ARHIVĂ Amza Pellea: „Radu Beligan m-a luat la Teatrul de Comedie“
https://www.ziarulmetropolis.ro/arhiva-amza-pellea-radu-beligan-m-a-luat-la-teatrul-de-comedie/

Ziarul Metropolis demarează un nou proiect editorial: publicarea unor interviuri cu personalităţi cărora Teatrul Metropolis din Bucureşti le-a acordat stele pe Aleea Celebrităţilor. Interviul cu Amza Pellea (1931-1983), care deschide seria, a fost publicat în revista „Teatrul“ din 1972

Un articol de Andrada Văsii|22 aprilie 2013

Ziarul Metropolis demarează un nou proiect editorial: publicarea unor interviuri cu personalităţi cărora Teatrul Metropolis din Bucureşti le-a acordat stele pe Walk of Fame, în Piaţa Timpului din Bucureşti.

Interviul cu Amza Pellea (1931-1983), care deschide această serie, a fost publicat în revista „Teatrul“ (anul 1972/Nr.5, anul XVII, luna mai). Amza Pellea a primit o stea, in memoriam, în aprilie 2011, cu ocazia împlinirii a 80 de ani de la naştere.

În discuţia iniţiată de Alecu Popovici acum 40 de ani, Amza Pellea a vorbit despre timiditatea începutului de carieră, despre marile sale roluri, despre umorul lui Nea Mărin şi a spus că „oltenilor le merge mintea mai repede decât se pot exprima verbal“.

Alecu Popovici: Când?…

Amza Pellea: Luna trecută (aprilie) am împlinit 41 de ani. 41 de ani de când m-am născut, în una din comunele cele mai olteneşti: Băileşti, la sud de Craiova. Azi orăşel, Băileşti era cândva unul din cele mai mari sate din România. Sat bogat, sat agricol. Tata, agricultor, a avut cinci copii: eu, singurul băiat. Am făcut şcoala primară în sat şi am debutat în clasa I în rolul Lupului din „Scufiţa Roşie“. Am ales acest rol pentru că, timid fiind, puteam apărea mascat. Îmi plăceau foarte mult poeziile, drept care apăream mereu în festivaluri şcolare.

Am urmat liceul la colegiul ,,N. Bălcescu“ din Craiova, am urmat şi o şcoală electrotehnică, după absolvirea căreia am căpătat calificarea de ,,specialist în aparate de calcul de înaltă şi joasă tensiune“. Am lucrat la uzina electrică din Timişoara, până în 1951, când după o preselecţie, am dat examen la Institutul de cinematografie. Concuram la clasa de regie, dar comisia m-a repartizat la „actorie“.

Cum?

Profesor, profesorul meu de neuitat a fost Mihai Popescu. La clasă abordam roluri de dramă: Trigorin din „Pescăruşul“, Baronul din „Azilul de noapte“, şeful anarhiştilor din „Tragedia optimistă“. Printre colegi: Draga Olteanu, Dana Comnea, Silvia Popovici, Sanda Toma, C. Rauţchi, Victor Rebengiuc, George Constantin, Mircea Albulescu şi alţii. Mihai Popescu nu era numai un mare actor, ci şi un excelent pedagog. El mi-a deschis ochii, primul, asupra fenomenului teatral. Ne îndemna mereu să renunţăm la comoditate, să luptăm cu inerţia, să depăşim sfera intereselor mărunte.

Îmi aduc aminte că el ne spunea deseori că ,,sufletul artistului e ca o rană ce nu trebuie să prindă niciodată crustă, ci să fie mereu sensibilă, să reacţioneze la durerea proprie, ca şi la aceea a celorlalţi“. Fără a fi calofil, Mihai Popescu pleda pentru un teatru frumos făcut, indiferent de caracteristica rolului. Urmărea creşterea personalităţii studenţilor săi, folosindu-se de un sistem personal de exerciţii teatrale, punându-i în situaţia de a aborda anumite momente „cheie“ din spectacole. În tot ce făcea pleda pentru ideea sentimentului major şi nobil faţă de una din cele mai frumoase meserii.

