Alexandru Pamfile, regizor: „Există o schizofrenie totală între teatre și tinerii care ies din facultate“
http://www.ziarulmetropolis.ro/alexandru-pamfile-regizor-exista-o-schizofrenie-totala-intre-teatre-si-tinerii-care-ies-din-facultate/

La numai 27 de ani, Alexandru Pamfile, regizor de teatru, a plecat la Strasbourg pentru a lucra în sistemul independent de acolo. Ce înseamnă să lucrezi cu actori francezi în propria ta companie de teatru, aflăm de la tânărul regizor, care îşi aminteşte de profesorii săi de la UNATC, de prietenia cu Leta Popescu şi de faptul că la început dorea să se facă preot. 

Un articol de Judy Florescu|5 Octombrie 2014

Judy Florescu: Ai studiat seminarul teologic și apoi ai dat la facultatea de regie-teatru. Ce te-a determinat să faci acest schimb de opțiuni profesionale?

Alexandru Pamfile: De fapt, este urmarea unui proces mai lung de transformare și descoperire. Da, eu am făcut seminarul teologic, și, când am dat admiterea, dorința mea foarte sinceră era aceea de a deveni preot.

La vremea aceea eu credeam că există un Dumnezeu, toată lumea din jurul meu credea în asta. Tot în același timp, acest Dumnezeu mi se părea cumva inaccesibil și dorința mea era sinceră de a cunoaște cât mai mult din ce este acest fenomen care este lumea, lume pe care la vremea aceea o vedeam foarte medieval: un Dumnezeu sus și oamenii jos.

Apoi a urmat un proces destul de lung în care, pe lângă studiul Bibliei și al dogmaticii am început să citesc literatură străină, sau filosofi și până la urmă am dat de Eliade,  care știi bine că făcea istoria comparată a religiilor. Datorită lui și a altor puncte de vedere pe care le găseam în cărți mi-am dat seama că religia în care am fost crescut este de fapt un accident … Dacă mă nășteam 1000 km mai la vest aș fi fost protestant, dacă mă nășteam 1000 km mai la sud-est aș fi fost musulman. Astfel a apărut îndoiala în ceea ce privește drumul teologiei.

Pentru teatru, drumul a început cu o decizie de a-mi cumpăra un bilet la un spectacol. Eram pe bulevard în Buzău, lângă fostul Bel Ami, de unde se cumpărau biletele la teatru. Am văzut un afiș: “Cerere în căsătorie și Ursul” de Cehov. Eu nu mai fusesem niciodată la teatru, dar m-am îndrăgostit iremediabil. Asta era pe la 16 ani. Vreun an mai târziu am organizat într-un anumit context primul festival de teatru pentru liceeni din Buzău, iar apoi, încă mai târziu, am intrat într-un spectacol pentru copii la Teatrul „George Ciprian“. Deja în acel moment lucrurile erau clare pentru mine. Ca să rezum, nu există o cauzalitate între cele două, teologie și teatru, ce le leagă este mai degrabă curiozitatea și pasiunea care mă defineau atunci.

978_1067156433403_6727_n

Ce anume te-a condus către drumul regiei de teatru?

Încă din perioada liceului am organizat mai multe evenimente în care rolul meu era să conduc o echipă. De exemplu eram bun la muzică și prin clasa a XI-a am organizat un grup coral cu care am abordat piese pe care nu le studiam în corul mare al seminarului. Am și participat la anumite evenimente cu acest grup. Tot pe atunci, în România s-a introdus în subordinea Ministerului Educației ceea ce se numea Consiliul Elevilor , un echivalent al Uniunii Studenților.

Eu am fost ales președintele Consiliului Județean al Elevilor din Buzău. în această calitate reprezentam toate liceele din Buzău. De altfel,  ceilalți președinți de liceu m-au ales în această calitate. Din această poziție am organizat cu o echipă de alți reprezentanți și cu ajutorul inspectoratului mai multe evenimente: un concert rock cu trupe de liceeni cu scop caritabil, un Crăciun la o casă de copii și marele eveniment, Festivalul pentru liceeni “Cu teatrul la … cap”, puiul festivalului mare de atunci, “Capul de … regizor”.

A fost un foarte mare succes. Sunt mulți oameni care ne-au ajutat, oricum, pentru a duce toate acestea pâna la capăt. Ceea ce vreau să evidențiez însă, este că eu am fost în general inițiatorul proiectelor, apoi, când am dat la teatru, nici nu m-am gândit la opțiunea de a fi actor, ci direct la cea de regizor, pentru că el este cel care inițiază proiectul.

