Alexandru Paleologu. „Ambasadorul golanilor” a trăit infernul pușcăriilor comuniste
http://www.ziarulmetropolis.ro/alexandru-paleologu-ambasadorul-golanilor-a-trait-infernul-puscariilor-comuniste/

Încă din copilărie, Alexandru Paleologu şi-a dorit să scrie şi să devină ambasador în Franţa. Până să devină scriitor şi „ambasador al golanilor” în 1990, a trăit paradisul lumii aristocratice, groaza clandestinităţii, infernul puşcăriilor comuniste.

Un articol de Monica Andrei|24 Aprilie 2017

S-a născut într-o Românie liberală, capabilă să-și asigure locul politic și economic în rândul țărilor civilizate europene, a crescut într-o casă boierească cu blazon la poartă în climatul moraliștilor francezi, după ce l-a descoperit pe Montaigne în biblioteca tatălui său. Discipolul lui Constantin Noica, care a trăit între 14 martie 1919 și 2 septembrie 2005, nu și-a refuzat nimic din ce i-a oferit viața: petrecerile lumii aristocrate, aventuri galante și voluptoase, a trecut prin războaiele mondiale, a cunoscut foamea, bătaia, durerea, mizeria pușcăriilor comuniste. Era un boier al spiritului, trecuse de 70 de ani, în 1990, când a fost numit ambasadorul României la Paris, doar patru luni. Nu-și mai dorea această funcție.

Băiatul de familie cu nume răsunător și modelele lui literare

Copilăria, adolescența și tinerețea s-au desfășurat într-o ambianță asemănătoare cu a interioarelor din tablourile lui Pallady, așa cum amintea adesea: „Arta lui reprezenta pentru mine un reper sufletesc esențial”. La șapte ani, bolnav de pojar, bunica-i citește din scrierile contesei de Segur și Alecsandri. Chirița îl face să râdă, iar Caragiale îl șochează.

„Îmi doream în copilărie două lucruri care de altfel s-au și împlinit, însă mult mai târziu decât am crezut și am sperat și într-o formă mult mai puțin satisfăcătoare decât îmi imaginam eu în gândurile mele infantile: să fiu scriitor și totodată diplomat. Diplomația, mi se părea mie, reprezintă cea mai bună condiție socială pentru scriitor. La finele adolescenței mele, aceste dorințe începuseră să se realizeze. Publicam eseuri și intrasem în diplomație unde aveam toate atuurile. Eram, așa cum se spune, băiat de familie, cu un nume răsunător, care putea fi privit cu o anume favoare, mai ales că nu eram tâmpit, și puteam justifica prin merit personal avansurile. Mă vedeam ajungând cu ușurință ambasador. Nu un ambasador oarecare, ci ambasador în Franța.”

În liceu publică în revista Vlăstarul”, despre moraliștii francezi, pe care bunica-i avea în bibliotecă, volumele legate cu în piele cu titlurile gravate în aur. „Când Eminescu a început să curgă peste mine ca o cascadă, cu laturi variate, noțiuni de filosofie, aveam 18 ani, și o experiență erotică și sentimentală care o depășea pe cea a colegilor mei. Primul model în adolescență i-a fost Paul Zarifopol, editorul primelor trei volume Caragiale cu aparat critic. Cartea sa, „Pentru arta literară” a fost una de căpătâi, pe care a recitit-o până a știut-o pe de rost. Pe lângă alte modele ca Montaigne, Nietzsche, Caragiale și Goethe, articolele scrise până în 30 de ani sunt ghidate de spiritul lui Zarifopol.

„Cititndu-l pe Sadoveanu la 45 de ani, am avut revelația extraordinară a cosmogoniei lui, ca totalitate a viziunii și revelația sensurilor simbolice și inițiatice în opera lui.” Fascinat, scrie cartea „Treptele lunii sau calea către sine, o contribuție la hermeneutica lui Sadoveanu”.

Face armata la 21 de ani într-un mediu luxos, la Școala de ofițeri de cavalerie, cu reguli fixe. A dat admitere la Conservator pentru că era Alice Voinescu profesoară. O cunoscuse pe când avea 5 ani. Parcurge trei ani într-unul, cu gândul că va fi regizor, apoi în 1949 renunță. Cultura uluitoare nu-l ajuta. Își dă seama că pe lângă talent, trebuia să facă spectacole sub tutela realismului socialist și a diverșilor ideologi de serviciu. Experiența cu teatrul l-a ajutat când a fost secretar literar la Teatrului I.C. Nottara” din București.