La început?

…Ne-a despărţit de profesorul nostru moartea sa tragică, prematură. Am fost apoi elevul acelui ireproşabil, drept, pasionat maestru care este Al. Finţi. Repetam, pentru absolvire, rolul lui Trigorin. Venisem de la „Cinematografie“, poate cu alte metode de abordare a rolurilor. Se pare că nu prea ,,mergeam“ în personajul respectiv. Al. Finţi era mereu nemulţumit de mine la repetiţii. Ba mă oprea de la prima replică, ba nu mai repeta deloc cu mine. Într-o zi, exasperat, l-am rugat să nu mă mai întrerupă. Jucam cartea cea mare. Eram hotărât că dacă nu izbutesc, îmi aleg imediat altă meserie.

Fotografie din revista „Teatrul“, 1972

Finţi m-a lăsat să repet. Până la capăt! Apoi fără să spună un cuvânt a întrerupt repetiţia. M-a luat cu el. Am străbătut Calea Victoriei împreună. Din când în când, Finţi se oprea, se uita lung la mine. Eram convins că se semnase sentinţa mea, iremediabilă, de divorţ cu teatrul. Apoi, deodată, mi-a întins mâna: „eu sunt Alexandru Finţi! Nimeni nu-mi poate reproşa că nu sunt un om corect. Dumneata faci treabă. Ai să izbuteşti!“ De atunci am lucrat „domneşte“ cu profesorul meu. În anul al IV-lea am lucrat cu regretatul Pop Marţian. Am isprăvit facultatea în 1956.

Şi Oltenia?

Deşi n-aş fi vrut, destinul oltenesc m-a dus la Craiova. Am debutat cu „O chestiune personală“; în spectacol, foştii mei colegi îmi erau copii. Pe această scenă am jucat mult, şi Horaţiu din „Hamlet“, şi Otto Katz din „Soldatul Svejk“ şi un rol mai puţin obişnuit pentru pregătirea mea: Farfuridi. Cu craiovenii am obţinut premiul I în piesa „Ultima decadă“ de Vasile Niţulescu şi Florin Vasiliu – la un concurs naţional. Evident, la Craiova am jucat şi primul meu „oltean“ în comedia „Colivia cu sticleţi“ de Lascăr Sebastian şi Silviu Georgescu. Jucam un poştaş cu o „moacă“ şi o dicţie teribilă.

Citiţi şi: Amza Pellea, o despărţire emoţionantă

Şi Capitala?

Din 1959 am trecut la Bucureşti, la fostul Studio al actorului de film „Nottara“. L-am jucat pe Wilhelm de Orania din „Egmont“, apoi am apărut în „Secunda 58“, „Brigada I-a de cavalerie“, „Vrăjitoarele din Salem“. Ghinionul făcuse că, deşi eram la teatru, nu prea aveam salariu. Nu exista post în schemă. Atunci, Marcel Anghelescu, care punea în scenă comedia „Fotoliul 16“, probabil din milă, mi-a creat un rol, care nu există în piesă – „scenograful“. Treceam cu câteva scaune prin faţa cortinei…

Dar „Comedia“?

În 1961, spre surprinderea mea, Radu Beligan m-a luat la noul său teatru, Teatrul de Comedie. Chiar el mi-a mărturisit că n-am ce căuta în acest colectiv, dar, deocamdată… Cred că mă lua de fapt pentru rolul lui Trigorin într-un viitor spectacol cu „Pescăruşul“. Aici, am jucat aproape în toate piesele: observaţi, mai ales, piese româneşti – „Prietena mea Pix“, „Mi se pare romantic“, „ Şeful sectorului suflete“, „Nicnic“, „Capul de răţoi“, „Croitorii cei mari din Valahia“…

Fotografie din revista „Teatrul“, 1972

Iar succesul?