Spuneai că lucrurile erau clare pentru tine. Cum ți-ai dat seama că vrei să fii regizor de teatru și nu actor?

În primul an de UNATC  este adevărat că mi-am pus problema: de ce regizor și nu actor? La început, transformările prin care treci ca să poți gândi ca un regizor sunt mari și adesea dureroase. Și pentru că mi-era destul de greu, mi se părea că e mai simplu să fii actor. Însă am rezolvat această problemă interioară în vacanta dintre primul an și cel de-al doilea de facultate, când am trecut audiția pentru spectacolul “Pulse” de Javier Opazo Mandarianga.

A fost o experiență foarte importantă pentru mine, dar cu această ocazie mi-am dat seama și că nu aș vrea să fiu de fapt actor, dar mi-ar plăcea totuși să mai joc din când în când. Cred că un actor trebuie să aibă o tărie aparte, de a juca în roluri pe care le vrea și pe care nu le vrea, și să le facă bine. Respect foarte mult treaba aceasta în privința actorilor. Apoi este și un stil de viață pentru că, pentru ei, corpul este instrumentul lor și în consecință au adesea o disciplină de viață aparte, în ciuda clișeului cultural cu bețivanisme și petreceri… foarte des este chiar contrariul.

Prin ce transformări ai trecut pentru a gândi ca un regizor și ce înseamnă să gândești de fapt ca un regizor?

Pentru mine a fost o experiență profundă, deoarece în ultimii ani de seminar, ca să îmi păstrez sufletul intact, m-am definit foarte mult “negativ” în raport cu ceea ce era în jurul meu. Știam că eu nu sunt nici un tip servil, nici un tip meschin, nu ăsta, nu ăsta. Dar la U.N.A.T.C. am ajuns într-o altă lume: oameni bogați, pozitivi, creativi și cea mai mare parte dintre ei, pur și simplu buni.

Deci vechile mecanisme de supraviețuire ale mele nu se mai aplicau. Apoi, când ești în fața scenei goale, tu nu poți să începi cu “nu”, ci cu “da”. Trebuie să construiești ceva din nimic, trebuie să vii cu cine ești tu. Ca artist tu trebuie să culegi idei abstracte și să le dai carne; sânge și viață.

Trebuie să fii creator de nou, pozitiv în acest sens. Ăsta a fost primul punct esențial prin care am trecut. Apoi e o lecție să te pui în serviciul piesei la care lucrezi: lucrezi ca să spui povestea sau lucrezi ca să te povestești pe tine? Apoi, trebuie să ai de-a face cu oameni pe care nu-i cunoști… La început sunt într-un fel, apoi se schimbă, la sfârșit se schimbă iar…. dar dacă rezultatul e bun, toți te iubesc. Ești obligat să înveți lucruri practice despre oameni și natura lor din simplul motiv că tu însuți trebuie să supraviețuiești, tu care ești sensibil dar trebuie să fii puternic, tu care ești indecis, dar trebuie să faci alegeri clare.

Ce lucruri practice ai învățat despre oamenii cu care ai lucrat?

Unul e că pot să te urască în repetiții, dar dacă spectacolul iese bine, cel mai probabil își vor aduce aminte de tine dintr-o perspectivă pozitivă. Apoi pot să spun că în general caut acum să lucrez cu oameni cu care aș putea fi prieten în viața de zi cu zi… sau nici măcar. Caut să lucrez cu oameni care să își asume că alături de tine construiesc ceva, capabili să pună inima în ceea ce fac. În fine, asta gândesc acum, dar ideile se mai schimbă.

Și după U.N.A.T.C. ai făcut masterul în Cluj?

Am intrat la master la Cluj, la clasa domnului Măniuțiu, dar nu am terminat acolo, căci am plecat. Două lucruri pozitive am avut la Cluj: întâlnirile cu domnul Măniuțiu, care mi-a și spus câteva lucruri pe care le apreciez și le păstrez ca sfaturi, și prietenia cu Leta Popescu și cu Lucia Mărneanu, care sunt două tipe foarte mișto.

