Ana Pasti: „Tot ce poţi să faci la o audiţie e să împărtăşeşti o părticică din tine, după care îţi vezi mai departe de viaţă“
http://www.ziarulmetropolis.ro/ana-pasti-decalogul-unei-tinere-actrite-din-romania-care-vrea-oscarul/

Ana Pasti este o tânără actriţă româncă, plecată în Los Angeles, în căutarea visului american. Crede cu tărie că „you have to think big in order to become great“, şi de aceea şi-a format un decalog de la care încearcă să nu se abată“.

Un articol de Dana Rotaru|15 Octombrie 2014

Pe Ana am întâlnit-o prima oară când avea 17 ani, într-un grup de tineri pasionați de teatru. Era vară, era cald, stagiunea se închisese, dar directoarea de pe atunci a Teatrului Mic, Leopoldina Bălănuţă deschisese porţile teatrului pentru ca acești tineri să aibă un spaţiu de pregătire pentru examenul de admitere la UNATC. Îmi amintesc că de fiecare dată când trainerul întreba: ,,Cine repetă azi?” Ana era deja pe scenă, gata de lucru. Nu pierdea nicio clipă să înveţe ceva nou despre ea,  încă ceva… Eram fascinată de o fiinţă atât de tânără, atât de vulnerabilă şi totuşi atât de puternică şi hotărâtă. Era o forţă, cum este şi acum, în ciuda sensibilităţii, pe care însă nu i-o bănuiești la prima vedere.

A fost a treia pe lista admișilor la Actorie, la UNATC. Când era în anul III a dat o audiție la Teatrul Odeon și m-a rugat să o ascult înainte la monologul Vandei din Gaiţele lui Kiriţescu. Mi s-a părut excelentă, electrizantă, surprinzătoare, ca în multe din proiectele în care a urmat să joace. Dar s-o luăm pe îndelete, pentru a putea să o descoperiţi şi voi pe Ana pe care  o ştiu eu:

Dana Rotaru: Ce a însemnat experienţa UNATC pentru tine?

Ana Pasti: În primul rând, şansa de a fi admisă la clasa lui Dem Rădulescu. Eram prea mică, prea… netrăită ca să înţeleg tot ce încerca să ne învețe dar totuși am reținut ceva esențial: când joci nu trebuie să se simtă efortul. «Când mergi la circ, ne zicea el, vrei să te simți bine. Dacă ai o secundă senzaţia că fetiţa aia de pe sârmă e în pericol să cadă, nu mai stai relaxat. Îți vine să strigi: „Daţi-o, domnule, jos de-acolo pe aia mică, să nu-şi frângă gâtul!”»

Apoi de la George Ivaşcu am învățat că e important să iubești ceea ce faci. George ne spunea mereu că meseria asta e ca în dragoste, că ideea e să te îndrăgosteşti de rol, altfel nu-ţi iese: „Întâi te împrieteneşti cu personajul, îl scoţi la o cafea, fumaţi o ţigară şi abia apoi,  poate coboară îngerul.”

Tot George m-a învăţat cât de importante sunt ritmul şi ruperile de ritm, mai ales în comedie. De la el am auzit pentru prima oară despre „energia stării”, în timp ce pregăteam examenul Shakespeare. De altfel, e singurul de la care am auzit despre acest concept până să mă reîntâlnesc cu textele lui Shakespeare în Statele Unite.

Mi-ar plăcea să detaliem despre experienţa americană în legătură cu Shakespeare şi „energia stării”!

La USC am studiat Isabela din Măsură pentru măsură cu una dintre cele mai mari actriţe ale scenei engleze, Charlotte Cornwell, membră a Royal Shakespeare Company, unde nu o dată a jucat în regia lui Trevor Nan și i-a avut ca parteneri de scenă pe Ian McKellen şi Hellen Mirren.

