Face parte din generaţia tânără de actori şi a absolvit două facultăţi. Facultatea de Teatru de la UNATC (2010), la clasa Ion Cojar, şi masterul la aceeaşi univesitate, la clasa conf. univ. dr. George Ivaşcu şi prof. univ dr. Radu Gabriel (2012), şi Academia de Studii Economice Bucureşti, specializarea Administrarea afacerilor în limba franceză.
Un articol de Monica Andrei|9 ianuarie 2017
Până să fie angajat la teatrul din Piatra Neamț a jucat în numeroase spectacole din teatrul independent, în scurtmetraje și în filmele: „Ultimul Zburător”, regia Ovidiu Georgescu (2012), și „Niascharian”, regia Leonard Tonitza (2015). Este solist vocal în trupa Shuffle. Participarea în festivalurile de teatru i-a adus premiile: Cel mai bun actor într-un rol principal (2006) și Cea mai bună engleză (2007) la „T4T” – Timişoara; Cel mai bun actor într-un rol principal și Premiul Special al Juriului (2006), la „Ingenious Drama Festival” – Bacău.
La Teatrul Tineretului din Piatra Neamț, unde este angajat, îl puteți vedea în spectacolele: „Anul dispărut. 1996” de Peca Ștefan, regia Ana Mărgineanu, „Dar… ce-ați crezut?!” de Nadejda Ptușkina, un spectacol de Tudor Tăbăcaru și „Cum vă place” de William Shakespeare, regia și scenografia Vlad Cristache.
Monica Andrei: De unde a pornit ideea de a da admitere la Facultatea de Teatru?
Andrei Merchea Zapotoțchi: Eram prin clasa a V-a, doamna profesoară de religie voia să facă un spectacol de Crăciun, cu un scenariu despre Iisus. Irod avea un monolog, a fost citit de către mai mulți colegi, iar când mi-a venit rândul, mi-a zis doamna: „Măi, tu ești mai actor”. După acel spectacol, mai multă lume care n-avea legătură cu teatrul mă încuraja spre meserie. A urmat o sincopă, până am intrat la liceu, în Suceava, la Colegiul Național „Petru Rareș”, de unde, din 2006 până acum, au intrat la facultatea de teatru vreo opt persoane, care au și absolvit între timp, toți fuseseră la trupa de teatru în limba engleză a liceului amintit. Felul cum a știut doamna profesoară să ne unească, să ne deschidă spre teatru, plimbându-ne prin festivalurile de teatru pentru elevi, a fost important pentru toți. De acolo am luat și eu microbul. Mi s-a cristalizat hotărârea de a alege actoria ca o viitoare meserie.
Părinții tăi ce-au spus când le-ai dat vestea că vrei să dai admitere la teatru?
Mama e medic, tata e inginer, e o combinație stranie… N-avem actori în familie. Când m-am hotărât, le-am comunicat părinților și n-am să uit niciodată că tata, pe care îl am întipărit pe retină, mi-a spus: „Asta faci pe banii tăi!”. Timpul a înghețat câteva secunde. „N-o să fie în stare să aibă grijă de mine dac-oi îmbătrâni”, sughița mama printre lacrimi pe canapea. Apoi lucrurile s-au echilibrat, mai ales când am văzut linie trasă sub mine pe lista de la admitere. Mama s-a înmuiat, tata a rămas pe poziție. Nu m-am pregătit cu nimeni pentru admitere. Aveam trei colegi care erau deja în anul al doilea de facultate, cu ei am vorbit despre admiterea mea. După ce am fost admis, am avut noroc că l-am mai prins în viață pe domnul Ion Cojar, ca profesor, cam vreo doi ani, apoi s-a prăpădit. Din anul trei, am rămas cu domnul Titieni ca profesor la clasă. La master, i-am avut pe domnul George Ivașcu și pe domnul Radu Gabriel. De la domnul profesor George Ivașcu, am învățat meserie. Ne explica totul prin povești amuzante, ne ajuta să găsim soluții pentru a depăși situațiile, să ne deschidem. Făcea acel drum spre fiecare și-l ajuta. Ne-a dat efectiv instrumentele meseriei cu care ne putem descurca în orice situație dată, în teatru, pe scenă. Asta mi-a plăcut cel mai mult. Spre finalul masteratului, domnul Colceag m-a distribuit în spectacolul „Monșer, stăm rău!”, de la Teatrul de Comedie, care fusese realizat cu ocazia anului Caragiale, în cadrul Festivalului „Bucureștii lui Caragiale”. Apoi am mai jucat în spectacolul „Unul dintre noi doi” de Jean Noel Jeanneney, în regia Ancă Maria Colțean, la Studioul de Teatru UNESCO, dar n-a avut viață lungă.
Cum ai ajuns la teatrul din Piatra Neamț?
Prietena mea a văzut anunțul postat într-un grup pe Facebook și mi-a dat mesaj. M-am înscris la concurs, am luat, m-am angajat. Erau opt posturi. Sunt foarte mulțumit.