Cred că şi eu am devenit cunoscut ca actor datorită filmului. În „Setea“, am avut un rolişor mic. Se pare că am fost remarcat de specialişti în Tudor, unde jucam pe unul din căpitani. Am mai apărut în diverse filme de la „Neamul Şoimăreştilor“ la „Haiducii“; au urmat „Dacii“, film în care mi s-au relevat probleme mai complexe. Abordam un personaj despre care spectatorii aveau o imagine preconcepută. Aceeaşi problemă, amplificată, m-a îngrozit atunci când s-a apropiat turnarea filmului „Mihai Viteazul“. Nu puteam nici să abordez doar datele legendei eroului, nici să mă suprapun personajului. Căutam punţile de trecere. Muncă meticuloasă, complexă. Trebuia calculat totul, de la expresia feţei, la ritmul paşilor.

De fapt, nu cred că există o diferenţă adâncă între actorul de film şi cel de teatru. Diferenţa stă în mijloacele de expresie, condiţionate de elemente specifice ale tehnicii: fondul este unul şi acelaşi. Dacă însă, pe scenă, sentimentul trăirii sincere, credinţa în ceea ce joci trebuie subliniată, în film, aceleaşi stări se cer estompate. Ecranul îţi amplifică fizionomia: capul actorului apare pe dimensiunea unui metru pătrat. O mimică, ce pe scenă ar trebui să sugereze doar o stare de mirare, pe ecran ar fi similară ca o mască de groază.

Personal, ca actor de teatru, am avut numai de câştigat făcând film. Din arsenalul teatrului m-a ajutat foarte mult sistemul construcţiei unui personaj, desfăşurarea evoluţiei cronologice a unui destin. Apoi, marcarea punctelor culminante, de tensiune. De la film, am învăţat necesitatea folosirii economice a expresiei, concentrarea maximă pe o perioadă scurtă. În film eşti asemenea unui alergător pe 100 m. Teatrul te impinge la lăfăială, ai timp să te desfăşori, poţi aborda un joc în sine. Joci pentru o seară sau alta. În film secunda solicită totul.

Televiziunea, evident, nu e nici teatru, nici film. Când filmez nu mă interesează viitorul spectator. La teatru spectatorul e elementul principal. Dar, la televiziune, am totuşi senzaţia că sunt privit, urmărit, sentiment pe care nu-l am atunci când turnez.

În general?

Teatrul românesc are mulţi actori excelenţi, foarte talentaţi… Din păcate, în alcătuirea repertoriilor lipseşte intenţia de creştere profesională; nu se află în titlurile alese şi ideea de a se da colectivelor posibilitatea de afirmare. Unii dintre actori au noroc. Alţii sunt puşi să facă bijuterii de alamă, filigrane din fier. Nu li se dă argintul pe mână. Vreau să văd directori, care-şi fac repertoriul pentru actorii lor. E drept că băieţii fac orice… la Cinematografie situaţia este şi mai flagrantă.

Se ştie că, în mod obişnuit, la un croitor îţi comanzi costumul după măsură. La Cinematografie există întâi costumul şi apoi se caută omul. Pledez deci pentru planificarea folosirii materialului uman artistic.

M-am simţit bine la Teatrul de Comedie, despre care criticul Gauthier scria la Paris: „nu e un teatru de vedete, ci un teatru-vedetă“. Dacă aş fi întrebat, de un rol pe care l-aş dori, ar fi Petrucchio din „Femeia îndărătnică“. În două distribuţii paralele: Mircea Albulescu – Sanda Toma, eu – Stela Popescu.

Şi… oltenii?

Toată lumea mă întreabă despre oltenii mei de la televizor. Glume cu olteni, monoloage, spuneam încă din Institut. De ce prind aceste momente atât de mult azi la public? Cred că datorită faptului că am jucat înainte… Mihai Viteazul.

