Andrei Huțuleac: „Da, sunt un pic mizantrop”
http://www.ziarulmetropolis.ro/andrei-hutuleac-da-sunt-un-pic-mizantrop/

Crede că cea mai mare problemă a generaţiei lui este că trăieşte într-un context haotic. Se simte norocos că face parte din trupa lui Victor Ioan Frunză şi crede că atunci când ţi se întinde o mână trebuie s-o prinzi. Face teatru cu voluptate, iar cele mai recente roluri în care-l puteţi vedea sunt Mozart şi Tipătescu în spectacolele „Amadeus” şi „O scrisoare pierdută” de la Teatrul Metropolis.

Un articol de Monica Andronescu|19 Octombrie 2016

Ziarul Metropolis inițiază o nouă campanie editorială: „100 de tineri artişti pentru 100 de ani de România“. Este un pariu pe care îl facem, prezentându-vă, într-o serie de interviuri, 100 de nume care îşi vor pune amprenta în viaţa culturală a României pe termen mediu şi lung. Pe 1 decembrie 2018 se împlinesc 100 de ani de la Marea Unire de la 1918. Cum ne pregătim, însă, pentru următoarea sută de ani?

Simți că faci parte dintr-o generație artistică?

Emoțional cred că fac parte dintr-o generație, cea cu care am terminat eu, dar aș minți să spun că am un sentiment de-ăsta de generație. Poate pentru că sunt și un caz atipic în sensul în care am fost extras din mediul meu și implantat în trupa lui Victor Ioan Frunză și atunci, practic, ei sunt oamenii cu care simt că mă dezvolt în breasla asta, ei sunt generația mea…

Ce anume face să se coaguleze, totuși, o generație? Ce-i dă identitate?

Cred că o anumită viziune asupra meseriei. Și o personalitate care adună în jurul ei niște oameni și le imprimă ceva. Pentru că școala nu prea-și mai face treaba…

E un adevăr pe care l-ai simțit pe pielea ta?

Aș fi ipocrit să spun asta. Eu n-am mari conflicte cu școala românească de teatru, în general am considerat că trebuie să-mi văd de drumul meu și să-mi fac bine profesia pe care mi-am ales-o, indiferent de context. Întâlnirea cu profesorii mei de la facultate a fost una benefică în măsura în care eu nu știam nimic despre teatru, iar ei știau un pic mai mult… Prin urmare e o întâlnire care mi-a adus plus valoare, pentru că atunci când pornești de la punctul zero orice e plus valoare… Cumva mi-am găsit locul tot timpul și cred că mai benefic e să faci decât să critici. Dar la noi cu cât faci mai puțin cu atât critici mai mult.

Ai 25 de ani și ești o personalitate artistică extrem de bine conturată. Ai putea să definești acel ceva care crezi că te individualizează?  

Eu nu mă văd deloc așa. Și nu e deloc modestie. E o carte frumoasă care se numește „Lupta cu îngerul” a lui Anthony Quinn. Acolo am întâlnit prima dată acest paradox al îndoielii unui om care era evident în afară confirmat de toată lumea și el se ducea acasă și-și plângea în pumni pentru că i se părea că e un impostor. Păstrând proporțiile, cunosc măcar un vârf din acest sentiment, în sensul în care eu, în mod real, autentic și neprogramat nu mă simt prea special ca ființă. În schimb, mă simt foarte norocos. Și mă trezesc dimineața uneori și îmi spun: „Totuși, voi plăti vreodată pentru acest noroc?” Sigur, pot să-mi dau seama de anumite lucruri pe care le fac bine, mai mult la nivel de management al propriei persoane. Iar în ce privește actoria știu că există un soi de voluptate de a face lucrurile cum trebuie.

Chestia aia pe care o numim talent…

Eu am crezut tot timpul că talentul nu e ceva cu care te naști, ci e o chestie care se creează prin educație. Uite, eu am văzut o înregistrare cu mine de când eram copil. Am avut o familie extrem de agitată – și eu am moștenit acest tip de atenție greu de menținut într-un singur loc. Și în înregistrarea asta toată familia era agitată la ziua cuiva, toată lumea vorbea peste toată lumea, nimeni nu asculta pe nimeni și singurul moment în care eu primesc atenție unanimă e un moment în care tata mă ia și face un soi de mini-improvizație de spectacol de circ, cu mine făcând niște tumbe și trecând printre picioarele lui. Îmi imaginez că-n momente ca astea se conturează personalitatea artistică care-și găsește mulțumirea în a fi văzut, în a produce lucruri pentru ceilalți. Că, de fapt, asta facem. Nu suntem poeți de sertar… facem lucruri cu conștiința că ele vor fi văzute. De-asta și foloseam mai devreme cuvântul „voluptate”. E un soi de plăcere de a te afla acolo și de a te afla în relație cu… Dar astea sunt momente rare, pentru că de cele mai multe ori e vorba de foarte multă muncă, pur și simplu. Muncă fără niciun fel de sclipici…

Ai încredere în tine pe scenă? Te pui sub semnul întrebării?

