Ana Blandiana: „Nefericirea dă mult mai multe roade decât fericirea”
http://www.ziarulmetropolis.ro/ana-blandiana-nefericirea-da-mult-mai-multe-roade-decat-fericirea/

Cum explodează mămăliga la români? Este fericirea compatibilă cu poezia? Dar cu intrarea în politică? Sunt câteva dintre întrebările la care a răspuns poeta Ana Blandiana, în cadrul unui ,,trialog”, la ARCUB.

Un articol de Loreta Popa|17 Noiembrie 2014

Trialogurile de la ARCUB au devenit deja cunoscute, deşi au fost lansate de-abia în luna februarie a acestui an. Invitații speciali ai edițiilor anterioare au fost scriitorul Mircea Cărtărescu, poetul Mircea Dinescu, psihologul Aurora Liiceanu, dirijorul Tiberiu Soare, scriitoarea Gabriela Adameșteanu și actrița Oana Pellea.

Pe 13 noiembrie, a fost rândul Anei Blandiana (intervievată de jurnalistul Cezar Paul-Bădescu) şi al invitatului său, violoncelistul Adrian Naidin. În spaţiul intim al Ceainăriei ArCub, Ana Blandiana a povestit despre cea mai recentă carte pe care a scos-o, „Fals tratat de manipulare”, despre oamenii importanţi pe care România i-a avut, despre ce rău au făcut unii dintre ei (de exemplu – Mihail Sadoveanu), despre Memorialul de la Sighet pe care îl conduce şi despre iubirea sa pentru Mihai Eminescu.

Recunoscută ca fiind omul ideilor cu impact public, Ana Blandiana este purtător de cuvânt şi – într-un fel –  imaginea de marcă a acestei opere colective numite „Memorialul de la Sighet”, un institut de studiere a crimelor comunismului care organizează anual conferințe, sesiuni științifice și expoziții pe tema fenomenului totalitar.

Iată câteva dintre răspunsurile Anei Blandiana:

Ani întregi am fost umiliți, spunându-ni-se că „mămăliga nu explodează”. Nu-i adevărat! A explodat îngrozitor: au fost peste o sută de răscoale, înăbuşite cu tunurile, care au tras în sate ca în nişte cetăţi străine. S-a tras la întâmplare în mulţimi, iar trupurile celor ucişi au fost lăsate să putrezească la răscrucile drumurilor pentru a-i înspăimânta pe oameni. Majoritatea celor din închisori n-au fost intelectualii, ci ţărani.

În România a existat o puternică rezistenţă ţărănească, dar lupta cu comuniştii i-a înfrânt, căci le-a distrus nu numai vieţile, ci şi rădăcinile. Fără pământ, ţăranii şi-au pierdut definiţia. Astăzi, jertfa ţăranilor răsculaţi în 1949-1950 rămâne un episod romantic. Răzmeriţele finale din 1960-1962 seamănă cu asediile medievale. Ziua din aprilie 1962, când a fost decretată colectivizarea, seamănă cu căderea Constantinopolului.

Există un document prin care erau condamnaţi la moarte trei ţărani care s-au opus colectivizării. Pe acel document era şi o semnătură… Mihail Sadoveanu. Ce facem cu astfel de oameni. Îi aplaudăm sau le arătăm cu degetul ticăloşia? Nu numai după revoluţie, ci începând de prin anii 60, Sadoveanu n-a mai fost Sadoveanu. A fost un boier, avea conace, avea partide de vânătoare… Se respecta, avea tot ce a avut înainte, este clar că pentru asta făcea totul. Primise ca plată toate pentru „Mitrea Cocor”.

Să zicem că nu avea caracter, dar parcă nu e destul. Scrisese despre ţărani, nu se putea să nu-i pese. După 1989, lucrând la Memorial, soţul meu a lucrat vreo doi ani pe răscoalele ţărăneşti, iar figurile celor arestaţi în Vrancea, după o răscoală, au fost pe un panou la o expoziţie, 128 de răscoale împotriva colectivizării.