În rest, eu la Cluj eram foarte pierdut… Eu am resimțit acolo un fel de animozitate legată de faptul că veneam de la București… E incredibil cât de mici sunt mizele pentru care oamenii se agită. Eu la Cluj am trecut printr-o perioadă foarte tâmpită din viața mea: nu eram nici fericit, nici deprimat ci într-un fel de nepăsare generalizată. Nu pot vorbi de moarte spirituală căci asta ar fi fost dramatică…

Eram într-o zonă în care nu mai aveam aproape nicio emoție, inițiative icnite și o dezorientare totală. Apoi nici facultatea nu era ce îmi doream… în afară de cursul cu domnul Măniuțiu nu am reușit să văd alte lucruri pozitive… acolo sunt câțiva oameni valoroși, mai ales pe actorie, dar am avut impresia că nu există o omogenitate… Totuși e o facultate relativ tânără și sper ca lucrurile să meargă din ce în ce mai bine.

Prietena ta, Leta Popescu, a obținut premiul UNITER anul acesta pentru spectacolul Parallel, care va participa și în FNT. Ce părere ai despre acest fapt? Consideri că va fi un plus în cariera sa?

Da, cred că o va ajuta, măcar prin faptul că oamenii aud de ea. Și mai este o chestie interesantă la noi, în România, că avem un fel de reticență față de instituții și lucruri oficiale… Cred că într-o Românie mai bună, paralelă, un astfel de premiu ar trebui să fie o realizare clară, valoroasă în ochii tuturor.

La noi există o schizofrenie totală între spațiul instituțional și tinerii cu valoare care ieș din școli. De aceea se întâmplă ca spectacole vii să se realizeze în spațiul așa-zis “independent” și spectacole care nu mai transmit mare lucru să se bucure de suportul instituțional. Eu cred că generația care conduce acum teatrul din România, directori, critici, artiști, au uitat că atunci când ei erau tineri li s-au oferit ocazii pe care ei, la rândul lor, nu le mai oferă astăzi.

Care dintre profesorii tăi te-a influențat cel mai mult în drumul tău profesional?

Deși nu am avut o relație specială cu dumnealui, domnul Hadji-Culea a fost profesorul meu la UNATC și ca reacție la ideile sale am facut primii pași în regie… Influența dânsului asupra mea a fost mai mare. Apoi sunt și alte întâlniri cu oameni din domeniu de la care am învățat lucruri tot atât de importante.

Eu nu am avut niciodată pe cineva care să se aproprie de imaginea unui maestru, deși poate că mi-am dorit asta la un moment dat. Iar în timpul formării mele în facultate cel mai important și formator a fost timpul petrecut repetând, cu colegii mei de la actorie sau de la regie.

Care sunt condițiile și facilitățile de care beneficiază un tânăr regizor român la Strasbourg?

Singurul răspuns pe care îl pot da cu siguranță este că tinerii sunt aici în centru, și ei nu concep să lase oameni cu valoare să plece sau să flămânzească. Există un mai mare respect pentru munca fiecăruia. Eu nu pot să generalizez, așa ca o să îți spun despre situația mea.

Eu am dat admiterea la o școală importantă de teatru de aici și am și ajuns în ultimii 11, dar nu am intrat. Una dintre probe a fost să prezint niște scene, iar în grupul care trecea admiterea din care faceam parte, era și un cunoscut al meu, actor, dar cu care nu aveam neapărat mare legatură. Se cheamă Cédric de Zutter. El a văzut ce am făcut și i-a plăcut foarte mult. Apoi m-a contactat în privința fondării unei companii care să se ocupe de piese contemporane.

Cu el am plecat la drum, el manager și actor, eu regizor și director artistic. Am cooptat o prietenă comună, foarte bună actriță dar fiind peruviancă are un mic accent când vorbește franceză, și am organizat audiții pentru încă două roluri. Scenografă o avem pe o tânără arhitectă, dar care a lucrat și la Opera din Strasbourg ca asistentă la construirea decorurilor.

Încet-încet ne-am format o echipă cu un compozitor și cu cineva pentru lumini. Compania se numește “Compagnie Waterzooi” și avem premiera primului nostru spectacol pe 24 octombrie într-o sală de spectacol dintr-un sat de lângă Strasbourg. Acum,  nu e foarte simplu… Noi plecăm de la statutul de amator, care aici este mai degrabă o indicație economică, nu calitativă, în sensul că amator e cel care nu își câștigă viața din asta. Căutăm să progresăm atât artistic cât și ca vizibilitate și poate o să ajungem la un nivel semi-pro (o parte dintre cei care participă sunt plătiți) și chiar profesionistă (să câștigăm bani din munca noastră).

10294480_1392172704340858_7459963605519461451_n

Cum este să lucrezi cu actorii francezi?

