Amza Pellea, o despărţire emoţionantă
http://www.ziarulmetropolis.ro/amza-pellea-o-despartire-emotionanta/

MEMORIA CULTURALĂ Pe 12 decembrie se împlinesc 30 de ani de la moartea lui Amza Pellea. Sanda Toma, partenera sa de scenă, scria în decembrie 1983, în revista Teatrul, un text prin care-şi lua adio (nu „adio”, ci numai „la revedere”) de la actorul care a fost „întotdeauna egal cu el însuşi, prietenos şi cald ca o zi luminoasă de vară”.

Un articol de Ziarul Metropolis|6 Decembrie 2013

MEMORIA CULTURALĂ Pe 12 decembrie se împlinesc 30 de ani de la moartea lui Amza Pellea. Sanda Toma, partenera sa de scenă, scria în decembrie 1983, în revista Teatrul, un text prin care-şi lua adio (nu „adio”, ci numai „la revedere”) de la actorul care a fost „întotdeauna egal cu el însuşi, prietenos şi cald ca o zi luminoasă de vară”.

Mai jos sunt fragmente din articolul semnat de Sanda Toma:

„S-a cufundat „în stele și în nori și-n ceruri nalte” – pentru totdeauna – unul dintre cei mai îndrăgiți și mai populari actori ai generației sale.

Este greu de conceput că Nea Mărin nu mai există!

Soarta, care se arătase atât de generoasă cu el, i-a pus piedica prea devreme și prea dur – într-un chip cumplit de nedrept.

Colegi de facultate și de teatru, prieteni la cataramă de-o viață, „fratele mai mare”, cum se intitula, ia cu el în neființă cel mai mai frumos capitol din viața noastră. Căci, odată cu moartea lui, o bucățică din sufletul nostru, al fiecăruia, s-a rupt și a pornit acolo departe, însoțindu-l în tăcere, cu nespusă tandrețe.

Era atât de viu, atât de tonic, atât de plin de umor spontan de cea mai bună calitate! Muncitor până la epuizare, talentat dar modest. Întotdeauna egal cu el însuși, prietenos și cald ca o zi luminoasă de vară. A avut un suflet de copil în care nu puteau să încapă decât puritate, cinste, bunătate și generozitate. Cât despre spirit, a fost înzestrat cu o inteligență excepțională – deopotrivă profundă, ascuțită și plină de înțelepciune. A slujit arta Thaliei trudind din greu, cu o răbdare pătimașă […].

Partener ideal, și-a împărțit succesele cu noi cu simplitatea cu care, în studenție sau în nenumărate turnee, ne împărțeam mâncarea.

N-am auzit pe cineva bârfindu-l, și dacă vreunul – poate – l-a invidiat, a făcut-o, desigur, cu admirație și respect.

Citiţi şi: INTERVIU Amza Pellea: „Radu Beligan m-a luat la Teatrul de Comedie“

În cinematografie va rămâne de neuitat în Decebal, Mihai Viteazul, Ipu, Petrescu din Puterea și Adevărul sau Nea Mărin miliardar. În teatru, spectacole ca Bunbury, Gâlcevile din Chioggia, Ani de pribegie (Teatrul Național din Craiova), Umbra, Șeful sectorului suflete, Interesul general, Croitorii cei mari din Valahia, Nic-Nic, iar mai recent și ultimul Procesul (Teatrul de Comedie), Comoara din deal, A treia țeapă (Teatrul Național din București) vor rămâne pentru public, dar mai ales pentru noi, cei care am jucat alături de el, veșnic vii, pentru că, prin dăruirea lui, Amza și-a câștigat dreptul la nemurire.

De o deosebită gingășie sufletească, de dragul poeziei, Amza a scris versuri minunate, fără să se numească poet. De dragul tinereții, a fost dascăl la Institut – adorat de studenții pe care și el îi iubea ca pe copiii lui – fără să se intituleze profesor universitar. De dragul naturii, a fost mare vânător și pescar. Iar de dragul nostru, ne făcea să ne tăvălim pe jos de râs când devenea marele povestitor mincinos.

Amza_Pelea

Amza Pellea (1931 – 1983)

Ne-am încăierat de nenumărate ori în Croitorii… ne-am iubit șapte ani în Nic-Nic, m-a înșelat și m-a părăsit de sute de ori în Platonov – unde, când afla de sinuciderea mea, rostea plângând, în acel unic și sfâșietor registru tragic-comic cehovian: „Șașenka, Șașenka, să-mi faci tu mie una ca asta.”… Când i-am văzut trupul neînsuflețit și atât de marcat de oribila suferință, mi-a venit, printre lacrimi, să-i șoptesc: „Amzule, să ne faci tu nouă una ca asta!”.