Da. Și cred că din păcate de multe ori în detrimentul a ceea ce trebuie să fac. Nu sunt o persoană fără complexe și de foarte multe ori asta îmi afectează încrederea. M-ar ajuta mai mult dacă aș fi mai încrezător.

Ce îți dă încredere în tine?

Oamenii cu care lucrez. Și conștiința că nu știu să fac altceva. Faptul că, dacă mâine n-ar mai fi teatru, nu știu ce-aș face mă face să îmi doresc să fac teatru bine. Premiile? Nu. Lucrul cu Victor Ioan Frunză m-a făcut să fiu la fel de cinic ca el în privința premiilor, cu atât mai mult cu cât am văzut comportamente aberante pe care ele le declanșează. Adică oameni cu diploma în mână care devin brusc alți oameni. Asta cu premiile, deci, mi-a mai trecut. Pentru că la sfârșitul facultății îmi doream. Când termini facultatea vrei tot. Acum. Și fără drept de apel. Când am fost nominalizat la UNITER, am avut nevoie să merg acolo și mi-a părut foarte bine că am fost, pentru că e singurul reper pe care părinții mei îl au că ceea ce fac e bine. Pentru mama și tata e un foarte mare eveniment și din perspectiva asta m-am bucurat că am fost, dar în același timp pot să spun că în seara aia mi-am dat seama că nu sunt reprezentat de valorile breslei din care fac parte. Eram înconjurat de tot felul de găști, fiecare cu bisericuța lui. Nimeni nu părea consecvent și coerent în opțiunile și părerile lui. Acum sunt într-o etapă în care cea mai mare încredere mi-o dă conștiința faptului că pot face lucruri. E o formă de siguranță artistică extrem de importantă.

andrei-hutuleac

Imagine din spectacolul “A douăsprezecea noapte”

Care crezi că e problema cea mai mare a generației tale?

Nu știu să pun degetul pe rană, dar ce simt e că trăiesc un context care nu-mi oferă nimic clar. Mă aflu într-un luminiș, pentru că am acest noroc de a colabora cu Victor Ioan Frunză și cu trupa lui, dar dacă mă extrag din acest grup și mă uit în jur e un haos. Fiecare aleargă în câte un loc, mai câștigăm niște bani, mai facem un spectacol, îl facem cu două cearșafuri pe care le-aducem de-acasă, fiecare luptă pentru o supraviețuire ingrată și nepotrivită, absolut dăunătoare artistic. N-am nici cea mai vagă idee ce trebuie schimbat, dar cred că primii pași sunt să găsești oamenii care știu ce trebuie schimbat. E o chestie de logică elementară. Vreau să fac un aprozar. Primul lucru ar trebui să fie asta: „Dom’le, e cineva în România care știe cum se face un aprozar? Un specialist?” Ei bine, noi apelăm la prieteni, nu la specialiști. Cred că genul ăsta de atitudine, care nu poate fi reglementată de legi, care nu poate fi schimbată nici cu ieșit în stradă, asta e principalul dușman. E o formă de mentalitate care se modifică printr-o educație pe care n-o avem.

Experiența ta în independent, unde ai lucrat o perioadă, ce te-a învățat?

E un univers foarte specific acolo, iar eu sunt adeptul ideii că e loc pentru oricine sub soare. E un public care consumă așa ceva… Cred însă că la un moment dat publicul va obosi – și cred că începe să obosească – și cred că și creatorii acelui context obosesc să facă spectacole atât de simple. Încet, încet lucrurile se vor îndrepta spre o reteatralizare a teatrului independent. Dar această reteatralizare întârzie să apară și pentru că nu bagă nimeni bani. Actorii sunt mulți, piața e mică, oamenii trebuie să supraviețuiască și atunci sigur că facem un spectacol într-o săptămână, cu trei scaune, pentru că trebuie să trăim. Nu e vina nimănui că se întâmplă asta. Problema e că nu e subvenționată cultura cât ar trebui să fie subvenționată.

Când ai venit tu la București, din Galați, să dai admitere la teatru, știai cam în ce te arunci?

