Ana Ularu, actriță: „La HOP se vor alege generațiile de aur următoare”
https://www.ziarulmetropolis.ro/ana-ularu-actrita-la-hop-se-vor-alege-generatiile-de-aur-urmatoare/

Chiar înainte de prima întrebare se arată actrița și dansatoarea Ioana Marchidan pozând în pescăruș, spunând, întocmai ca în Cehov: “Sunt un pescăruuuuuș!”

Andrei Crăciun: Putem să înregistrăm această convorbire?

Ana Ularu: Oh, da!

Tu ai fost vreodată “un pescăruș”?

Nu. Eu nu am jucat Cehov.

Niciodată? Nici la școală?

Nu. Când s-a făcut Cehov la școală, eu m-am fofilat și am făcut Albee, “Cui i-e frică de Virginia Woolf?”.

De ce? Ai ceva personal cu Cehov? Nu-ți place?

Îmi place, mi se pare genial, mi se pare că e foarte des înțeles greșit, dar îmi doream foarte mult să joc Albee.

Și cine ai fost în “Cui i-e frică de Virginia Woolf?”.

Martha.

Martha?!

Da, mă gândeam că mai am de așteptat vreo treizeci de ani până să fac Martha pe bune și m-am bucurat de șansa de atunci.

Cum e la Costinești, la Gala HOP, în 2014?

Superb! Eu vin la galele acestea de când se numeau doar “Gala tânărului actor”. Aveam șapte-opt ani.

Prin `94-`95, așadar.

Da. Și generația celor care veneau atunci cu părinții a ajuns generația nouă de actori.

Sunteți o mare familie aici.

Nu știu dacă suntem o mare familie, dar e mișto cum a trecut timpul.

Ana Ularu şi epava de la Costineşti

Și cum găsești Costineștiul după douăzeci de ani?

Destul de trist. Tot pun chestia asta pe seama faptului că e în afara sezonului. Între timp, am mai fost o singură dată la Costinești-sat, într-un cantonament, mai demult. Dar acolo mă așteptam să nu fie prea bine.

Ce cantonament?

De tenis. Aveam șaisprezece ani.

Ai practicat și tenis și balet și karate.

Aia cu karate a fost drăguță treaba, am făcut vreo trei ani, dar nu mi-am folosit niciodată superputerile de karatistă. Era pur și simplu ideea de a face sport.

Nu te-a atacat nimeni?

Nu cred că aș fi în stare să reacționez cu coregrafii de karate dacă m-ar ataca.

Și cu ce o să reacționezi, dacă Doamne-ferește?

Nu știu.

Spui o replică din “Cui i-e frică de Virginia Woolf?” sau cum?

Nu, nu. Cu instinct și mișcări foarte stupide, ca noi toți, de altfel.

Nu ești pregătită de un atac.

Cine e?

Dar clădirile din jur cum le regăsești? Pare destul de derăpănat Costineștiul.

E destul de scorojit din păcate.

Doar epava e neschimbată.

Așa e, ea e neschimbată. Chiar mă uitam acum la epavă – mă fascina când eram mică.

Ai fost vreodată până la epavă?

Nu.

Știi să înoți?

Știu, nu excelent, dar știu. Mă panichez în larg. De-aia nu mă avânt.

Ana Ularu şi talentul

Cum sunt tinerii actori pe care i-ai văzut zilele astea?

Am văzut oameni foarte talentați.

Și acum eu o să îți pun întrebarea stupidă: mai talentați decât tine?

Eu nu cred neapărat în chestia asta cu ierarhizarea și comparațiile. Suntem diferiți. Fiecare actor e un mic univers haotic. Poate că sunt unii geniali, dar asta se verifică în timp.

Tu ești talentată, Ana Ularu?

Eu sunt… Cred că da, cred că sunt talentată. N-am mai zis niciodată chestia asta. Dar dacă mă iei așa, te iau așa, iată!

Uite că o spui acum, aici, lângă restaurantul “Vraja mării”.

Am spus-o, am spus-o! Eu sunt foarte aplicată și foarte dornică să fac meseria asta de multă vreme.

Și foarte veche în meserie în ciuda vârstei.

Da, și asta.

Un fel de Michael Jackson al actorilor. La cât ai debutat?

La nouă ani.

Au trecut, iată, douăzeci de ani.

Da, în toamna asta.

Mai ai puțin și poți să ieși la pensie.

Nu, nu, mai am mult.

Mai ai multe de arătat?

Asta cu arătatul nu-mi place. Mai am multe de făcut. Eu tot susțin că se pune un pic prea mult accentul pe arătat, pe vândut, pe produsul care e actorul. Până la urmă, produsul care e actorul se vinde într-o piesă de teatru, într-un film, în alte chestii.

Tu ai participat vreodată la Gala HOP, ca actriță?

Nu.

