Ana-Ioana Macaria: „Un actor are limitele pe care le are un om“
http://www.ziarulmetropolis.ro/ana-ioana-macaria-un-actor-are-limitele-pe-care-le-are-un-om/

Ana-Ioana Macaria. Suferinţa ca lecţie. Vraja din Trilogia Antică. Superstiţiile de pe scenă. Actorii, ca nişte copii. Un spectacol: „Marea iubire a lui Sebastian“. Despre toate acestea, într-un interviu.

Un articol de Judy Florescu|2 Iunie 2014

Am văzut-o pentru prima oară pe Ana-Ioana Macaria în „Ivanov“ în regia lui Andrei Șerban la Teatrul Bulandra. Mi-a inspirat o forță nemaipomenită prin glas, prin gestică, prin mimica pe care poți avea norocul să o observi doar dacă ești acel spectator care respiră imediat lângă scenă.

La pauza spectacolului, tot rândul mi-a cerut caietul program, ca să vadă cum o cheamă pe Babakina în realitate. Apoi am văzut-o în Lear(a), a doua montare a lui Andrei Șerban, un spectacol care se întorcea la tine din toate unghiurile posibile, poate și datorită sălii Studio Space, dar mai ales datorită actorilor care parcă se luptau în energii, fiecare mai bun decât celălalt și invers, de parcă jucau în ultima reprezentație.

Ivanov și Lear(a) nu s-au mai programat de luni bune la Bulandra. Dar pe Ana-Ioana Macaria o pot vedea în spectacolele: „Gaițele“, de la Teatrul Metropolis, „Pelicanul“ la Teatrul Mignon, „Căsătoria“, „Mamouret“, „Dumnezeu iubește“ la Bulandra și în „Marea iubire a lui Sebastian“, la Godot Cafe.

Am avut incredibila ocazie de a-i vorbi actriței Ana-Ioana Macaria chiar înainte de un spectacol de-al său, deloc scurt (3 ore), în cabina ei de la Bulandra, un locșor în care pluteau multe energii văzute și nevăzute.

M-am grăbit cu întrebările, iar ea a fost promptă cu răspunsurile.

Judy Florescu: Spuneai într-un interviu că suferința este un mod de a învăța, iar eu vreau să te întreb dacă suferința îl ajută pe un artist în procesul creației.

Ana-Ioana Macaria: Dacă accepți suferința ca lecție, înveți ceva din ea. Dacă te vaiți și te consideri victima altuia, nu. Dacă tu cauți ce e bun în orice lucru inclusiv în suferință, poți să înveți ceva.

Ce poate să fie bun în suferință?

Depinde de suferință, evident, dar până una alta te maturizează, te face să fii mai complex ca actor în personajele pe care le joci. Marea dramaturgie e plină de nenorociri, de tragedii, de drame, inclusiv în comedie sunt situații tragice chiar dacă le tratezi comic. Și atunci cumva e bine să știi cum e, altfel mimezi și rămâi la formă.

Ana-Ioana Macaria_Marius Manole_Ivanov

Ana-Ioana Macaria şi Marius Manole, în „Ivanov“, la Teatrul Bulandra

Ai fost cu spectacolul „Trilogia Antică“ la Festivalul de la Edinburgh. Ai o amintire puternică de la acel festival?

A fost superb cu Trilogia, la Festivalul de la Edinburgh. Am stat destul de mult, am văzut și câteva spectacole. Am văzut Royal Shakespeare Company acolo, jucau „Fântâna turmelor“  a lui Lope de Vega, numai că era o engleză britanică atât de frumoasă încât la un moment dat mă întrebam de ce dansează flamenco în Shakespeare. Uitasem că e Lope de Vega.

A fost frumos, pentru că eram și foarte tânără, acela era printre primele turnee pe care le făcusem în afara țării. Marea Britanie a fost una din țările în care am fost primiți cu mâinile întinse, lucru care nu s-a întâmplat chiar peste tot.

Cum era publicul scoțian?

Foarte superstițios. Îmi aduc aminte de momentul vrăjii din „Trilogia antică“, noi stăteam pe jos și vedeam publicul cum făcea semne cu mâinile, ca să se apere de vrăji. Erau extrem de superstițioși. S-au închis teatre acolo doar pentru că s-a pretins că a fost văzută o fantomă.