Era un univers paralel, intram într-o zonă complet străină și întâmplarea face că m-am lovit din primul moment de tipul de mentalitate de care aveam să mă izbesc mai târziu recurent în această breaslă. Eram în metrou cu repertoriul de admitere în mână și citeam poeziile. Lângă mine, o fată zice: „Dai la teatru?” „Da!” „Vai, e groaznic, eu am terminat teatru. Și uite, stau degeaba… Nu mai da la teatru! Toată lumea e pe pile, toată lumea îți vrea răul, profesorii se culcă cu studentele…” Eu mă uitam la ea, eram un copil de 19 ani, habar n-aveam la ce să mă aștept. Dar cumva am avut conștiința faptului că drumul în orice profesie ți-l faci sigur. E foarte puțin important – chiar dacă e adevărat – ce se întâmplă în jurul tău. Și acum am un fel de repulsie pentru comportamentele exagerate sau pentru teoriile conspirației care se construiesc în jurul unui context.

Îți doreai să pleci din Galați?

Eu mă simt foarte bine în Galați, dar cred că numai pentru că este orașul meu natal. Altfel toată lumea zice că e un oraș urât, murdar… Eu cred că și acolo, ca în orice altă situație, fiecare are Galațiul lui, actoria lui, teatrul lui… Eu am trăit într-un Galați cu prieteni care citeau cărți, cu care schimbam idei, cu care mergeam și beam ceaiuri și eram bătrâni înainte de vreme.

Din postările tale pe Facebook, se desprinde parcă o doză de mizantropie… E reală? Ești puțin mizantrop?

Cred că tuturor ne place să ne creăm o imagine și avem un avatar cu care circulăm prin lume. Avantajul mediului online e că poți să-ți expui niște gânduri, să le arunci și să nu fii foarte responsabil de ele. Da, am o zonă de mizantropie care vine tot din oboseala asta ancestrală pe care o simt. Toată lumea zice că sunt leneș. Eu nu mă consider foarte leneș, eu mă consider foarte obosit. Vorba lui tata, m-am născut obosit și trăiesc ca să mă odihnesc… N-are dreptate. Ba eu chiar simt că trag de mine mai mult decât bioritmul meu mi-ar permite. Bioritmul meu mi-ar cere să stau pe-o pajiște luminată, să bată soarele peste mine și atât. Iar această mizantropie mi se declanșează tocmai pe fond de oboseală. Cred că am un dar de a identifica absurdul ființei umane, absurdul cotidian și am senzația că văd mecanismele oamenilor și felul în care ei se raportează la lucruri, iar asta mi se pare amuzant. Nu judec. Dar îi observ. Sunt observatorul puțin pasiv al propriei vieți… Acum, tot vorbind, îmi dau seama că nu e un avatar, că chiar e ceva care mă reprezintă ca persoană. Așa văd eu lumea. Deci, da, sunt un pic mizantrop. Știi cum se spune, că dacă te iubești pe tine, îi iubești și pe ceilalți.

hutuleac-3

Imagine din spectacolul „Steaua fără nume”

Să înțeleg că nu prea te iubești?

Când sunt mizantrop, nu mă iubesc nici pe mine foarte tare.

Când te trezești dimineața și e totul negru, ce faci ca să se facă lumină?

Sport. Dar nu sunt un tip foarte sportiv. Fac niște flotări și niște genuflexiuni, pentru că-mi dau seama că în momentul ăla creierul are nevoie să fie hrănit cu dopamină. Dar când e să fie o zi rea, nu poate fi reparată cu nimic. Trebuie parcursă și punct. Sunt un temperament anxios, dar înțelegerea acestor lucruri e minimală în cultura noastră și nu prea poți să vorbești despre ele. A te ține ocupat și ancorat în concret te ajută. Și de-asta încerc de multe ori să contrazic instinctul meu meditativ.

Există motive concrete care-ți declanșează aceste anxietăți?

De multe ori sunt surprins de astfel de valuri de întuneric și nu-mi dau seama exact de unde vin ele și ce reprezintă.

Te ajută pe scenă?

Uneori da, ajută. În mod paradoxal, organic, mi-e mult mai ușor să mă integrez în momente de tragic, decât în momente de comic. Mi-e mai greu să ajung la o stare pozitivă decât la una negativă. De exemplu, în Mozart, nu mi-e ușor să joc veselia aia nebună…

Dacă tot am ajuns la Mozart, spune-mi ce ai descoperit lucrând la „Amadeus”.