În esență nu e foarte diferit de cei cu care am lucrat în țară. Există însă un element care ține de cultura locului, în sensul în care la început există un fel de formalitate franțuzească la nivelul interacțiunii.

Dar am reușit cu această echipă să lucrăm mai mult decât formal, din inimă, cum se spune, iar când ajungi la acest nivel de comunicare diferențele culturale sunt insignifiante deoarece totul este foarte personal. Apoi da, îi mai întreb în privința unor aspecte pe care eu nu le cunosc în profunzime, de exemplu despre anumite maniere care țin de lumea înaltei burghezii… Îi intreb despre mofturi, cum s-ar zice.

Apoi o parte dintre actorii cu care lucrez au și serviciu stabil și aici intervin anumite probleme în privința programului sau a locului de repetiție. Pentru că suntem la început nu avem încă un loc de rezidență stabil… Ne-am mai mișcat cu timpul, iar ultimele dăți am repetat în sala de cununii a unei comune de lângă Strasbourg.

Cum se numește piesa pe care o vei monta în satul de lângă Strasbourg ?

Piesa se numește “Jusqu’à preuve du contraire”, scrisa în 2011 de Thierry Chaumillon,  care a primit mai multe premii în Franța și suntem prima companie de teatru care o pune în scenă.

O vezi această adusă în România, în cadrul unui festival ?

Încă nu m-am gândit atât de departe pe partea de promovare, dar mi-ar plăcea, desigur.

Foto: Mihai Dumitru și Compagne Waterzooi

29
/11
/16

Trecutul ne dezvăluie foarte multe lucruri, nu doar o incurabilă melancolie. Trecutul are o anumită forţă de a se impune în actualitate fără a-şi face simtiţă prezenţa. Acest lucru se petrece şi cu teatrul în general când pur şi simplu vorbim despre teatru, chiar dacă o facem la timpul trecut. Forţa sa este invizibilă şi efectele devin vizibile când doar îi constatăm absenţa.

26
/11
/16

La 10 ani de când a fost investit în funcția de manager al Teatrului Tineretului din Piatra Neamț, cea mai mare rampă de lansare a actorilor, Liviu Timuș amintește despre „fenomenul Piatra Neamț”, explică de ce trebuie să existe festivalul adresat în exclusivitate tinerilor, ajuns la a XXVIII-a ediție, „Pledez pentru tine(ri)”și cu ce probleme se confruntă la teatru.

02
/11
/16

NOUA GENERAȚIE DE ARTIȘTI. Olimpia Melinte, treizeci de ani, actriță, consacrată internațional cu pelicula spaniolă „Canibal”. În curând, va fi din nou pe marile ecrane, în „Perfect sănătos”, noul film al Ancăi Damian. Actriță, dar mai ales mama lui Sasha (doi ani). Un interviu sincer despre cinema și maternitate. Olimpia Melinte se întoarce, iar acum vrea să joace din nou și teatru. A se lua aminte.

23
/10
/16

INTERVIU „Stilul este rezultatul deciziei mele că actorii sunt pe primul loc”, afirmă, într-un interviu pentru Ziarul Metropolis, autoarea filmului „Toni Erdmann”, regizoarea germană Maren Ade, invitată a ediției din acest an a Festivalului „Les Films de Cannes a Bucarest”.

19
/10
/16

Crede că cea mai mare problemă a generației lui este că trăiește într-un context haotic. Se simte norocos că face parte din trupa lui Victor Ioan Frunză și crede că atunci când ți se întinde o mână trebuie s-o prinzi. Face teatru cu voluptate, iar cele mai recente roluri în care-l puteți vedea sunt Mozart și Tipătescu în spectacolele „Amadeus” și „O scrisoare pierdută” de la Teatrul Metropolis.

15
/10
/16

Povestea uluitoare a unui film, „Şi va fi...” (1992), realizat în România de un regizor basarabean, Valeriu Jereghi, cu bani de la Moscova şi în timp ce URSS se prăbuşea. Film relansat duminică, la sala de cinema a Muzeului Ţăranului, într-o proiecţie cu intrare liberă în cadrul „Les Films de Cannes a Bucarest”.

05
/10
/16

Pe când „Câini” încă nu intrase în cinematografe, l-am provocat pe regizorul Bogdan Mirică la o scurtă discuție despre zilele petrecute pe platoul de filmare, dar și despre ce înseamnă pentru el premiile, masterul de scenaristică de la Londra sau simpatia vizbilă a publicului pentru un film românesc.

Page 1 of 2212345...1020...Last »