Unele din ele au fost reprimate trăgându-se cu tunul. În judeţul Arad, un sat a fost înconjurat de trupe de securitate şi s-a tras la întâmplare şi morţii au fost lăsaţi pe stradă, pentru că s-au opus colectivizării. Noi nu ştiam nimic. Doar cei de acolo, sau din satele învecinate. În anii 50, 60 se întâmplau astea, a trecut timpul şi în anii 80 noi spuneam că mămăliga nu explodează. Nu ştiam că explodase de sute de ori.

Eu am fost disperată când am aflat că sunt în manuale; am trecut foarte brusc de la perioada când eram citită pe sub bancă la perioada în care eram citită ca să se treacă clasa. Evident că era infinit mai bine pentru mine să fiu citită pe sub bancă. Faptul că eşti în manuale e mai curând de rău, în sensul că, în general, scriitorii din manuale îi citeşti cu sentimentul că ţi-au fost băgaţi pe gât.

Eu l-am descoperit pe Eminescu după ce am terminat liceul. A apărut la Humanitas în urmă cu jumătate de an o carte care poate părea una oarecare, dar este incredibilă, orice român ar trebui să o citească ca să înţeleagă cine a fost Eminescu. Se numeşte „Mărturii despre Eminescu”.

Înainte de a o citi, dacă cineva m-ar fi întrebat „Crezi că ştii tot despre Eminescu?”, aş fi răspuns fără jenă „Cred că ştiu tot”. Am citit ce a scris, cărţile despre el, romanele despre el. Ei bine, această carte de amintiri creează o imagine a lui Eminescu în care geniul se apropie de sfinţenie. Întotdeauna am avut această bănuială că intensitatea artei se apropie şi poate să semene extraordinar de mult cu intensitatea credinţei, fără ca arta să fie vreo temă religioasă.

 Eminescu, un geniu și un sfânt

O întâmplare povestită de Ion Rusu Şirianu (tatăl, nu cel care a fost contemporan cu noi), care l-a cunoscut pe Eminescu tânăr fiind. El avea douăzeci şi ceva, iar Eminescu avea 30. A fost trimis de părinţii lui la Slavici, unde locuia şi Eminescu, iar aici au loc tot felul de întâmplări pe muchia dintre impresionant şi nostim.

Eminescu primeşte nişte bani pe câteva articole de la ziar şi merg să bea. Sunt fericiţi că au bani pentru cârciumă. Pe drum întâlnesc un dric în urma căruia mergea un copil de vreo 10 ani. Eminescu se duce la el şi-l întreabă de ce e singur. Acesta îi răspunde că mama lui e paralizată şi nu poate merge cu el. Atunci Eminescu îl convinde pe Rusu Şirianu să meargă alături de copil la cimitir. Acolo, îi dă toţi banii pe care îi avea şi pe care îi aşteptase nu ştiu câte zile.Ana Blandiana

Slavici povesteşte cum mergeau spre redacţie într-o zi cu ploaie, că erau colegi la ziarul Timpul, şi Eminescu vede un cerşetor care era desculţ. Se apucă să se descalţe pe vremea aceea friguroasă şi să dea pantofii cerşetorului, iar Slavici, care era ardelean, un om cu scaun la cap îi spune: „Eşti nebun, dar tu rămâi fără pantofi”. „Da, dar eu mă duc la redacţie, stau la căldură. Nu mă plouă”. Slavici îl trage cu forţa, dar Eminescu se întoarce. Acest soi de fapte le făceau sfinţi precum Sfântul Francisc… Poate vi se pare melodramatic, dar vă rog să citiţi această carte. O să vă fie mai puţin ruşine că sunteţi români.

A fi mândru că ești român

A  fi mândru că eşti român este o sintagmă pe care o folosesc anumiţi oameni care nu au dreptul să o folosească. Tot ce fac ei compromite noţiunea de român. Nu ajută cu nimic. Suntem într-o săptămână specială, am zis că venim aici să ne destindem, dar pur şi simplu mă apucă revolta când mă gândesc cât timp am pierdut în ultimele săptămâni stând la televizor şi urmărind ce se întâmplă. Lucrurile au fost atât de senzaţionale încât nu se putea să stai şi să faci altceva. Abia aştept să se termine.

Intrarea în politică

Nu regret că am intrat în politică şi cred că aş repeta experienţa dacă aş avea iar ocazia. Fără acea perioadă, fără mitingurile care au adus rotaţia de putere – indiferent cât pare de slab Emil Constantinescu acum – nu s-ar fi putut face acel mare pas înainte în privinţa integrării.