A însemnat într-adevăr ceva mai mult decât alte roluri, dar vreau să subliniez ceva ce mi-am subliniat și mie în timpul lucrului: că în spectacolul „Amadeus” noi reprezentăm o ficțiune. Situația din viața reală nu a fost așa. Prin acest spectacol s-a așezat foarte tare în mine ideea că e foarte importantă ficțiunea. De-asta am o problemă cu cei care propovăduiesc căutarea adevărului prin teatru sau prin artă. Viața e altceva. Viața e cu totul diferită de ce se întâmplă în povestea aia. Am avut tentația să încerc să fiu foarte specific în reprezentare și mi-am dat seama că nu are sens, pentru că eu reprezint o ficțiune, eu nu-l reprezint pe Mozart și nici nu mă preocupă să fie Mozart.

Dar dacă ai ieși cu Mozart la o cafea, ce-ai vrea să vorbești cu el?

M-ar interesa foarte mult partea umană. Eu sunt un mare amator de biografii și cred că l-aș întreba lucruri care țin de viața de zi cu zi, de la ce-i place să mănânce până la cum se raportează la relația cu femeile, cu familia, cu tatăl cu care e clar că nu avea o relație foarte normală.

Spuneai într-un interviu că ai vrea să-ți iei rucsacul și să pleci în lume. De ce n-o faci?

Păi acum sunt ocupat… Îmi place să călătoresc, dar faptul că a face teatru mă ține aici înseamnă că e mai importantă decât călătoritul.

Povestește-mi o călătorie care te-a marcat în vreun fel.

E o călătorie pe care am făcut-o cu părinții mei, pe la 15 ani. Am plecat din Galați, cu cortul, și am ajuns în trei săptămâni la Barcelona, cu mașina, mergând prin sudul Franței și nordul Italiei. A fost o călătorie foarte frumoasă, era și prima oară când eram îndrăgostit și plecam de-acasă și lăsam iubirea vieții la Galați, iar eu plecam în drumul inițiatic la Barcelona. Și când am ajuns la Barcelona, iubirea mi-a trimis un mesaj că ne despărțim…

Și acum mai suferi din iubire ca-n adolescență?

Aș minți să spun asta, pentru că nu mai trăiești o iubire ca la 15 ani. Era prima… Iubirea își schimbă textura, dar esența rămâne aceeași. Poate sunt ceva mai cinic…

Spune-mi trei lucruri pe care le faci cu plăcere.

Îmi plac dulciurile. Îmi place să merg la cinematograf. Și să scriu… îmi place tare să scriu scenarii de film. Îmi place mediul ăsta de expresie și mi se pare că nu e exploatat îndeajuns de bine la noi în țară. Mi se pare că ne punem niște prezervative vizavi de interpretarea actoricească. Mi-ar plăcea să văd niște interpretări mai puternice decât cele de minimalism mizerabilist.

Care crezi că e cel mai important lucru pe care l-ai făcut până acum?

Că m-am născut. Și că am știut să profit de șansele care mi s-au dat și de mâinile care mi s-au întins. Și cred că asta e ceva foarte important: atunci când ți se întinde o mână, e bine s-o prinzi. Când cineva vine și-ți spune: „Cred că poți să faci asta. Vrei să faci asta?”, dacă te gândești prea mult și desconsideri șansa care ți se oferă, ea trece. Cred că meritul meu e că am știut să zic „da” la momentul potrivit și să fac niște alegeri bune.

Dacă ți-ai scrie o scrisorică pe care s-o citești peste 25 de ani, ce ți-ai spune?

Dacă aș fi optimist în privința devenirii mele, mi-aș scrie: „Vezi, a fost greu, dar a trecut…”

28
/03
/17

Inițial: politehnist, masterand în științe umaniste, inginer de telecomunicații, IT-stul din cei ”10 pentru România”. Apoi – ruptură de destin și devine dans-actor în trupa lui Dan Puric, colaborator al lui Gigi Căciuleanu, elev al lui Andrei Șerban, participant și premiant în festivaluri din țară și străinătate, bursier al celebrului Actors Studio din New York și mereu un work in progress.

19
/10
/16

Crede că cea mai mare problemă a generației lui este că trăiește într-un context haotic. Se simte norocos că face parte din trupa lui Victor Ioan Frunză și crede că atunci când ți se întinde o mână trebuie s-o prinzi. Face teatru cu voluptate, iar cele mai recente roluri în care-l puteți vedea sunt Mozart și Tipătescu în spectacolele „Amadeus” și „O scrisoare pierdută” de la Teatrul Metropolis.

06
/04
/16

Continuăm campania „100 de tineri artişti pentru 100 de ani de România“ cu un nou interviu-portret. Ilona Brezoianu, douăzeci şi şase de ani. Actriţă în mare vogă la Bucureşti. Face furori, la Godot, cu spectacolul “Fata din Curcubeu”, de Lia Bugnar. În curând, o veţi vedea şi pe marile ecrane, în noul lungmetraj al lui Cristi Puiu. Ilona, aşadar.