„Am fost un tânăr monden – dandy și monden – și mergeam la baluri la „soaréle”. Mă plictiseam de moarte și-mi plăcea enorm. Îmi plăcea apariția tinerelor femei care-și studiaseră de acasă efectul toaletei lor. Eram un prost dansator. Dansam mult și prost. Ca un fel de obligație că trebuia să fac ceva. Dansam, fumam havană.”

Fiul de boier urmărit de Securitate, fugar prin provincie

Tânărul prezentabil, cu relații de familie, prietenii strălucite și influente, cu o educație solidă și cultură aleasă, a absolvit Dreptul și a fost dat afară din Ministerul Afacerilor Externe cu tot corpul diplomatic, în 1947, înainte de abdicarea regelui Mihai, după ce venise la conducere Ana Pauker. Se angajează pe un șantier. Era urmărit de Securitate. După un prânz la Capșa, își trimite soția acasă cu un prieten, ca să le spună securiștilor că a plecat cu trenul, iar ea s-a întors cu amantul ei. „Secretul” era divulgat în fața familiei pentru salvarea situației grele în care se afla conu Alecu. Divorțează de prima soție. Este ajutat de către mama sa, care-și vinde lucrurile din casă pentru a-i plăti confecționarea un buletin fals. Devine o vreme fugar prin provincie. I se emite mandat de arestare. Ca să se salveze, trece prin trei spitale de nebuni, tratează boli venerice pe care nu le avea. Pierde tot, casă, haine, bibliotecă.

Îl cunoaște pe Vladimir Ghika, prinț, preot și martir, canonizat de niște ani și depus în catedrala Sf. Iosif din București. Datorită lui se convertește la catolicism, însă sub influența lui Noica, între 1950-1951 se îndepărtează de religie.

Trece războiul, vin comuniștii la putere, se fac arestări masive. Ca să-l ajute, regizorul Dinu Negreanu îi propune să plece la Leningrad, ca să învețe limba unei literaturi geniale, să-și dea doctoratul acolo, apoi să se întoarcă în țară aranjat. Refuză. Ar fi putut face o carieră briliantă în vremea comuniștilor, dar era prea mare efortul de a scrie pe placul altuia, nu și al lui. Fusese boier crescut sub influența moraliștilor francezi și nu-și trăda convingerile.

„Cine fuge de suferință nu poate avea acces la alchimia bucuriei și nu poate cunoaște fericirea. Durerea, umilința, coborârea în infern sunt probe fără de care fericirea nu există. Am știut încă de foarte tânăr că trebuie să plătesc, și nu cu preț mic, fericirea de care aveam parte. Închisoarea, cu toate asprimile ei, o așteptam în mod obscur demult, iar când i-a venit vremea nu m-am gândit să scap.”

Pe lângă Constantin Noica, alături de Liiceanu și Andrei Pleșu

Constantin Noica i-a fost mentor lui Alexandru Paleologu. Avea 16 ani, iar Noica 26 când s-au cunoscut și s-au împrietenit la Câmpulung, orașul unde filosoful avea deja domiciliu forțat, din 1949, iar Paleologu a locuit acolo clandestin. Îi datorez enorm. În special, îi sunt recunoscător pentru faptul că, mulțumită lui, am ajuns la închisoare. Când l-am cunoscut mă frapase prin eleganță. Era un amuzant povestitor. S-a însurat cu Wendy Muston, care nu era frumoasă, a avut copii, dintre care părintele Raphael. La Câmpulung, s-a recăsătorit cu Mariana. Făcea foc în sobă, gătea în casă, căra apă de la fântână, mergea la piață. Revelațiile erotice le-a avut târziu, după 50 de ani. Mi-a fost confident în discuții sentimentale. Multă lume îl lua pe Noica ceea ce nu era de fapt. În afară de Andrei Pleșu și Gabriel Liiceanu, discipolii lui se mai declarau cei de la Luceafărul, care nu erau, nu aveau de-a face cu Noica”. Mulțumită lui Noica, Paleologu cunoaște marea școală a filosofiei germane. A învățat limba germană, apoi a citit volumele scrise de Goethe și filosofii Kant, Schelling, Schopenhauer. Reconstituie parcursul filosofic de la Kant și Hegel prin Heidegger și Platon. În 1954, Steinhardt îl vizitează pe Noica la Cîmpulung și se cunosc.