La urma urmei Dumnezeu m-a ajutat să scriu cărţi. Aşa am ajuns la crearea Memorialului, după aproape zece ani de implicare în viaţa politică. Înainte nu se putea face nimic, era ceva cu adevărat imposibil. Mai mult de trei persoane nu aveau voie să stea de vorbă pe stradă.

Mă gândeam pe atunci ce ar fi dacă cineva s-ar duce şi şi-ar da foc în Piaţa Palatului. Ce s-ar întâmpla? Ei bine, tot ce putea să spere cineva care ar fi recurs la un astfel de gest era că se va auzi la Europa liberă despre el, dar nici o clipă nu s-ar fi pus problema că va cădea Ceauşescu doar pentru că cineva şi-a dat foc. Nu puteai să schimbi nimic fiind singur.

Am scris cândva un imperativ de genul „Să preferi o nefericire care dă roade unei fericiri care trece fără urmă!” În toate sensurile cred că nefericirea dă mult mai multe roade decât fericirea. Nu există artist fericit. Nu există poezie de dragoste fericită. Când eşti fericit îţi iubeşti iubitul sau iubita, nu scrii despre asta, în timp ce marea poezie de dragoste este a iubirilor neîmplinite. În sens religios este absolut extraordinar cum represiunea bisericilor a ţinut credinţa mult mai trează decât societatea de consum.

Societatea de consum şi bunăstarea au reuşit să distrugă credinţa infinit mai mult decât persecuţiile. Suferinţa a ţinut credinţa trează, în timp ce fericirea a golit-o de conţinut. Poeţii au transformat în opere suferinţele atroce.

Poate fi şi închisoarea benefică, mai ales dacă ai puterea lui Steinhardt de a-i vedea partea spirituală. Faceţi o experienţă şi citiţi ce a scris Goma. Este o deosebire extraordinară. Ale lui Goma sunt cumplite, pe când Steinhart a scris „Jurnalul fericirii”. Dacă suntem în permanenţă în priză cu suferinţa din jur care e abundentă, nici noi nu putem fi fericiţi.

Rilke a spus că primul vers vine gata făcut. Restul poeziei o scrii tu. E un fel de a vorbi paradoxal, dar primul vers efectiv se naşte în minte fără nicio legătură cu ce trăiesc în clipa respectivă. Poezia a fost o formă de rezistenţă în închisori, o strategie. Pur şi simplu, acei oameni au rămas în viaţă pentru că au scris versuri. Nu vorbesc aici numai poeţi sau scriitori. Domnul Coposu povestea că a scris nu ştiu câte sute de poezii, el nefiind poet. Era un fel de a rămâne viu intelectualmente.

Poeziile din închisoare aveau nevoie de trei oameni, care uneori putea fi unul și acelaşi. Cel care le gândea, cel care le memora, cel care ştia să le transmită prin Morse. Nu se transmiteau niciodată cu numele celui care le-a gândit, pentru că există o teamă. Când au ieşit, prima grijă a fost să scrie tot ce memoraseră.

În 1989, a fost o invazie de cărticele în care cei din închisoare îşi publicau pe bani proprii, în condiţii modeste, ceea ce scriseseră. Uneori era cu semnul întrebării numele poetului, alteori era fără. Între timp, multe s-au lămurit. În general, actul de creaţie în sine este foarte intim şi misterios. Nu poţi şti cu adevărat de la cine cine vine – de la tine sau de la Dumnezeu – ceea ce scrii sau compui. Simt că nu voi şti niciodată.

Cred că nu se poate să vină numai din om tot ce e atât de frumos. Literatura este o formă de terapie. Cartea mea „Fals tratat de manipulare” a jucat un astfel de rol. Terapie în sensul că m-am reîntors la scris odată cu ea, ceea ce nu eram sigură că voi fi în stare. Sunt foarte mândră şi mi se pare incredibil că am reuşit, mi-a fost foarte greu în perioada aceasta.

ana blandiana

Adrian Naidin, Ana Blandiana şi Cezar Paul-Bădescu

 

Nimic din ce am trăit nu am hotărât eu singură. În permanenţă am fost rezultatul unor forţe de sens contrar. Nu cred că tot ce mi s-a întâmplat a fost pentru că eu am vrut. Gândiţi-vă doar la istoria lungă a intrării mele la facultate. De patru ori mi-a fost respins dosarul pe motivul că eram fiică de deţinut politic.