Apoi am avut o colaborare cu L. A. Women Shakespeare Company în care am jucat Bianca din Îmblânzirea Scorpiei, în regia Lisei Volpe, fondatoarea companiei, o excelentă actriţă shakespeariană. A făcut cel mai bun Iago pe care l-am văzut vreodată!

Ana Pasti, în rolul Biancăi din „Îmblânzirea scorpiei“

Am jucat pentru prima dată într-o sală de 700 de spectatori un text în versuri, în engleza veche… de fapt nouă! Şi cred că am avut aceeaşi problemă pe care o au mulţi dintre actorii care joacă text clasic în versuri. Cum să rămâi adevărat în interpretare în condiţiile în care trebuie să proiectezi vocal şi emoţional? Textul shakespearian creează imagini, imagini care comunică idei, idei de multe ori filosofice, care, la rândul lor, comunică stări, stări de multe ori excepţionale. Multe cuvinte sunt onomatopoetice. Trebuie să lași acele cuvinte să rezoneze în tine, pentru a crea o experienţă completă în spectator. Energia stării e energia din spatele unui cuvânt, locul unde cuvântul rostit întâlneşte timpul şi-l prinde în formă  pură.

Dar, revenind la experienţa UNATC, a mai fost cineva care a jucat un rol important pentru mine: Radu Gabriel. De la el am învăţat „pragul”, adică „etapele procesului scenic” : primeşti – încasezi – te modifici şi reacţionezi.

Lucram la o scenă din Mitică Popescu de Camil Petrescu în care îl aveam ca partener pe Iulian Postelnicu. Ideea în scena respectivă era că cele două personaje se iubesc, dar sunt prea timide să-şi declare dragostea. Şi nu prea ne ieşea, nici mie, nici lui Iulian – cred că în realitate eram prea timizi amândoi – până când Radu Gabriel mi-a zis: „Nu trebuie să faci nimic special, trebuie doar să-l priveşti şi să-l asculţi. Real. Observă-l cum îți zâmbește, cum îşi mişcă mâinile, cum te priveşte şi găseşte ceva la el care să îţi placă.”… Ăla a fost momentul în care am înţeles şi „pragul” şi am început să-l plac şi pe Iulian! Am devenit prieteni buni în facultate şi am trecut prin multe împreună!

Care este bilanţul profesional de-a lungul anilor de studenţie?

Hm… „bilanţul” profesional…! Am jucat mult. La Casandra, am jucat în 5 spectacole, șapte roluri foarte diferite, încă din anul III. Şi probabil că treaba asta a fost posibilă pentru că nu am avut un gen bine definit în facultate. Pentru că unul din monologurile de la admitere a fost Chiriţa, toată lumea s-a aşteptat să devin o a doua Draga Olteanu-Matei sau Tamara Buciuceanu. Ori, lucrul ăsta nu s-a întâmplat. Aşadar, cumva faptul că nu am avut o tipologie clară a fost unul dintre cele mai bune lucruri care mi se puteau întâmpla în Şcoală!

Ce impact a avut asupra ta ,,ruperea de şcoală” şi intrarea în profesie?

Imediat după absolvire, împreună cu o parte din colegii de clasă am dat probă pentru nou înfiinţatul teatru „Tony Bulandra” din Târgovişte şi am devenit, pentru aproape doi ani, membră a trupei. Așa că m-am simţit ca în familie. Au fost vremuri frumoase, de care-mi aduc aminte cu mare drag. Trăiam boem, ne hrăneam cu dragoste de teatru şi covrigi.

Orsetta, din „Gâlcevile din Chioggia“

Orsetta, din „Gâlcevile din Chioggia“

Ce rol a avut ucenicia la Teatrul din Târgovişte pentru evoluţia ta profesională?

Nu am jucat multe roluri, dar am jucat de multe ori. Şi treaba asta m-a ajutat să înţeleg mai bine relaţia cu publicul, să învăţ despre tipurile de public şi, cel mai important, să descopăr cum să lucrez cu mine în aşa fel încât jocul meu să nu se mecanizeze.