Joci într-un teatru dintr-un oraș de provincie, n-o să te plictisești?
Sunt un adept al reactualizării permanente a mizei. Mă transform permanent, nu las delirul de orgoliu să-mi joace feste, analizez tot timpul, pentru că în teatru, o iau tot timpul de la capăt și o fac cu smerenie. Nu, n-o să mă plictisesc.
După angajare, cum a fost prima întâlnire cu un regizor?
Prima întâlnire a fost cu Ana Mărgineanu. Am muncit împreună la spectacolul care a devenit un proiect de suflet: „Anul dispărut. 1996” de Peca Ștefan. Ne-a creat punțile de legătură. Îmi amintesc tot timpul că joc într-un teatru pe unde au trecut regizori și actori care acum sunt nume mari de pe scena românească.
Ce alte întâlniri ai avut în teatru, care au însemnat ceva pentru tine?
În 2014, Teodora Câmpineanu a pus în scenă „Romeo și Julieta”, de William Shakespeare, spectacol găzduit de Teatrul de Comedie, unde am jucat fratele Lorenzo. A fost o întâlnire importantă cu acest regizor, ca viziune, ca echilibru… Mi-am activat niște zone ale mele despre care nu știam că există. Mi-am depășit niște frici și bariere de confort, despre care nu credeam că le pot depăși la vârsta de acum, eu fiind un „capricorn” tenace, destul de închis.
Ai un dramaturg preferat?
Tot Shakespeare rămâne dramaturgul preferat, chiar dacă în ultimii ani am avut întâlniri dese cu el. Pentru că mi se pare că este cel care poate să scoată în evidență un mod de gândire prin temele propuse în textele scrise. Ne arată în fiecare text că noi avem un parcurs în lumea asta, cu anumite etape, și ne atrage atenția ce anume din noi dezvoltăm și la ce ne raportăm. Din alegerile pe care le facem, e important care parte din noi o alimentăm, adică partea bună sau partea rea. Din momentul când am început să mă gândesc la acest lucru, în toate celelalte texte am simțit provocarea din spatele rândurilor.
De ce-ți este frică?
Mi se pare senzațional că aceasta este următoarea dumneavoastră întrebare. Textul lui Shakespeare generează asemenea întrebări, să te întrebi mereu de ce ți-e teamă. Teama de a fi singur, teama de ratare, teama de însingurare…. Sunt niște nuanțe. Nu vreau ca singurătatea să fie una constantă. Nu e subordonată relației de cuplu. În teatru există ceva care te aduce în zona singurătății. Să fii tu cu tine. E un ritual pentru mine să fiu singur, pentru ca gândurile mele să se limpezească, să mă adun. Alea trei ore de singurătate sunt benefice pentru propagarea ideilor de după….
De unde vine pseudonimul de pe afiș, Zapotoțchi?
Mama mamei mele este dintr-un sat dinspre Botoșani, unde predomină etnia ucrainienilor, o chema Maria Zapotoțchi și a murit în 2014, Dumnezeu s-o odihnească. Mi s-a părut că luându-i numele o păstrez spiritual, în teatru, cu mine. Am ales să-l folosesc pe lângă numele de familie, pe afiș.
Unde te vezi peste 10 ani?
Cred mult în succesiunea cine sunt, de unde vin, încotro mă îndrept și nu voi uita niciodată de unde am plecat. Cred întotdeauna că nu răspunsul e cel mai important, că el lasă spațiu de reactualizare. Aș reactualiza întrebarea cu altă întrebare: „Unde mă văd eu anul viitor?” și răspund că mă văd în teatrul din Piatra Neamț, lucrând în echipa cu care am legat o prietenie de viață și de profesie, cu niște oameni care m-au primit cu toată căldura și m-au ajutat să mă dezgheț în meseria mea. Cel mai mare cadou pe care puteau să mi-l facă este întâlnirea de fiecare zi cu „terenul”. Venind din mediul independent, pot să spun că mă întâlneam cu „terenul” doar în ziua spectacolului, unde făceam de toate. Când m-am angajat în teatru și am avut bucuria să mă întâlnesc cu scena zilnic, mi s-a părut cel mai mare privilegiu. Aveam șansa să compar cu mediul din care veneam, unde repetam pe acasă, pe unde apucam, căram și montam decorul, care era depus pe nu știu unde. Îmi aduc aminte că pentru spectacolul „Romeo și Julieta”, pe care-l jucam la Teatrul de Comedie din București, aveam un depozit la capătul orașului, spre Dragonul Roșu, și de acolo căram prin tramvai până la teatru decorul și recuzita. Când ești angajat în teatru, după patru-cinci ani de cărat practicabilul în tramvai pentru spectacolul de seară, aștepți orice rol și joci cu mare drag.
În teatru există ceva care te aduce în zona singurătății. Să fii tu cu tine. E un ritual pentru mine să fiu singur, pentru ca gândurile mele să se limpezească, să mă adun.
