăria viitorului domnitor, doar că a învățat la pensionul lui Victor Cuenin, din Iași, până în 1831 unde i-a avut colegi pe Mihail Kogălniceanu, Vasile Alecsandri, actorul Matei Millo. Apoi și-a luat bacalaureatul la Paris, în 1835 și s-a înscris la Drept.

Reîntors în țară, intră în armată, cu gradul de cadet, în 1837. Nu se cunosc motivele demisiei sale în 1840. În 1842 devine prezident al judecătoriei ținutului Covurlui și demisionează după trei ani. În 1844 se căsătorește cu Elena Rosetti, pe care o va face să sufere din cauza infidelității conjugale. Soția sa n-a putut face copii, dar i-a crescut pe cei doi băieți făcuți cu amanta lui, Elena Maria Catargiu-Obrenović.

La Revoluția din 1848, Alexandru Cuza a fost în primele rânduri, la Iași. Programul de reforme nu a fost acceptat, iar domnitorul Mihai Sturdza a dat ordin ca toți revoluționarii să fie arestați, întemnițați, bătuți și vânduți turcilor. Călătoresc cu o barcă spre Brăila unde norocul le surâde. Sunt cumpărați de către un consul englez, primesc pașapoarte austriece. Exilații fug în Transilvania, participă la marea Unire de la Blaj. Cuza, împreună Simion Bărnuțiu, Avram Iancu Costache Negri și Petrache Cazimir se deplasează în Bucovina unde iscălesc o “declarație de iertare”, pe care o adresează domnitorului Mihai Sturdza cu permisiunea de a se întoarce acasă. Ghinion. Izbucnește holera. Viitorul domnitor e nevoit să plece din țară. Ajunge la Viena, apoi la Paris, trece prin Constantinopol și se reîntoarce în Moldova, căci între timp este numit domnitor Grigore Ghica, un partizan convins al Unirii. Acesta îl numește pe Al. Cuza președinte al judecătoriei Covurlui, apoi pârcălab în Galați. După domnia scurtă a lui Balș este numit domnitor Nicolae Vogoride care îi dă lui Cuza grad în armată atașându-l statului major. Devine sublocotenent, locotenent, căpitan, apoi maior în scurt timp. Numit deputat al Galațiului, votează într-o ședință propunerea lui Costache Negri de a împroprietări țăranii.

Cuza nu era un ambițios privind cariera. Se știa că e cinstit, nu abuza de numirile lui în funcții pentru a face avere. Era un patriot cu idei liberale, destul de popular în rândul maselor. Inteligentul simpatic avea replica promptă și ascuțită, reușea să se impună de fiecare dată. Paharul cu vin roșu și femeia erau singurele lui slăbiciuni, privite de contemporani cu indulgență.

În 1858 devine comandantul armatei moldovene. La întrunirea de la Costache Rolla, în 3 ianuarie, este votat în unanimitate, iar în 5 ianuarie 1859 recunoscut ca domn al Moldovei. În 24 ianuarie 1859 este votat domn al Țării Românești, la București. Actul dublei alegeri a avut ecou în toată țara. Moldova se unește cu Țara Românească.

Spectacolul Unirii Mici în fața Teatrului cel Mare din București

Lumea e un spectacol, iar teatrul e reflexia ei. Așa a fost și în 24 ianuarie1859, când, pentru întâmpinarea domnitorului Alexandru Ioan Cuza, piaţa Teatrului cel Mare din București era plină cu flori și steaguri, însuflețită de entuziasmul uriaș al maselor adunate acolo. “Nu se mai auzeau în toată capitala decât cele mai vii demonstrații de bucurie. Spectacolul se vedea pe toate ulițele, pe toate răspântiile, pe toate locurile publice ale Bucureștilor. Frații noștri țărani strigau acum din toată puterea energică a sufletului lor: Să trăiască Cuza! Să trăiască Domnul nostru! Se aruncau unii în brațele altora fără deosebire de condiție ca și cum toți ar fi scăpat de jugul cel mai apăsător” scria în “Romînul”, nr. 11 din 27 ian -8 feb. 1859.

Chiar dacă teatrul românesc la începuturile lui s-a dezvoltat sub diferite influențe, mai ales cea franceză, și a fost politizat, până la al Doilea Război Mondial toate evenimentele politice, sociale sau culturale s-au derulat pe scena sau în piaţa Teatrului Naţional din București. Tot atunci, omul politic, avocat, istoric şi publicist Mihail Kogălniceanu a ţinut un discurs:

“Alegându-te pe tine Domn în ţara noastră, noi am voit să arătăm lumii aceea ce toată ţara doreşte: legi noi, oameni noi. O, Doamne, mare şi frumoasă-ţi este misiunea! Constituţia din 7 august ne însemnează o epocă nouă şi Măria Ta eşti chemat să o deschizi. Fii dar omul epocii, fă legea să înlocuiască arbitrariul; fă legea să fie tare; iar Tu, Măria Ta, ca Domn, fii bun şi blând; fii bun, mai ales pentru aceia pentru care toţi domnii trecuţi au fost nepăsători sau răi. Nu uita că, dacă 50 de deputaţi te-au ales domn, însă ai să domneşti peste două milioane de oameni. Fă dar ca domnia ta să fie cu totul de pace şi de dreptate, împacă patimile şi urile dintre noi şi reintrodu în mijlocul nostru strămăşeasca frăţie. Fii simplu, fii bun, fii domn; urechea ta să fie pururea deschisă la adevăr şi închisă la minciună şi linguşire. România nu are alt ocrotitor decât pe Dumnezeu şi sabia ta! Să trăieşti Măria Ta!”.