„Ce libertăți îmi permiteam! Ce fantezii! Viața mea între 1858-1859 a fost o priapee nemaipomenită. Sentimentul de veselie, de chef, era un simptom al dezastrului.”

Scenarii de supraviețuire în pușcăriile comuniste: Jilava, Brăila, Botoșani

Prin 1959, trezit din somn într-o noapte de către securistul care-i percheziționa casa și proiecta lanterna aprinsă peste tot, este arestat. Cu rugăciunea în gând: „Facă-se voia Domnului, iar nu a mea. Căci eu pot să greșesc, dar Domnul nu greșește, chiar dacă aparent procedează injust”, trece prin trei pușcării – Jilava, Brăila, Botoșani, unde își creează forme de rezistență: învață poezii de la Radu Gyr și alfabetul morse. „Mă străduiam să transform celulele în niște saloane literare în care se discută și domnește politețea. Totul se putea suporta, atunci când politețea și o anumită detașare au reușit să se impună. Serile erau cele mai importante. Fiecare vorbea despre ce știa. Unii povesteau un film, un roman. Eu, discursuri despre Proust, Balzac, Stendhal. Problema era a excrețiilor, în public, într-o tinetă plasată lângă o fereastră, în celulă, care dădea spre o curte unde creștea regina nopții. Dimineața ni se dădea pâine și un lichid negricios, cafea. Cu puțină imaginație îți puteai închipui că bei un filtru excelent. Mâncarea era insuficientă.” Este transferat într-o celulă fără cărți, creion, hârtie, singur, 40 de zile. Se plimbă prin celulă imaginându-și cum și-ar fi aranjat casa demolată din 1932 și ce-o să facă după eliberare. Bătut, învinuit de ceea ce n-a făcut și obligat să recunoască, înfometat, spunea după mulți ani: Nicio clipă nu am avut senzația că mi-e știrbită demnitatea, când eram pălmuit sau bătut cu cravașa pe spinarea goală sau pus de nu știu câte ori în genunchi”. Avea de făcut 14 ani de închisoare și nu-și pierde speranța nici atunci când, la Jilava, un colonel îl cheamă la interogatoriu, i se adresează cu prenumele, îi oferă cafea, țigări, vorbesc despre literatură, filosofie, și-i propune să fie informator. Refuză. Abia când este transferat la Botoșani, devine președintele clubului penitenciarului, acceptă să devină informator. I se dă voie să publice articole. I se cere să scrie un articol defăimător împotriva lui Cioran. O face și regretă după niște ani. Am acceptat să fiu informator. Am reușit să mă strecor în mod inteligent și abil, să nu fac nici rău, ba să fac servicii unora avertizându-i.”

Transferat la penitenciarul din Brăila, unde se muncea în aer liber își amintea după niște ani: Nu m-am spălat pe mâini decât o singură dată. Cu apa noroioasă din fundul unei gropi. Într-o zi am vrut să văd ce se întâmplă sub ciorapii pe care nu-i mai scosesem de nu știu cât timp. Gleznele mele ofereau un spectacol de nedescris. Dormeam îmbrăcați, atât de frig era. Iarna când nu mă mai suportam, mă dezbrăcam și mă trânteam în zăpadă. Asta ținea în loc de spălat și imuniza împotriva frigului.

După 6 ani de pușcărie, în 1964 este eliberat. Ras în cap, bronzat până la nivelul bonetei deasupra urechilor, slab, în palton și ghete fără șireturi, cu un pachet de mâncare pentru drum, urcă într-un tren și-l schimbă undeva prin Moldova ca să ajungă acasă, la București, unde nu-l mai aștepta nimeni. Sărac și fericit în modestia lui, cu o tărie de caracter cum puțini o au, începe o viață nouă. N-avea bani, nici casă. Aristocratul ce avusese vulturul bicefal la poartă, educat ca un gentleman care trebuia să poată dormi oriunde, să mănânce orice și să trăiască durerea cu eleganță suportă totul cu demnitate. Mihail Jora îl ajută să se angajeze la Institutul de Artă unde a avut bani puțini și timp liber. Alexandru Paleologu era un triumf al clasei căreia aparținea, pe care comuniștii a distrus-o cu ură, și spunea adesea: „Am simțit infernul nu atunci când m-au lovit niște brute, ci atunci când m-au lovit egalii mei”.

De prima soție a divorțat, a doua a murit de cancer, iar cu a treia a avut împreună un băiat, Theodor Paleologu, fost ministru al Culturii.

