Face parte din generaţia tânără de actori şi a fost nominalizată la Premiile UNITER – debut, pentru rolul Samira Jusic, din spectacolul cu piesa „Balcanicele” de Jules Tasca, regia Alexander Hausvater, în 2016.
Un articol de Monica Andrei|18 decembrie 2016
Andreea Tănase a urmat cursurile Universității București, Facultatea de Filosofie, specializarea filosofia culturii (2008 – 2011) și ale Universității „Babeș-Bolyai”, Facultatea de Teatru și Televiziune, secția actorie, clasa conf. dr. Miklós Bács (2011-2014). Actrița povestește despre ce-a însemnat nominalizarea la premiul UNITER, cum a ajuns să joace la Teatrul Dramatic „Tony Bulandra” din Târgoviște, ce a învățat de la profesorul ei și ce înseamnă pentru ea întâlnirea cu personajele lui Cehov.
Care este povestea ta în teatru?
A fost un drum complicat, eu l-am făcut așa, pentru că n-am vrut să fiu din prima actriță. Am gustat din teatru puțin, în liceu, la Galați, în diverse proiecte, și mi-a plăcut cum mă simțeam pe scenă. Apoi am simțit atracția irezistibilă către teatru. Nu am avut curajul să mă înscriu la admitere după absolvirea liceului, m-am învârtit prin alte medii. Am dat la secția de regie de teatru de la Facultatea de Teatru de la UNATC. Jucam în spectacolele pentru examenele colegilor mei, m-a văzut regizorul Felix Alexa, care-mi era profesor, la regie, și am avut o discuție, în biroul său, unde m-a încurajat și m-a ajutat să iau decizia de a da la secția actorie. M-am dus la Cluj, m-am înscris la admitere, că lua clasă Miklós Bács. Anii de studenție au fost ani plini, extraordinari. Mă uit spre trecut cu nostalgie.
Miklós Bács a fost premiat tot în 2016, la Gala UNITER, pentru activitatea pedagogică. Ce-ai învățat important de la profesorul tău și duci cu tine în spectacole în care joci?
Sunt atât de multe lucruri importante pe care le-am învățat de la dânsul. Cea mai importantă lecție învățată de la Miklós Bács era să nu corespundem, în sensul de a fi în contrast cu orice situație dată. Aveam cu toții grija să corespundem, adică să facem lucrurile bine, să nu greșim în improvizație, să ne asociem unor criterii egoiste, unor limite pe care le aveam în capul nostru. Ne-a ajutat să ne dezvoltăm, să deschidem ușa spre interiorul nostru, să ne asumăm libertatea și riscul de a merge într-acolo, să ne asumăm toate riscurile pe scenă, să fim creativi. Am învățat ce înseamnă să arzi, să iubești ceea ce faci, să te dedici, să lucrezi mult, conștient. Apoi, faptul de a fi cu celălalt, să ajungem la noi prin celălalt. Ne-a format individual, dar ținând cont și de colectiv. Ne-a învățat să creștem împreună.
Tot în 2016, la acea gală, ai fost nominalizată la premiul UNITER – debut, pentru rolul din spectacolul „Balcanicele”, pe care-l joci pe scena Teatrului „Tony Bulandra” din Târgoviște. Cum te-ai simțit când ai aflat că ești nominalizată, apoi că n-ai luat premiul?
M-am bucurat că am fost nominalizată. Eram în sală, la spectacolul de gală, și am simțit că nu voi lua premiul. După rostirea numelui câștigător, a fost o chestiune de câteva secunde de tristețe, apoi mi-am revenit. Azi mă bucur că nu l-am luat, pentru că m-aș fi simțit în pielea omului care ar fi spus: „Iată, sunt actriță premiată de UNITER, eu, Andreea Tănase am ceva de demonstrat”, apoi aș fi fost tot timpul atentă și mi-ar fi fost frică să nu greșesc, că se uită lumea la mine când joc. Acum mă simt liberă, încrezătoare, sunt conștientă că mai am de muncit. E mai bine așa. M-am întors cu smerenie la scenă. Am muncit mult pentru rolul din spectacolul „Bacantele”, un spectacol care are un ritm drăcesc, ceva demoniac. După Miklós Bács, Alexander Hausvater e al doilea regizor care ne-a făcut să fim împreună, să fim în echipă.
Cum ai ajuns să joci la Teatrul „Tony Bulandra” din Târgoviște?
După ce am făcut o lună teatru pentru copii la Craiova, dădusem admitere la școala masterală de la UNATC, am intrat la locurile cu taxă și am renunțat. Nu fusesem admisă nici pentru concursul de la Gala HOP. Se adunaseră niște nemulțumiri la început de drum. O colegă actriță, Elisabeta Rîmboi, m-a anunțat că la teatru va fi un casting. M-am prezentat, l-am luat. Am ajuns să joc rolul principal printr-o întâmplare. Actrița care fusese admisă la casting a rămas însărcinată, iar eu m-am bucurat de șansă. Cu acest rol principal mi-am făcut intrarea în teatru. Apoi am fost distribuită în alte roluri, în spectacolele: „Inventatorul iubirii” după Gherasim Luca, regia Horațiu Mihaiu,, „Antigona” de Sofocle, regia Sorin Militaru, „Rozmarin sau Maghiran” de A. Jose da Silva, regia Joao Mota, „Nora” de Henrik Ibsen, regia Gelu Badea, „Steaua fără nume” de Mihail Sebastian, „Bacantele” de Euripide, în regia lui Mihai Măniuțiu și în „Trei surori” de A.P. Cehov, premiera cu care am început stagiunea 2016-2017.