Discursul său a fost publicat în revista “Albina”, din ianuarie 1898.

Mihail Kogălniceanu a devenit prim-ministru al României după Unirea din 1859. A fost numit și ministru al Afacerilor Externe sub domnia lui Carol I.

“Să ne unim cu toţii asupra principiului de Unire ce are să reînvie naţionalitatea noastră. Să ne dăm mâna ca fraţii şi să cugetăm că suntem muritori, că avem să mai trăim câţiva ani şi copiii noştri şi strănepoţii noştri au să moştenească un viitor glorios creat de noi! A ne uni asupra principiului Unirii este a ne uni şi asupra persoanei ce reprezintă acest principiu! Astăzi Alexandru Ioan Cuza, domnul Moldovei. Să ne unim ca fraţii asupra acestui nume şi posteritatea ne va întinde mâinile şi conştiinţa noastră împăcată că ne-am împlinit cu religiozitate o datorie sfântă”, a rostit atunci ziaristul, juristul şi omul politic Vasile Boierescu (“Albina”, ianuarie 1898)

După discursurile rostite, urale, și hora care a avut loc, a urmat un spectacol festiv în limba română, seara pe scena Teatrului cel Mare cum se numea atunci Teatrul Național care era situat pe Calea Victoriei de azi, în locul unde se află acum Hotel Novotel. De atunci, în fiecare an, până la al Doilea Război Mondial, în 24 ianuarie, Hora Unirii pornea de pe scena teatrului și ajungea în piaţa din faţa instituției. Obiceiul a dispărut după distrugerea teatrului în 1944.

În timpul domniei sale, Alexandru Ioan Cuza a instituit numeroase reforme și legi necesare. În urma unui complot, a abdicat, în 1866. Exilat în străinătate, împreună cu soția sa, adresează cereri de repatriere, însă Consiliul de Miniștri dă răspuns negativ. Moare cu dorul de țară în suflet, în 15 mai 1873, la Heidelberg, în Germania. A fost înmormântat inițial la Biserica Domnească de lângă Palatul domnesc de la Ruginoasa, conform dorinței sale, iar după cel de-al Doilea Război Mondial, osemintele sale au fost mutate la Biserica Trei Ierarhi din Iași.

(Surse: Kunisch, Richard – Bukarest und Stambul. Skizzen aus Ungarn, Rumänien unde der Türkerei, 1861; Ulysse de Marsillac – Bucureștiul în veacul al XIX-lea, Editura Meridane; Giurescu, Constantin – Alexandru Ioan Cuza, Editura Militară)



20
/08
/17

MEMORIA CULTURALĂ Ultimul interviu, ultimul rol în teatru și în film, ultimul Revelion, ultima amintire cu Toma Caragiu, actorul care s-a născut în 21 august 1925 și a murit în plină glorie la cutremurul din 4 martie 1977.

08
/08
/17

ROMÂNI CELEBRI ÎN STRĂINĂTATE Cel care se apropie astăzi de opera și mai ales de exegeza ce i-a fost consacrată în țară și străinătate ziaristului, memorialistului, și nu în ultim rând istoricului Pamfil Șeicaru (1894-1980), rămâne uimit de patima ce răzbate atât din unele pagini ale acestuia cât și din cele ale comentatorilor săi.

13
/07
/17

Taifas nocturn, cu amintiri, tutun, cafea și voie bună, între doi scriitori ce-au nimerit pe același palier, în prima și ultima vacanță, pe care au petrecut-o împreună, la Techirghiol. În 2017 se împlinesc 50 de ani de la moartea lui Tudor Arghezi despre care se spunea că era arțăgos cu prietenii și „spurcat la gură” cu străinii.

13
/07
/17

Pe 22 iulie, de la 08:00 la 20:00, găsești în București un workshop de fotografie și explorare urbană, în care afli poveștile orașului de la scriitorul Andrei Crăciun și înveți să faci fotografii de la un profesionist ca Adi Bulboacă.

03
/07
/17

Prea adesea constatăm legăturile noastre spirituale cu Franța și greutatea de a-i categorisi pe unii scriitori. Sunt români? Sunt francezi? Eugen Ionescu, Emil Cioran, Tristan Tzara rămân în fibra lor intimă români, dar exprimarea le e, prin excelență, de tip franțuzesc. În cazul lui Panait Istrati (1884-1935) lucrurile sunt mai complicate.

Page 1 of 2412345...1020...Last »