După 1990, ambasador al golanilor, senator și mason

Avea 71 de ani, era scriitor, când Silviu Brucan îl anunță că va fi ambasador. Copleșit, acceptă. În februarie 1990, preia funcția, iar François Mitterand îl primește la Palatul Elysée, în Franța, ca pe un rege. În dezacord cu politica guvernului român de atunci, evenimentele ce avuseseră loc la Târgu Mureș, apoi mineriada din iunie 1990 – simpatiza cu „golanii” din Piața Universității – independența de spirit, felul deschis de a vorbi în public, îl determină pe Ion Iliescu, președintele României de atunci, să-l retragă din funcție. A fost doar patru luni „ambasador al golanilor”.

Alexandru Paleologu a publicat numeroase studii în volume colective. Dintre volumele importante amintim: Spiritul și litera: încercări de pseudocritică”, „Bunul-simț ca paradox”, „Simțul practic”, „Eseuri și polemici”, „Ipoteze de lucru”, „Studii și eseuri literare”, „Alchimia existenței”. „Despre lucruri cu adevărat importante”, „Interlocuțiuni”, „Politețea ca armă”, „Convorbiri și articole mai mult sau mai puțin politice”, „L’Occident est à l’Est”.

În 1990 a fost ales Mare Maestru al Marii Loji Masonice Naționale din România. Din 1992 a fost președinte al Consiliului Fundației Societatea Civilă. Între 1992 și 2004, ca membru al Partidului Alianței Civice a avut trei mandate de senator în Parlamentul României. În 2000, Fundația Națională pentru Știință și Arte și grupul de presă „Curentul”, sub patronajul Președintelui României, îi acordă Premiul de Excelență în Cultura Română. A decedat la 86 de ani, în casa sa de pe strada Armenească nr. 34, București.

(Surse: Minunatele amintiri ale unui ambasador al golanilor”, Editura Humanitas 1991; „Sfidarea memoriei – Convorbiri în dialog cu Stelian Tănase”, 1995)

După 6 ani de pușcărie, în 1964, Alexandru Paleologu este eliberat. Ras în cap, bronzat până la nivelul bonetei deasupra urechilor, slab, în palton și ghete fără șireturi, cu un pachet de mâncare pentru drum, urcă într-un tren și-l schimbă undeva prin Moldova ca să ajungă acasă, la București, unde nu-l mai aștepta nimeni.



31
/08
/17

Se împlinesc, iată, 20 de ani de când Diana, prințesa de Wales, murea în urma unui controversat accident de mașină petrecut în Tunelul Alma din Paris, la primele ore ale zilei de 31 august 1997. Rândurile care urmează surprind tragedia acelei zile, dar și fragmente emoționante din viața celei mai iubite prințese din câte au existat.

31
/08
/17

În urmă cu 20 ani, pe 31 august, Prinţesa Diana își pierdea viața. Cea mai iubită prințesă britanică a murit la 36 de ani, într-un accident de mașină produs în pasajul de sub podul Alma, din Paris. Se afla în mașină cu prietenul ei, Dodi Al-Fayed, și cu șoferul, care au decedat și ei. Echipajele de salvare au ajuns în câteva minute, dar a fost nevoie de mai bine de o oră să taie carcasa mașinii ca să o scoată dintre fiarele contorsionate și să o transporte la spital.

20
/08
/17

MEMORIA CULTURALĂ Ultimul interviu, ultimul rol în teatru și în film, ultimul Revelion, ultima amintire cu Toma Caragiu, actorul care s-a născut în 21 august 1925 și a murit în plină glorie la cutremurul din 4 martie 1977.

08
/08
/17

ROMÂNI CELEBRI ÎN STRĂINĂTATE Cel care se apropie astăzi de opera și mai ales de exegeza ce i-a fost consacrată în țară și străinătate ziaristului, memorialistului, și nu în ultim rând istoricului Pamfil Șeicaru (1894-1980), rămâne uimit de patima ce răzbate atât din unele pagini ale acestuia cât și din cele ale comentatorilor săi.

13
/07
/17

Taifas nocturn, cu amintiri, tutun, cafea și voie bună, între doi scriitori ce-au nimerit pe același palier, în prima și ultima vacanță, pe care au petrecut-o împreună, la Techirghiol. În 2017 se împlinesc 50 de ani de la moartea lui Tudor Arghezi despre care se spunea că era arțăgos cu prietenii și „spurcat la gură” cu străinii.

Page 1 of 2412345...1020...Last »