Semnificativ a fost rolul Orsetei Schiantina din Gâlcevile din Chioggia de Carlo Goldoni. Pe de o parte, pentru că a fost prima mea întâlnire cu un personaj de commedia dell’arte, pe de altă parte, pentru că a fost prima mea întâlnire cu un regizor matur, cu viziune, intens şi rafinat, care a avut un loc aparte în viaţa mea profesională: Laurian Oniga. Cu Gâlcevile am deschis oficial prima stagiune a teatrului. A fost pariul lui Ranin (directorul de atunci al teatrului) cu publicul şi critica de specialitate. L-a câştigat.

Cum descrii perioada în care ai făcut televiziune?

Este o altă carieră, pentru că este o altă meserie. Totul se întâmplă în viteză, pe repede înainte. Nu ai timp de pregătire. Toate descoperirile pe care le faci le faci direct în lucru, funcţionezi pe baza intuiţiei şi orice ajustare o faci din mers. E un mediu superficial în care trebuie să esenţializezi.

Prima mea emisie a fost şi primul meu direct. Prezentam cu Adrian Păduraru o emisiune-concurs, Vacanţă la Roma. Nu mai fusesem în viaţa mea într-un studio de televiziune, era mare ca o cantină de uzină, plină de care de emisie, cabluri şi reflectoare. Nici vorbă să am timp să „scot personajul la o cafea”. Am păşit pe platou şi, cinci minute mai târziu s-a aprins lumina roşie de la carul – ţin minte şi acum era carul 3! – şi mi s-a suflat în cască: «Eşti în direct, tovarăşa – aşa îmi spunea realizatorul emisiunii, Ştefan Stănescu, „tovarăşa” – schimbă punctul de atenţie, am trecut de 5 secunde pe carul 6!»

Ai trecut de la ucenicia într-o trupă de teatru de stat, la experienţa de televiziune, apoi de la televiziune la teatrul independent. Care sunt momentele importante ale experienţei de liber-profesionistă? Care au fost plusurile, care neajunsurile?

Fiecare moment a fost important în felul său. Proiectele independente la care am lucrat mi-au fost într-un fel cele mai dragi, pentru că majoritatea au fost iniţative personale. Nu a fost o perioadă simplă deloc. O parte din timpul şi energia mea s-au consumat cu probleme administrative, în loc să se consume cu probleme creative. Însă munca mi-a fost recunoscută, ceea ce a făcut ca toate frustrările avute pe parcurs să devină, în final, neimportante.

În 2008 am lucrat la trei proiecte în Spice Club: Poezii la o cafea, Divorţ în direct de Horia Gârbea, în regia lui Dan Victor şi Rromeo Thaj Julieta, pe un text scris si regizat de Cătălin Rotaru. Toate trei au participat la FestCo, iar spectacolul Rromeo Thaj Julieta a câştigat, în Off, premiul pentru cel mai bun spectacol prezentat  într-un club.

Iar cu Poezii la o cafea am reuşit să creăm o audienţă fidelă, care timp de doi ani, în fiecare seară de marţi, pornea alături de noi într-o nouă călătorie poetică și muzicală în jurul lumii. A fost un proiect foarte frumos, la care ne-a plăcut atât de tare să lucrăm încât, în aproape aceeași formulă am continuat cu un muzical original, compus de Dan Ardelean, pe textele lui Mircea Dinescu şi Grigore Vieru și regizat de Marcel Ţop: Romania, Greatest Hits.

Ana Pasti

Ai revenit la studiu şi ai ajuns, de data asta, în SUA, la USC, la un master în arta actorului. Ce ai învățat aici?

USC pornește de la ideea că orice rol este mai mic decât tine, este doar o parte din tine, o faţetă a ta (căci are o viaţă finită care începe şi se termină pe pagină). Ori universul unui actor trebuie să fie infinit, pentru a putea să joace orice. Așadar, trebuie să explorezi toate părţile din tine pentru a putea apoi accesa orice tip de gând şi emoţie când joci. Și eu cred la fel!