Simt că lui Amza nu-i putem spune „adio”, ci numai „la revedere”. Cine știe, cândva, într-un ram înflorit, într-un bob de grâu, într-o toartă de lut, într-o picătură de ploaie sau într-un fir de iarbă – cine știe… cândva, poate, ne vom reîntâlni.”

Foto Amza Pellea: wikipedia.org

01
/12
/16

Începând din sec. al XVIII-lea, domnii fanarioţi au luat o serie de măsuri menite să transforme aglomaraţia de case ridicate cum da Dumnezeu, pe uliţe desfundate, fără nume şi ameninţate periodic de revărsările Dâmboviţei, într-un oraş mai bine rostuit.

29
/11
/16

În 1869, „fiica Rinului”, Elisabeta de Wied, căsătorită cu principele Carol, plină de emoţie şi bolnavă de rujeolă, îşi făcea intrarea în Bucureşti, unde avea să domnească alături de soţul ei până în septembrie 1914.

21
/11
/16

„Românul iese la mort”. Această constatare devenea valabilă odinioară mai ales când era vorba de o înmormântare domnească, aşa cum a fost cea a lui Alexandru Suţu, întâmplată în ianuarie 1821.

11
/11
/16

A fost o vreme când Calea Victoriei (Podul Mogoşoaii) era o arteră aristocratică, plină de case boiereşti unde în fiecare zi se întâmpla ceva deosebit: primiri, concerte, baluri, adunări de binefacere ş.a. Una din case, adăpostind azi o instituţie de asistenţă socială, a cunoscut, la mijlocul sec. XIX, o strălucire deosebită.

08
/11
/16

Povestea lor în film se desfășoară pe la începuturile cinematografiei mondiale, în epoca filmului mut, când David Griffith a creat modul de a istorisi o poveste pe peliculă, iar Lillian Gish, datorită regizorului, a devenit o stea de cinema.

03
/11
/16

Autorul celebrelor „mușatisme”, care sunt bijuterii ale paradoxului comic, n-a făcut școală de teatru, dar a scris pentru actor, publicând în „Rampa” și „Adevărul”. Observatorul ironic al vieții, acidul și jovialul umorist, a trăit între 22 februarie 1903 și 4 noiembrie 1970.

30
/10
/16

Zonă seismică acceptată azi de toată lumea, Bucureştiul are o lungă istorie în spate, presărată de cutremure frecvente, distrugătoare şi peste putinţă de prevăzut. Prima consemnare documentară datează din 1681, în domnia lui Şerban Cantacuzino, cu precizarea că „n-au mai pomenit altădată nimenea”.

28
/10
/16

Noaptea de 28 spre 29 octombrie 1952. În infirmeria penitenciarului din Aiud, Mircea Vulcănescu, unul dintre cei mai mari oameni de cultură ai României, murea în frig, cu o „cavernă la plămânul stâng”, după ce încercase să salveze viața unui tânăr, pe care-l protejase cu propriul lui corp.

27
/10
/16

Fiecare epocă şi-a avut artera preferată de plimbare, pe jos, cu trăsura ori cu automobilul. Pe la 1800, bucureştenii se înghesuiau duminica la iarbă verde spre Dobroteasa sau Băneasa; la mijlocul sec. XIX, s-au îndreptat spre locul ajuns repede la modă: Şoseaua Kiselev.

25
/10
/16

Autorul „Cuvintelor potrivite” se naște sub semnul zodiacal al Gemenilor, în 21 mai 1880, la București, ca rod al conviețuirii nelegitime dintre tatăl român, Nicolae Theodorescu, funcționar de bancă și Rozalia Arghesi, de origine germană, venită din Ardeal, menajeră, în casa Theodorescu.

20
/10
/16

Calea Victoriei, Podul Mogoşoaiei până la războiul pentru  independenţă din 1877-1878, era socotită coloana vertebrală a oraşului, strada cea mai aristocratică, unde aveau loc evenimente mondene, se preumbla lumea bună – într-un cuvânt, unde se făcea şi se desfăcea tot ce conta în societatea bucureşteană.

12
/10
/16

Despre domnia de 48 de ani a primului rege al României, care a obținut independența țării, a redresat economia, a câștigat Dobrogea și a pierdut Basarabia, a construit Castelul Peleș și podul de cale ferată de la Cernavodă.

Page 1 of 2012345...1020...Last »