De ce?

Nu s-a legat. Nici n-am avut pornirea de a participa neapărat.

Tu în ce an ai terminat facultatea?

În 2008. Fiind de multă vreme obișnuită cu castinguri și probe pentru spectacole de teatru și filme, să mă duc încă o dată la încă un soi de probă, la încă un fel de competiție, mă…

Asta e până la urmă HOP – un mare casting?

Depinde de cum e privit de tinerii actori. Nu-mi dau seama cum e privit de ei. N-am putut niciodată să înțeleg ce se întâmplă cu un alt actor în afară de mine.

Tu așa ai fi privit-o – ca pe un mare casting?

N-aș fi privit-o așa, ar fi fost încă un concurs și o emoție de concurs. Sunt obișnuită de mică să dau probe și în general am emoții foarte mari și o teamă. În mare parte sunt destul de timidă, ceea ce nu știu ce spune despre alegerea meseriei. După ce am terminat facultatea, m-am apucat imediat de master și masterul a fost foarte solicitant. În perioada de imediat după master, am făcut un film…

Ce film?

“Periferic”.

L-am văzut. Bunicel.

Aia am făcut atunci.

Aveai altele pe cap.

Nu s-a brodit, pur și simplu.

Crezi că ți-ar fi prins bine experiența asta?

Absolut.

Ana Ularu şi monologul

E utilă tinerilor actori?

Categoric! Mă și uitam zilele astea și cred că și știu cu ce monolog aș fi participat.

Cu ce monolog ai fi venit?

Cu povestea câinelui, a lui Jerry din Zoo story, tot de Albee. Îmi place Albee foarte mult. Acela e monologul pe care l-am dat și la admiterea la master. Mi-a servit bine, e foarte frumos.

Membrii juriului cum au primit concursul? Ați vorbit între voi? Le-a plăcut ce au văzut?

Membrii juriului sunt minunați. Pe toți îi cunoșteam dinainte. N-am purtat discuții punctuale, dar cred că suntem destul de în acord.

Nu vor fi deliberări lungi și delicate.

N-avem de unde ști.

Ți-ai luat foarte în serios rolul de jurat.

E o chestie de minim bun-simț în contexte din astea. În momentul în care am de făcut ceva, nu-mi bat joc de lucrul respectiv.

Și după ce se termină la Gala HOP ce o să ai de făcut? La ce proiecte lucrezi?

Reîncep repetițiile pentru un spectacol la Bulandra. Fac un film englez, de-aia trebuie să și plec în seara asta fiindcă mâine dimineață (n.m. – sâmbătă) am filmare în București, o să mai am un spectacol, la Metropolis, și un scurtmetraj.

Ești ocupată.

Slavă Domnului! Nu e o constanță.

Ana Ularu şi cartea de muncă

Tu ai un loc de muncă stabil în teatru? Ai cartea de muncă băgată pe undeva?

Nu. N-am avut-o niciodată.

Și ce o să faci la pensie?

Bună întrebare! Nu știu.

Ai început să te gândești la pensie?

Nu. Sunt inconștientă. Vreau întâi să mă bucur de următorii patruzeci de ani. Când o să îmi vină responsabilitatea la cap, o să mă ocup și de chestia asta.

Deci, ești iresponsabilă, n-ai carte de muncă, practic…

Eu am nimerit într-o generație foarte nefericită, în momentul în care s-au blocat posturile în teatre. Oricâtă carte de muncă mi-aș fi dorit eu, n-am avut ocazia.

Acum s-au deblocat?

Nu știu. La momentul respectiv m-a înfuriat groaznic. Mi se părea oribil să scoți șaptezeci de absolvenți în condițiile în care piața e stearpă.

Atâția ați fost?

Nu mai știu câți am ieșit, dar când am terminat eu au fost două generații – noi, ultimii care am prins facultate de patru ani, și primii cu facultate de trei ani. Mi se pare bizar. Mi se pare gândit greșit sistemul, pentru că trimiți niște oameni direct în șomaj.

Cum ai traversat facultatea de teatru? Treceai drept excepțională?

Nu am fost niciodată o vedetă de facultate. Nu cred că am avut o vedetă în generație. La fiecare clasă erau oameni despre care se știa că își fac treaba bine, că sunt versatili…

Despre tine ce se știa?

N-am stat niciodată să întreb.

Aici, în gașca asta de la HOP există niște vedete?

Există oameni la care se vede clar și foarte repede că sunt buni. Asta nu înseamnă că sunt vedete, înseamnă că sunt talentați. În meseria asta nu e bine să dai verdicte foarte repede. Sunt oameni care se pierd după ce sunt foarte buni în facultate și alți care au startul mai greu, după care cresc.

Tu cum ai fost?

Eu am senzația că sunt mai bună acum. Cred foarte mult în ideea asta de a crește. Fiecare proiect te cultivă cumva, te grădinărește. Și bilanțul se face mult mai târziu, nu acum.