Este clar că toată adolescenţa şi începutul tinereţii mele au fost strâns legate de această poveste care nu avea legătură cu mine şi care m-a format. Nu avea legătură cu voinţa mea. Inclusiv duritatea care apare din când în când, tăria mea, s-a născut atunci din faptul că am muncit, am zidărit.

Eu păstrez o amintire luminoasă felului cum am lucrat la Cluj, la un bloc mare în spatele statuii lui Mihai Viteazul, unde am ajuns ucenică. Eram într-o echipă de ţărani unguri, nu ştiam ungureşte. Erau aduşi în fiecare dimineaţă cu camionul din satul lor. Mă tratau ca pe un copil, aveam 17 ani, au fost foarte drăguţi cu mine, fără să vorbim unii cu alţii.

Ţin minte şi acum cât de fericită am fost că am învăţat să tencuiesc. Mult timp nu am reuşit. S-au strâns şi m-au schimbat. E un fel de umilinţă, un fel de înţelepciune în a accepta că viaţa nu depinde de noi.

20
/01
/17

Marți, 24 ianuarie, la ora 19.00, la Librăria Humanitas de la Cișmigiu (Bdul Regina Elisabeta nr. 38), va avea loc un eveniment dedicat volumului Scrisori către Vera, de Vladimir Nabokov, volum aflat în topul vînzărilor Editurii Polirom la Salonul Internațional de Carte Gaudeamus, ediția 2016. Participă: Veronica D. Niculescu, traducătoarea volumului și Bogdan-Alexandru Stănescu, coordonatorul colecției „Biblioteca Polirom”. Moderează: Emanuela Ignățoiu-Sora

19
/01
/17

Romanul „Cinci colțuri” (cea mai recentă carte a lui Mario Vargas Llosa), în traducerea lui Marin Mălaicu-Hondrari, a văzut lumina tiparului la Humanitas Fiction, la sfârșitul anului trecut, în seria de autor dedicată marelui scriitor peruan.

17
/01
/17

În această seară, de la ora 19.00, la ceainăria Cărturești Verona, editura Nemira lansează o carte fundamentală pentru istoria ideilor, tradusă pentru prima dată în România: Numărul de aur. Rituri și ritmuri pitagoreice în dezvoltarea civilizației occidentale, de Matila C. Ghika. Volumul cuprinde o scrisoare către autor semnată de Paul Valéry, prefață de Basarab Nicolescu și este tradusă din limba franceză de Adrian Pătrușcă.

16
/01
/17

Cartea „Zgomotul timpului” a fost publicată anul trecut în colecția Babel de la Editura Nemira (ediția a II-a, traducere de Virgil Stanciu).

16
/01
/17

Poetul, prozatorul, criticul literar și publicistul Mircea Cărtărescu a fost desemnat, duminică seară, câștigător al celei de-a XXVI-a ediții a Premiului Național de Poezie Mihai Eminescu pentru Opera Omnia, care se acordă, în fiecare an, pe 15 ianuarie, la Botoșani.

09
/01
/17

Cartea de povestiri „Dragoste la 17.50 $” (traducere din limba engleză și note de Cristian Neagoe), de Charles Bukowski, a fost publicată la Editura Polirom, în anul 2016.

09
/01
/17

După un an cu o mulțime de cărți interesante apărute în România, din care însă puține sunt reale evenimente editoriale, Ziarul Metropolis vă propune un top 10 al celor mai semnificative apariții din anul care tocmai s-a încheiat.

21
/12
/16

Cartea „Dragă, mă duc la Charlie” (traducere din limba franceză de Tudorel Urian) a fost publicată anul acesta, la Editura All. Maryse Wolinski (născută în Algeria) este jurnalistă şi scriitoare, soţia caricaturistului Georges Wolinski, ucis în atentatele de la revista satirică „Charlie Hebdo”, pe 7 ianuarie 2015.

Page 1 of 6212345...102030...Last »