Andrei Şerban a dus spectacolul „Strigăte şi şoapte“, producţie a Teatrului Maghiar din Cluj, până în Coreea de Sud. Regizorul a acordat un interviu pentru presa coreeană, în care a vorbit despre teatrul viu şi despre concluziile la care a ajuns, după 40 de ani de carieră
Un articol de Andrada Văsii|17 mai 2013
Andrei Şerban a dus spectacolul „Strigăte şi şoapte“, producţie a Teatrului Maghiar de Stat din Cluj-Napoca, până în Coreea de Sud, la Seul. Regizorul a acordat un interviu pentru presa coreeană, în care a vorbit despre teatrul viu şi despre concluziile la care a ajuns, după 40 de ani de carieră.
Fiind la cea de-a doua vizită în Coreea de Sud, regizorul Andrei Şerban a oferit un interviu pentru publicaţia Korea JoongAng Daily. Prima vizită a lui Andrei Şerban, din 1997, a făcut parte dintr-un turneu în peste 30 de ţări al spectacolului „Troienele“, după Euripide, cu trupa La Mama Experimental Theater Club din New York.
Spectacolul solicita implicarea spectatorilor, pentru că aceştia nu stăteau aşezaţi, ci interacţionau cu actorii, plimbându-se alături de ei, pe scenă. Privitorii nu aveau parte nici de subtitrare, fiind nevoiţi să înţeleagă piesa, rostită în greaca veche, în maniera lor personală, emoţional, visceral, intuitiv.
În 2013, Andrei Şerban a revenit în Coreea de Sud cu spectacolul ,,Strigăte şi şoapte“, de Ingmar Bergman, alături de compania Teatrului Maghiar de Stat Cluj-Napoca. Spectacolul s-a jucat de patru ori, la Seul, între 28 aprilie şi 6 mai.
Vă prezentăm fragmente din interviul pe care Andrei Şerban l-a acordat publicaţiei Korea JoongAng Daily.
Korea JoongAng Daily: Se pare că preferaţi producţii care necesită o anumită intimitate, cu un public restrâns şi care implică participarea acestuia.
Andrei Şerban: În acest moment al vieţii, după ce am lucrat peste tot în lume şi pentru un public foarte mare, simt nevoia să fac un teatru care este foarte intim. Îmi doresc şi mi-am dorit să comunic cu publicul într-un fel în care acesta să nu asiste pur şi simplu la spectacol, ci să se simtă obligat să experimenteze ceea ce trăiesc actorii. Astfel, nu există nici un paravan între actori şi public.
Actorii suferă alături de public când apar în spectacole problemele specifice vieţii cotidiene. Până acum am regizat trei producţii în acest an şi toate necesită o audienţă foarte intimă. Toate cele trei spectacole au un numitor comun: forţează publicul să participe, să nu asiste pasiv la un moment la sfârşitul căruia ai putea spune cu uşurinţă „mi-a plăcut!“ sau „nu mi-a plăcut!“. Nu poţi face asta, deoarece eşti forţat să participi. Eşti forţat să reacţionezi.
Echipa spectacolului „Strigăte şi soapte“, în Seul, la conferinţa de presă
Nu cred că există un număr ideal de spectatori. Dumneavoastră ce credeţi?
Răspunsul corect ţine de ceea ce face teatrul să fie viu, deoarece teatrul poate fi viu pentru un public larg şi poate fi mort pentru un auditoriu restrâns. Ceea ce face teatrul să fie viu ţine de un moment sau de un loc în care între actori şi între spectatori se formează o punte, o conexiune. Care sunt mijloacele pentru a putea înfăptui acest lucru?
Citiţi şi: Andrei Şerban: „Teatrul s-a născut din nevoia de verticalitate“
Ce face un teatru să fie viu? Ce face ca spectacolul să fie complet plictisitor şi ce îl caracterizează atunci când îmi transmite ceva? Eu, când fac lucruri care sunt specifice trăirilor intime, simt că am nevoie de mai multă întimitate în relaţia mea cu publicul. Uneori este important să începi de la lucrurile mici şi după aceea să te întorci la cele mari. Cred că teatrul este foarte bun dacă este uneori intim, uneori de anvergură. Aşa că nu exlud nici una dintre cele două variante.
V-aţi întors în Coreea pentru a doua oară. De ce cu „Strigăte şi şoapte“?
Este unul dintre filmele mele preferate din toate timpurile. Acţiunea se desfăşoară într-un singur loc, între pereţii pictaţi în roşu ai unei case. Bergman îi cere celui care se ocupă de imagine să surprindă mişcarea sufletului. „Strigăte şi şoapte“ se numără printre filmele mele favorite, deoarece Bergman a reuşit să filmeze expresia sufletului: mişcarea acestuia. Transcende raţionalul, logica. Atinge subconştientul.
Spectacolul a fost foarte greu de pus în scenă, pentru că în film este posibil prim-planul. În teatru, însă, cum putem să arătăm mişcarea sufletului într-un mod convingător, atunci când este vorba de ceva atât de profund şi atât de greu de explicat? Alături de Daniela Dima, cea cu care am scris adaptarea, am preluat secvenţe din autobiografia lui Bergman „Lanterna magică“ şi am făcut referire la modul în care Bergman a lucrat cu actorii pe toată perioada filmărilor producţiei ,,Strigăte şi şoapte“.