În fond, ce altceva aduci pe scenă decât propria ta persoană? În ce constă noutatea interpretării unui rol? În unicitatea felului tău de a gândi, simţi şi (re)acţiona. Ce face, finalmente, diferenţa specifică între tine şi altă actriţă care joacă acelaşi rol este viaţa ta interioară. Deci, de viața ta interioară trebuie să ai grijă, să ți-o provoci continuu fizic, emoţional şi intelectual. Cred că actorul trebuie să trăiască continuu în spațiul fragil al întrebărilor.

USC pune foarte mare accent şi pe felul în care impulsul se manifestă în corp, argumentul fiind că, spre deosebire de minte, corpul e nepervertit, corpul nu minte. Când un actor se încălzeşte prin mişcare, ceea ce îşi încălzeşte real nu este corpul, ci imaginaţia. O mantră a USC-ului este: „Get it in your body. Listen to your body. The body knows.”

Din acest motiv, nici nu se petrece mult timp cu lucrul la masă. După primele lecturi, se repetă direct în spațiu, și astfel traseul de mişcare se construieşte organic. Când lucrezi astfel, obții mai multă informație pentru că nu îți foloseşti doar intelectul, ci funcţionezi cu toate simţurile.

Dar lucrul cel mai important pe care l-am învățat aici a fost să ne auto-generăm munca. Am avut un curs de solo-performance în care am învățat cum să creăm texte dramatice pornind de la întâmplări reale din viața noastră și care s-a finalizat cu spectacolul Because I Can or The Things I’d Do for Love pe care l-am jucat în Hollywood Fringe Festival. Dintre toate formele de teatru american, solo-performance-ul îmi place cel mai mult. E extrem de onest şi-ți oferă o  independenţă totală în lucru. În solo-performance nu îți trebuie decât o scenă, un reflector şi propria ta sensibilitate.

Am avut de asemenea un curs de actorie de film care s-a derulat pe trei ani de studiu. Am învăţat tehnici de actorie şi tehnici de audiţie pentru televiziune, film și reclame. Am scris scenarii, le-am filmat, le-am editat și am învățat, astfel, să ne putem produce propriile materiale, ideea principală fiind să jonglăm cu personaje bigger then life, care întotdeauna sunt o o provocare din punct de vedere al mijloacelor în lucrul cu camera.

Ce roluri ai jucat în teatru în Statele Unite?

Am studiat scene din Pescăruşul de Cehov, în care am fost Arkadina, scene din Hedda Gabler de Ibsen, în care am jucat-o pe Hedda,  precum și scene din Tradarea de Pinter in care am fost Emma. Am mai avut un spectacole colaj din trei piese de Shepard, intitulat Fire in the Snow în care am fost Ella din Blestemul clasei înfometate şi Meg din O minciună a minții. Apoi, am jucat D-na Hardwick Moore din The Lady of Larskpur Lotion (o precursoare a lui Blanche Dubois) şi Femeia din Vorbeşte-mi ca ploaia şi lasă-mă să te ascult în 27 de vagoane pline de bumbac şi alte povestiri, un spectacol după cinci piese într-un act ale lui Tennesee Williams.

Apoi am jucat o stagiune în teatrul de repertoriu. Am fost Elmire din Tartuffe de Moliere, Rebecca din Oraşul nostru de Thorton Wilder și Casandra într-o adaptare originală după Troienele de Euripide, un text scris de ansamblu în colaborare cu regizorul. Cu acest proiect, precum si cu 1001 de nopți, în care am jucat Margiana, am înțeles real ce înseamnă puterea grupului, a lucrului în echipă. Au fost, de departe, cele mai creative şi interesante experienţe profesionale pe care le-am avut-o până acum!

Împărtășește-ne și despre experiența ta în film! Este ceea ce îţi doreşti cel mai mult acum că locuiești și lucrezi în L.A.? Vorbim de o nouă iubire?