Când te-ai întâlnit prima dată cu personajele lui Cehov și ce înseamnă ele pentru tine?
Este dramaturgul meu de suflet. Prima dată m-am întâlnit cu Cehov în facultate. A fost un proces complicat, dar frumos. Am o relație specială cu aceste personaje pe care am ajuns să le îndrăgesc atât de mult. Pe Ana Petrovna am iubit-o, încă din facultate, când am jucat doar o scenă și n-am împlinit personajul, aș vrea să mă mai întâlnesc cu ea. Apoi, Liubov Andreevna. Mi-ar plăcea să joc mai mult personaje din Cehov: Mașa, Arkadina… Rolul Irina a venit spre mine la teatrul din Târgoviște. E o mare bucurie. Procesul e complicat, iar drumul spre personaj nu e ușor, scoți situații din text, le analizezi, le dezbați… Cred că asta mă fascinează la Cehov, acest drum greu până la personaj, pentru că îmi plac lucrurile complicate și în viață. Nici la spectacolul regizat de Hausvater n-a fost deloc ușor. Ne-a condus pe drumul spre personaj, ne-a dat pragurile de care aveam nevoie. Alexandru Hausvater e un creator. Încă de la primele lecturi regizorul știa pe ce replică pune lumina, cum schimbă muzica. În cariera mea, mi-ar plăcea să joc numai cu regizori creatori de teatru pentru că învăț tot timpul. Încă din facultate am primit roluri mari și grele și mă bucur că nici în teatru n-am scăpat de ele. Am jucat mult roluri de dramă. Vreau să schimb registrul. Aș prefera să joc și comedie.
Ce-ți dorești de la publicul tău?
Ce frumos spus, publicul meu!… Încă nu cred că aș avea un public al meu. Îmi doresc să nu vină cu așteptări în sala de spectacol. Adică să nu creadă că dacă am fost nominalizată la un premiu și mai greșesc, apoi să mă condamne. Poate peste niște ani, când voi fi un nume în teatrul românesc aș putea vorbi despre publicul meu… Oricum, le doresc spectatorilor să vină cu bucurie la teatru. Sunt de doi ani angajată la teatrul din Târgoviște, iar teatrul acesta pentru mine e o șansă. Joc în câteva spectacole, sunt roluri mari, grele, și mă bucur imens. Rolurile care au venit spre mine mă ajută să clădesc în mine ceva extraordinar. Cu tot chinul de până acum și deznădejdea. În teatru cred că cel mai important lucru e umilința și dăruirea totală dacă vrei ca să-ți iasă ceva. În acest teatru unde sunt angajată se montează texte de căpătâi, mult text clasic, ceea ce ajută enorm actorul. Altfel te dezvolți când joci Antigona, decât dacă ai juca un rol dintr-un text contemporan undeva într-un club. Datorez mult acestui teatru, colectivului, domnului director Ranin și faptul că sunt angajată.
Ești între teatru și…?
Sunt într-o perioadă de schimbare interioară, vreau să ajung la un echilibru între teatru și viața personală. Sunt preocupată în exclusivitate de teatru și trebuie să mă gândesc încă și la mine.
Repet și pe scenele bucureștene, dar încă nu e ceva sigur, este vorba despre un proiect pentru anul viitor, în zona teatrului independent, dar nu vreau să dau nume, că n-a ieșit încă, începem la anul repetițiile și nu se știe… Apoi, am mai fost distribuită în filmul „Valea orbilor”, care va avea premiera la anul, un film despre invazia trupelor hortiste în Transilvania.
De ce îți este frică?
Mi-e frică de mine, pentru că uneori nu reușesc să mă controlez, adică o iau spre direcții care nu-mi sunt greșite, dar nu-mi fac bine mie. Mă refer la cum pierd relația cu mine, a nu fi singură printre oameni. Mi-e frică de singurătate. E calea cea mai dureroasă și frumoasă. E greu să fii cu tine.
Te relaxezi?
Mă relaxez nefăcând nimic. Asta după o perioadă încărcată. Apoi citesc cărți, văd filme, mă văd cu prietenii. Îmi aleg cărțile pentru citit în funcție de starea de spirit.
Cea mai frumosă zi din viața ta de până acum care a fost?
Eram studentă, la Cluj, era duminică, mergeam la repetiții, nimeni pe stradă, am trecut pe lângă biserica luterană și se auzea orga. Muzica aia, liniștea aia și faptul că ningea… Era un moment divin.
Cum te vezi peste zece ani?
Locuind într-o mansardă. Jucând în spectacole de teatru cu roluri din piese scrise de A.P.Cehov.
Prima dată m-am întâlnit cu Cehov în facultate. A fost un proces complicat, dar frumos. Am o relație specială cu aceste personaje pe care am ajuns să le îndrăgesc atât de mult.