Ana Ularu şi infinitul

Ce înseamnă pentru tine semnul infinitului pe care îl ai tatuat pe spate?

E o dată cifra opt, care e cifra mea norocoasă și în al doilea rând e chiar ideea de continuitate. Dar de ce facem filosofia tatuajului?

Sunt curios – ca să văd cum gândești.

Înseamnă foarte multe lucruri. Opt aveam senzația că e cifra mea norocoasă, nu-mi dau seama dacă mai e.

Ce te-a făcut să-ți schimbi părerea?

Eu îmi schimb des părerile. Cred că e o calitate asta.

Când ești născută?

26 iunie.

Rac?

Rac.

Femeia-rac.

Foarte maternă și familistă.

Crezi în asta?

Nu cred în zodii, dar cred că există niște trăsături comune la cei născuți într-un interval. Or fi diferite unde magnetice care ne influențează, dar nu am nicio certitudine.

Ce ar trebui să știe un cititor căruia i-a trecut pe la ureche de existența Galei HOP, cum i-ai rezuma ce se întâmplă aici? Despre ce e vorba?

E unul dintre locurile unde se vor alege actorii pe care ei îi vor urmări în viitor – și în teatru și în film. Aici e unul dintre locurile unde se vor alege generațiile de aur viitoare.

Ana Ularu şi generaţia de aur

Îți place expresia asta – generația de aur?

Îi place foarte mult publicului să o folosească. Nu m-ar jigni cu nimic să fac parte dintr-o generație de aur. Nici nu-mi doresc folosirea expresiei, dar nici nu mă jignește.

Dar să fii “marea doamnă a teatrului românesc”?

Ei, na!

Dar cum ai vrea să rămâi în arhivele viitorului?

Nu m-am gândit încă la treaba asta. Mă ocup cu “a face”, nu cu a-mi construi soclul statuii.

Ce reprezintă inelul de pe degetul tău?

E o monedă romană.

E un împărat sau ce?

E o monedă, dar nu e autentică.

Preferi argintul aurului?

Da. Pur și simplu sunt eu mai selenară, așa, mai în zona asta, cu argint, cu lună, cu chestii din astea.

După ce veți decide câștigătorii o să apară discuții – de ce cutărică și cutărica și nu cutărescu și cutăreasca…

Nu e corect să se pună problema așa.

Problema tot așa se va pune, indiferent dacă e corect sau nu.

Mie mi se pare aberantă sintagma “mi-a luat rolul, mi-a luat locul”.

Sunt locuri de soare pentru toată lumea?

Nu în sensul ăsta. Dar un rol nu e al tău până nu e al tău. Dacă l-a luat altcineva, nu ți l-a luat, ci și l-a luat. Nu am chestia asta – de ce alții și nu eu. Sunt enorm de multe considerente la cum funcționează traiectoria unui actor.

Ana Ularu şi norocul

Ce pondere are norocul?

Enormă. Realizez din ce în ce mai mult chestia asta.

Obișnuiai să îți faci planuri pe termen lung?

Nu. N-ai văzut? Prea puțin depinde de noi. Noi suntem “distribuiți”. Și asta spune foarte multe. Inclusiv termenul. Ești ca un pachețel care e pus într-un loc. În meseria asta e foarte mult vorba despre noroc. Inițial, voiam să fac regie de film, dar mi-am dat seama că mai am de căutat până să mă apuc să-i ajut pe alții să caute. În plus, mi-a fost și frică – până pui un film pe șine durează enorm.

Comparația cu marii noștri actori ar trebui făcută? Sau îi demobilizează pe tinerii actori?

Comparații se fac automat, dar…

Noul “Ștefan Iordache”? Noul “Florin Piersic”? Noul “Gheorghe Dinică”? Noua “Mariana Mihuț”?

Nu cred că e util. În definitiv, ce e important pentru fiecare actor este personalitatea sa. Lumea automat încearcă să te încadreze în ceva, pentru că le e mult mai sigur.

Să ai o etichetă?

Da.

Mi-am dat seama din a doua zi că abia așteptam să vină ora cinci, să înceapă spectacolele, să văd oameni frumoși. Sunt egoistă la lucrurile astea – vreau parteneri buni cu care să joc în viitor.

Ana Ularu, actriță

Tu ai acum una – ți s-a pus?

Probabil că mi se pusese eticheta de actriță de film, deși am terminat aceeași școală de teatru ca toți ceilalți și am făcut teatru înaintea multora. Dar, ce pot eu să fac în chestia asta?

Cum e acum viața unui actor, față de acum treizeci de ani?