În teatrul românesc există vreo superstiție?

Da, e plin: să nu fluieri, să nu ai scară în scenă, să nu te îmbraci în verde, să nu pronunți Macbeth, să nu ai pisică în scenă. Noi, la Bulandra, avem o pisică neagră, care poartă noroc. Eu am și acasă una neagră și uite ce bine-mi merge. (zâmbește)

Ce însemna teatrul pentru tine la începutul carierei și ce înseamnă acum?

La începutul carierei, pentru mine a însemnat Teatrul Studențesc Podul și Trilogia Antică, unde se făcea un anume fel de teatru. După ce am intrat la Facultatea de Teatru am văzut că teatrul înseamnă mult mai multe lucruri și mult mai puține din celelalte de care spuneam la început.

Teatrul e, cum spune și Leny Caler, un mediu fantezist și copilăros. Toți actorii sunt niște copii. E atât de frumos teatrul, încât micile lui mizerii nu vor acoperi niciodată marile lui bucurii. De aceea eu iubesc spectacolul „Marea iubire a lui Sebastian“. E un spectacol despre teatru și despre actori, despre ce facem noi.

Cum ai ajuns să faci parte din spectacolul „Marea iubire a lui Sebastian?“

Jucam „Mici crime conjugale“ la Godot Cafe. Marius Manole m-a văzut acolo și după aceea m-a întrebat dacă vreau să joc cu el într-un spectacol. Și atunci am intrat și eu și Istvan Teglas în spectacolul „Marea iubire a lui Sebastian“, pe care ei îl jucau deja din 2010, cu diferite variante ale personajelor Corina și Ștefan Valeriu. Au jucat cu studenți, cu voci pe bandă, au fost ei înșiși personajele, dar până la urmă spectacolul s-a stabilizat așa.

Cum a fost primit spectacolul „Marea iubire a lui Sebastian“ la Berlin?

Foarte călduros. M-a surprins că nu au fost doar români în sală, a fost mult din publicul german.

În care dintre personajele tale te regăsești cel mai mult?

Personajele m-au îmbogățit pe mine de-a lungul timpului sau m-au făcut să mă descopăr. Personajul în care mă regăsesc este cel la care lucrez în clipa în care primesc întrebarea.

Și la care lucrezi?

Lucrez la un spectacol în regia lui Alexandru Darie, „Conversație după înmormântare“ de Yasmina Reza. Personajul meu se numește Edith.

E rău să ai trei spectacole pe zi?

Nu, dacă poți să le duci și dacă ai public pentru ele. Cel mai rău lucru este să te îndepărtezi de scenă, dorindu-ți să fii acolo și să nu poți.

De ce crezi că se întâmplă acest lucru?

Depinde. Sunt suișuri și coborâșuri în viață. Poate e nevoie uneori de o pauză, să nu te uzezi, dar să nu stai cu ochii pe pereți, ci să te îmbogățești altfel, să te duci la un atelier, să-ți revizuiești mijloacele.

Un actor are limite?

Are limitele pe care le are un om.

Există vreun rol pe care ai crezut că nu poți să-l faci și pe care totuși l-ai făcut?

De fiecare dată pare foarte greu și ți se pare că nu știi cum o să iasă, ce o să iasă, dacă o să reușești să-l faci să devină un întreg. Spui o poveste împreună cu ceilalți. De fiecare dată ai senzația că poate să nu iasă.

Și totuși, dacă spectacolul ajunge la premieră înseamnă că regizorul a avut încredere să dea premiera până la urmă, deci a ieșit. După aceea vedem cât de iubit este spectacolul sau nu, de public, de cronicari. Dar nu asta contează pentru un actor. Contează să descopere, să-i facă plăcere să-l joace.

În „Lear“. Foto: Cosmin Ardeleanu

În „Lear“. Foto: Cosmin Ardeleanu

Au existat și momente pe care le-ai regretat în cariera ta până acum?

Chiar dacă au fost momente proaste sau rele, dacă nu se întâmplau ele cine știe unde eram până acum. Cred că îți păstrează un soi de echilibru. Dacă îți e bine într-o parte, ți-e mai rău în cealaltă. Cine știe unde aș fi fost și ce aș fi făcut. Nu, nu regret.