Nu e o nouă iubire! E una destul de veche… doar că nu prea mi s-a întâmplat să o trăiesc în România. Și, da, categoric e ceea ce îmi doresc cel mai mult acum, altfel nu aș trăi în Hollywood, într-o lume cu o sensibilitate atât de diferită de a mea, ci undeva în Europa, să mă pot simți acasă! Am jucat roluri secundare în câteva filme româneşti şi într-un serial de televiziune. Iar în Los Angeles am jucat în patru scurt metraje.

Ana Pasti

Ne apropiem de finalul interviului şi nu vreau să terminăm fără să revenim la carieră şi lucrul la carieră. Aşadar, ce înseamnă a lucra la carieră din punctul tău de vedere? Când ai făcut asta conştient?

Conştient? Dintotdeauna! Eficient, însă, doar de când am ajuns în America și am înţeles, de fapt, am acceptat în sfârşit că există acting şi the bussines of acting. Am acceptat că trebuie să am grijă de amândouă, pentru că se condiţionează reciproc. În România, ignoram aspectul de business pentru că mă făcea să mă simt inconfortabil. Îmi era mai simplu să lucrez la un rol, decât să „vânez” un rol. Acum nu mai am nicio problemă să fac asta. Din contră, cred că e de datoria mea! Dar pe atunci nu aveam destulă încredere în mine, încât să fiu OK cu treaba asta. Ideea e să faci pace cu tine, să îţi asumi cine eşti şi să fii convins că orice s-ar întâmpla, cine eşti e de ajuns. Mai ales că în film și în televiziune castingul se face pe bază de personalitate. So keep doing you. Tot ce poți să faci la o audiție e să împărtăşeşti o părticică din tine, după care îţi vezi mai departe de viaţă. Dacă reușești să faci asta, cred că o carieră se  întâmplă. Organic.

Ce înseamnă pentru tine „to make it as an actress”?

Un Oscar.

Care ar fi decalogul tău de actor?

1. Be active! Cred că un actor trebuie să fie într-un antrenament continuu, ca un sportiv. Trebuie să fii în formă şi nu poţi să rămâi în formă dacă nu lucrezi. Aşa că, dacă nu ai de lucru, fă-ţi! Nimic nu te împiedică să îți creezi propriile materiale (web-series-uri, solo-performance-uri, etc) „If there’s a will there’s a way. Always.”

2. Work with your ego. Ai puterea să recunoşti când n-ai fost bun sau când alţii sunt mai buni decât tine, ca să poţi evolua. Caută să fii în preajma altora mai buni decât tine. Te pot inspira. Actoria e un stil de viaţă, o condiţie de permanentă vulnerabilitate şi incertitudine. Cu cât înţelegi mai repede asta, cu atât mai bine.

3. Protect your work, don’t protect yourself. Ai grijă să te scoţi tot timpul din zona ta de confort. Din nou, altfel nu poţi evolua.

4. Say Yes! Acceptă totul. În primul rând, acceptă-te pe tine ca să poţi să ai acces la toată fiinţa ta. Apoi acceptă contextul de lucru în care te afli, chiar dacă e cel mai rău context posibil. Acceptă-l, dacă tot te afli în el! Nu te ajută cu nimic să opui rezistență. Din contră, îţi va afecta munca. În general, în viaţă spune da!

5. Understand it’s not fair. În actorie lucrurile NU se întâmplă pe merit. Tot ce poţi să faci e să fii cel mai bun actor care poţi tu să fii. Restul e Las Vegas!

6. Own your role. Fie că regizorul îţi „coregrafiază” la milimetru rolul, fie că îţi dă cu totul mână liberă, în ambele                  cazuri responsabilitatea rolului îţi aparţine cu desăvârşire. Tu eşti pe scenă sau la cadru, e rolul tău!

7. Luck is an attitude. Eşti ceea ce gândești. Din moment ce oricum nu ştii ce urmează să ţi se întâmple, nu e mai bine să gândești că o să reușești?