Un actor de acum treizeci de ani nu se lupta cu toată informația care există acum, cu toate felurile de divertisment care există acum, cu atâtea canale de televiziune. Teatrul era un loc minunat, maximul în divertisment, și de aceea se și alegeau puțini actori. Terminau câte opt în generații. E mult mai ușor să împarți lumea la opt decât la șaptezeci.

Ana Ularu şi sfaturile

Tu ai avut grijă de “imaginea” ta?

Nu am făcut lucruri care să nu-mi placă. Am încercat din răsputeri să nu fac nici filme care să nu-mi placă.

Și nici greșeli?N-ai făcut greșeli?

Nu cred că am făcut vreo greșeală.

N-ai reproșuri să-ți faci?

Nu.

Le-ai dat un sfat acestor copii – ce să facă mai departe?

Nu cred că îmi permit să dau sfaturi. Dădeam sfaturi celor care abia dădeau la facultate și aveau de făcut o alegere clară în sensul ăsta.

Și ce sfat le dădeai?

Să se gândească foarte bine dacă asta vor să facă. E lupta din ce în ce mai grea pentru ei.

Pentru că sunt tot mai mulți?

Și pentru că există tot mai puțin timp și disponibilitate pentru ei. Eu am făcut alegerea asta foarte conștient, nu aveam iluzii majore. Știam că asta vreau să fac.

Dar nu crește și teatrul independent?

Absolut. Hai să facem un calcul: dacă iei o generație, doar din București, care are șaptezeci de absolvenți și sunt zece locuri unde se face teatru independent, ar trebui să îi repartizezi câte șapte într-un loc. E foarte complicat – și să aduni public, și să plătești șapte actori și să înțeleagă ceva din banii ăia și să faci publicitate pentru atâtea spectacole. E o platformă uriașă teatrul independent, dar nu e de ajuns. Sfatul meu era să arate întâi ceva artistic, să facă, să făurească tot timpul ceva, nu să se manifeste ca ființe mondene.

Și televiziunea? Nu-i absoarbe?

Ba da. Dar iar vorbim despre niște traiectorii pe care nu pot să le prevăd în niciun fel.

Ai lucrat și tu în televiziune?

Da, am făcut un serial, la PRO TV. Se numea “Cu un pas înainte”.

Și cum a fost?

Foarte bine. Faptul că am stat trei luni să fac câte zece ore de balet și coregrafie pe zi mi-a servit enorm. Au fost niște cursuri minunate la momentul respectiv. Plus că am învățat ce înseamnă încă un mediu de lucru.

Deci i-ai sfătui, totuși, să meargă și spre televiziune?

I-aș sfătui să facă doar ce le place, să creadă în ceea ce fac. Să creadă și să vrea să spună ceva cu lucrul respectiv.

Atât?

Atât.

Sigur?

Da… Deși și ăsta e un sfat care poate pica în secunda doi, când ai de plătit chirie, când ai de trăit viață, când îți dorești o familie, mai devreme. Sfaturile pică. E haos. E deconstructivism total. Suntem într-o epocă bizară.

Tu ai de plătit chirie?

Eu nu, pentru că stau în apartamentul tatălui meu, dar am plătit și eu foarte multă vreme.

“Da, mă, dar uite tu nu plătești chirie…”, vor zice tinerii actori.

Da, dar și foarte mulți dintre ei au carnet și mașini, ceea ce eu nu am.

Și cine te oprește să-ți iei permis de conducere, categoria B.

Nu-mi place. Nu mă atrage câtuși de puțin.

Ai avut de luptat ca să răzbești în viață?

Mi-am văzut de treabă pur și simplu, n-am fost nici răsfățată, nici năpăstuită.

Ana Ularu şi pilele

Există și influențe oculte la HOP? Să câștige nu-știu-care că e al-nu-știu-cui?

Unde? Aici?

Da, aici.

N-am auzit de așa ceva. Al cui?

Al profesorului cutare, care e prietenul meu, care… Nu știu! Întreb și eu. Mă gândesc ce ar vrea să știe un cititor.

Nu. Nu merge cu pile. Nu m-a atins niciun soi de informație de genul ăsta. Și nu cred în preconcepția asta imbecilă cu pilele. La un nivel mult mai înalt, se fac scheme financiare, dar mult peste noi – să mai joace iubita nu-știu-cui. Dar e o falsă impresie asta cu pilele.

Vorbeam cu Dorina Chiriac de treaba asta și am ajuns la această concluzie: poți păcăli un om, dar nu poți păcăli un public timp de ani de zile, nu ai cum. Publicul se schimbă constant și nu poate fi păcălit. Discuțiile astea se iscă din frustrare. Suntem un popor foarte slobod la gură și ne place la nebunie să bârfim. Dar nu cred în treaba asta cu pilele. Niciodată. Mai devreme sau mai târziu se demonstrează.

Foto cu Ana Ularu – Adi Bulboacă, Radu Afrim / Video Iustin Andrei Șurpănelu