Care a fost clipa în care ți-ai dat seama că ești făcută pentru meseria ta?

Eu și acum mă gândesc că aș fi fost un medic foarte bun. (râde) Nu știu dacă am fost făcută pentru meseria asta, dar o iubesc. Din cauză că am repetat la Trilogie, n-am apucat să dau la Medicină, pentru că nu învățasem suficient. Când i-am spus mamei că dau la teatru mi-a răspuns că e prea bătrână să mă aștepte să dau de 20 de ori, așa că i-am zis că dau o dată și dacă intru, asta e. Și am intrat.

Cum te simți înainte de spectacol?

Bine! Mai ales la „Căsătoria“, care e comedie și pe care n-am jucat-o de un an de zile. O reluăm acum, la Bulandra. E mare bucurie la „Căsătoria“. Premiera a fost în 2002 și încă vine lumea.

Iar după spectacol ce faci?

Mă duc acasă, fiindcă am treabă mâine dimineață. (zâmbește)

Foto cu Ana-Ioana Macaria – Oana Monica Nae

18
/05
/17

Scriitorul din Basarabia se află în plină mică trilogie a marginalilor, din care a publicat primele două volume: „Sectanții” și „Bandiții”. Atenție, urmează un interviu neconvențional! Despre cultură și războaie, despre cărți, tineri și nostalgie. Se pune chiar și întrebarea: „Ești un agent al Kremlinului, Vasile?“

16
/05
/17

Este unul dintre profesorii fondatori ai şcolii de teatru clujene și a instruit cinci generaţii de absolvenţi ai secţiei române de actorie. Miklós Bács vorbește despre povestea sa de viață și teatru și rolul Faust din spectacolul cu același nume în regia lui Silviu Purcărete, jucat la Teatrul Național ''Radu Stanca'' din Sibiu.

11
/05
/17

Profitând de lansarea în limba română a romanului „Cel mai frumos loc din lume e chiar aici” (ed. Humanitas, 2017), de Care Santos și Francesc Miralles, am provocat-o pe celebra scriitoare catalană la un exercițiu de rememorare a traseului său – de la primul concurs literar câștigat, pe când era elevă, la cum arată o zi obișnuită pentru ea acum, ca autoare a unor cărți traduse în peste 20 de limbi.

04
/05
/17

„Încă nu m-am îndepărtat de concluzia asta, că cinema-ul este inutil. Pe de altă parte, îl îmbrăţişez nemăsurat”, spune regizorul Gabriel Achim, al cărui debut, „Visul lui Adalbert” (2011), este acum disponibil pe platforma Cinepub. Noul său film, „Ultima zi”, va rula din 12 mai în cinematografe.

04
/05
/17

Un interviu neconvențional cu ziaristul (colaborator al Ziarului Metropolis) și scriitorul Andrei Crăciun, despre cea mai recentă dintre cărțile sale – „Aleea Zorilor” (publicată la Editura Polirom), care este o carte despre copilărie, scrisă într-o singură frază.

28
/04
/17

Lavinia Pele (25 de ani), nominalizată la Premiile UNITER pentru debut (cu rolul Doruleț din spectacolul „Visul unei nopți de iarnă”, de la Teatrul Tony Bulandra din Târgoviște). A studiat Teatrul la Cluj-Napoca (la clasa lui Miklos Bacs) și a făcut masterul la UNATC. Joacă și în „Zece pentru New York”, spectacolul aniversar de la Teatrul Metropolis. Ea este Fefe.

19
/04
/17

Poetul Claudiu Komartin (33 de ani) ține în viață un cenaclu – Institutul Blecher. Și o editură care publică poezie – Casa de Editură Max Blecher. Claudiu Komartin, din Berceni. Trăiește între poeți și pentru poezie. Către viitor se uită, așa cum e și firesc, în ordinea poetică a lumii, cu scepticism.

18
/04
/17

INTERVIU Am stat de vorbă cu cineastul și profesorul universitar Copel Moscu, inițiatorul și directorul Cinepolitica, despre ce înseamnă un film politic, despre rolul unui astfel de festival și despre atracțiile noii ediții, care începe joi, la București, cu ultimul film al lui Andrzej Wajda, „Imaginea de apoi”.

Page 1 of 2512345...1020...Last »