8. Don’t give up. Actoria e a full time job. Zi de zi trebuie să-ţi (re)inventezi  resursele necesare să mergi mai departe. Ca atunci când lucrezi la un personaj. Mijloacele şi strategiile prin care personajul încearcă să-şi atingă scopul se modifică, dar scopul rămâne acelaşi. Esenţial e să nu abandonezi cursa.

9. Be brave! Înţelege că tu eşti în controlul propriei tale cariere. Nimeni altcineva. Da, cariera ta depinde de alţi oameni pentru că asta nu e o meserie pe care să o faci de unul singur. Însă, felul în care te relaţionezi cu acei oameni, depinde de tine.

10. Be present. Ca atunci când te îndrăgostești. Eşti viu, eşti acolo, pregătit să te reinventezi sub ochii celuilalt. So show up for yourself and enjoy the ride, by all means, enjoy the ride!

Citiți o variantă extinsă a interviului cu Ana Pasti, în revista Concept

29
/11
/16

Trecutul ne dezvăluie foarte multe lucruri, nu doar o incurabilă melancolie. Trecutul are o anumită forţă de a se impune în actualitate fără a-şi face simtiţă prezenţa. Acest lucru se petrece şi cu teatrul în general când pur şi simplu vorbim despre teatru, chiar dacă o facem la timpul trecut. Forţa sa este invizibilă şi efectele devin vizibile când doar îi constatăm absenţa.

26
/11
/16

La 10 ani de când a fost investit în funcția de manager al Teatrului Tineretului din Piatra Neamț, cea mai mare rampă de lansare a actorilor, Liviu Timuș amintește despre „fenomenul Piatra Neamț”, explică de ce trebuie să existe festivalul adresat în exclusivitate tinerilor, ajuns la a XXVIII-a ediție, „Pledez pentru tine(ri)”și cu ce probleme se confruntă la teatru.

02
/11
/16

NOUA GENERAȚIE DE ARTIȘTI. Olimpia Melinte, treizeci de ani, actriță, consacrată internațional cu pelicula spaniolă „Canibal”. În curând, va fi din nou pe marile ecrane, în „Perfect sănătos”, noul film al Ancăi Damian. Actriță, dar mai ales mama lui Sasha (doi ani). Un interviu sincer despre cinema și maternitate. Olimpia Melinte se întoarce, iar acum vrea să joace din nou și teatru. A se lua aminte.

23
/10
/16

INTERVIU „Stilul este rezultatul deciziei mele că actorii sunt pe primul loc”, afirmă, într-un interviu pentru Ziarul Metropolis, autoarea filmului „Toni Erdmann”, regizoarea germană Maren Ade, invitată a ediției din acest an a Festivalului „Les Films de Cannes a Bucarest”.

19
/10
/16

Crede că cea mai mare problemă a generației lui este că trăiește într-un context haotic. Se simte norocos că face parte din trupa lui Victor Ioan Frunză și crede că atunci când ți se întinde o mână trebuie s-o prinzi. Face teatru cu voluptate, iar cele mai recente roluri în care-l puteți vedea sunt Mozart și Tipătescu în spectacolele „Amadeus” și „O scrisoare pierdută” de la Teatrul Metropolis.

15
/10
/16

Povestea uluitoare a unui film, „Şi va fi...” (1992), realizat în România de un regizor basarabean, Valeriu Jereghi, cu bani de la Moscova şi în timp ce URSS se prăbuşea. Film relansat duminică, la sala de cinema a Muzeului Ţăranului, într-o proiecţie cu intrare liberă în cadrul „Les Films de Cannes a Bucarest”.

05
/10
/16

Pe când „Câini” încă nu intrase în cinematografe, l-am provocat pe regizorul Bogdan Mirică la o scurtă discuție despre zilele petrecute pe platoul de filmare, dar și despre ce înseamnă pentru el premiile, masterul de scenaristică de la Londra sau simpatia vizbilă a publicului pentru un film românesc.

Page 1 of 2212345...1020...Last »