Actorii, ieşiţi la aplauze, după o reprezentaţie de la Seul
Astfel, adaptarea noastră este o repetiţie a lui Bergman alături de actriţe pentru filmul „Strigăte şi şoapte“. Aceasta este povestea spectacolului nostru. Este o reprezentaţie în reprezentaţie, un film în film.
În plus, povestea este extrem de simplă. Sunt trei surori, iar una dintre ele vine să stea alături de cealaltă în ultimele zile ale vieţii. Mai există un personaj, îngrijitorul, care o ajută pe bolnavă. Totuşi, în toată această simplitate, putem simţi relaţia extraordinar de complicată care se dezvoltă între cei din familie, dorinţa de comunicare, dorinţa de a iubi, dorinţa de a te simţi o fiinţă bună şi, într-un fel, dificultatea de a îndeplini aceste dorinţe.
Este vorba despre cât de greu este să fii un om bun, cât de greu este să iubeşti şi cât de greu este să ceri iertare în momentul în care moare cineva. Filmul, şi sper că şi piesa, ne ating într-un asemenea fel încât ne recunoaştem pe noi înşine cu toate dorinţele de a ne îndeplini speranţele privitoare la relaţionarea cu celălalt, de a lupta cu propria noastră singurătate, de a lupta cu nefericirea noastră interioară şi imposibilitatea de a reuşi un lucru atât de minunat.
Andrei Şerban
Chiar dacă povestea este de o tristeţe şi de o tragedie extraordinară, faptul că Bergman a vorbit cu actriţele în timpul realizării ei i-a dat acea notă emoţionantă. Pentru că spectacolul este atât de intens şi de puternic, ele au parte de extrem de mult râs şi comedie. Râd ca nebunele.
Citiţi şi: Andrei Şerban: „Ne e teamă să trăim aici şi acum“
Un alt aspect la fel de edificator ţine de momentul de la sfârşitul filmului: chiar dacă femeia moare, ea încă are nevoie ca sora ei să relaţioneze cu ea. Ultimele două minute din film reconstituie o atmosferă ca în grădina Raiului, în care toată lumea se împacă. Toate femeile merg în această grădină în rochii albe, se dau în leagăn şi se bucură de acest moment liniştit în soarele de la amiază.
Orice tragedie, orice poveste care este tristă, poate dispune de un final luminos, pozitiv. Şi acesta este un lucru foarte frumos. Arată că la final există ceva care îi lasă spectatorului un sentiment înălţător, ceva bun, o speranţă. Nu speranţa deşartă, ci speranţa că undeva, poate în altă lume, regăsirea şi împăcarea sunt posibile. Asta este ceea ce m-a mişcat profund.
Andrei Şerban
Aţi lucrat mai mult de 40 de ani ca regizor. Când lucraţi cu actori atât de talentaţi le conferiţi libertatea necesară pentru a-şi explora aptitudinile, talentul?
Când eram tânăr, eram mai mult ca un dictator. Doream ca toată lumea să facă tot ceea ce spun eu şi să se plieze direct pe stilul meu. Dar, în timp, am înţeles că şi actorii sunt artişti. Au propria lor inteligenţă şi ideile lor personale. Aşa că sunt mult mai deschis acum.
Mereu încerc să găsesc actori cu care împărtăşesc aceeaşi viziune. Toţi căutăm un răspuns. Ce este teatrul? Ce mai înseamnă astăzi teatrul? Cum poate teatrul să stabilească o punte de legătură cu spectatorii? Ce face ca teatrul să fie viu? De ce avem nevoie de teatru într-o lume a tehnologiei, a mass-media şi a proiecţiilor televizate? De ce avem nevoie de această formă vie de comunicare? Dacă găsesc oameni la fel de interesaţi ca şi mine de aceste întrebări, atunci putem parcurge un drum lung.
Eu încă mai caut răspunsurile. După 40 de ani de lucru în teatru, am mai multe întrebări decât răspunsuri. Dacă o persoană are mai multe întrebări, cred că poate să fie mai creativă decât altcineva care are toate răspunsurile. Dacă ai deja răspunsurile, atunci nu mai există nimic după. Întrebările te menţin curios la fel ca un copil care vrea să găsească ceva nou şi proaspăt.
Andrei Şerban
Am înţeles că veţi regiza alături de Compania Naţională de Teatru „Changgeuk“ din Coreea o reinterpretare a poveştii coreene „Heungbuga“. Cum vă pregătiţi pentru această experienţă?
Sunt extrem de flatat că Teatrul Naţional din Coreea, care vine dintr-o cultură atât de diferită, s-a gândit să mă invite. Momentan, trebui să găsesc o modalitate de a mă familiariza cu această poveste. Acum îmi este străină, e departe de mine. Dacă găsesc această conexiune cu povestea astfel încât să am creativitatea şi imaginaţia necesară pentru a o reinventa, într-o manieră originală, voi fi mult mai fericit să vin şi să lucrez în Coreea. Dacă nu găsesc această punte de legătură, atunci va trebui să spun „data viitoare“, pentru că trebuie să înţeleg ce anume m-a inspirat din această poveste.
Ca artist, nu poţi crea ceva decât dacă te-a atins cu adevărat. Momentan, rămân cu un semn de întrebare: pot face acest lucru? Vedeţi, iubesc întrebările. Iar răspunsul este că încă nu ştiu!
Andrei Şerban
Foto: Teatrul Naţional din Coreea
Teatrul Maghiar de Stat Cluj-Napoca