Părerea mea este că personalitatea unui actor stă în flexibilitatea lui. Anecdotele la care vă referiţi mi le fac singur. Aş putea să le fac şi mai bine, şi mai bune. Încet, încet, voi ridica ştacheta. Mă gândesc la o nouă serie, cu implicaţii mai adânci, psihologice, de înţelepciune, de viaţă.

Ştiu că prezenţa mea în acest fel la televiziune e discutată şi chiar controversată. Actorii pot avea o personalitate omniprezentă, unii duc personajul la ei. Îl vezi pe actorul X în „Hamlet“. Alţii, dimpotrivă, se transformă de la rol la rol. Eu năzuiesc spre acest tip actoricesc. Din prima categorie făcea parte un Vraca, din a doua un Bălţăţeanu. Cu Bălţăţeanu aveai totdeauna surprize.

Televiziunea este într-un fel o pacoste: te face popular în cinci minute, pentru că vrând-nevrând, te bagă în casa omului. După ce-am jucat în Mihai Viteazul, unii trecători mă arătau cu degetul: „uite-l pe Amza Pellea!“. După ce-am apărut la televiziune, alţii, mai mulţi, mă arătau familiar: „uite-l pe Nea Mărin!“ Fusesem în vizită, în casa lui, stătusem de vorbă cu el, în halat şi în papuci. În general, televiziunea solicită mai mult pe actor. Un lucru spus în faţa camerelor de luat vederi, are mai mult haz pe scenă. De fapt, eu la televiziune improvizez.

Cum am găsit ticurile verbale ale lui Mărin? Repetarea cuvintelor ţine de resortul lor psihologic. Oltenilor le merge mintea mai repede decât se pot exprima verbal. De aceea, ei vorbesc iute fiindcă vor să ajungă din urmă vorbele. Temători să nu fi uitat ceva, repetă unele idei.

În general însă, mă duc destul de greu la televiziune. Olteanul meu a fost solicitat să apară săptămânal. Am refuzat. Trebuie să facem lucrurile cu haz. Pentru că noi românii suntem un popor dăruit de la natură cu mult haz. Jumătate din succes ţine de ceea ce spunem noi, cealaltă jumătate ţine de disponibilitatea spectatorului de a râde. Spectatorul vine de acasă cu „mâncarea“ lui. Tu, actor, trebuie să-i spui: „poftă bună!“. Cred că personajul Nea Mărin e aproape de înţelesul spectatorilor.

Avem destul de mulţi spectatori încă nerafinaţi, încă nepregătiţi. Nu trebuie să dăm cu barda în public. El e dispus să vadă orice, dar trebuie să şi înţeleagă. Cred că în spatele modernismului, a căutărilor teribiliste se ascund de fapt neputinţe. Ce înseamnă că eşti neînţeles? Înseamnă că n-ai găsit mijloacele de a te face înţeles.

Din păcate, mai există oameni de teatru care declară că nu-i mai interesează spectatorii, ci cronica. Dar noi, actorii stăm cu spectatorul faţă în faţă. Poate să nu-i pese unui regizor, dar pe noi ne interesează direct cum reacţionează spectatorii. În esenţă, documentele de partid au arătat clar că una din căile principale ale legăturii dintre artă şi mase, e accesibilitatea.

Şi?

Sunt un mare iubitor de poezie. Iubesc cuvântul, sensibilitatea în stare pură de cristal. Dealtfel, am o memorie afectivă şi ţin minte enorm de multe poezii. Cuvintele îmi sunt deşteptate, readuse pe buze, de o anume stare sufletească pe care mi-a declanşat-o iniţial o poezie.

Fotografie din revista „Teatrul“, 1972 – Oana Pellea, fiica actorului

Iar!…

Perspective? Voi aborda un rol, în film, după una din cărţile pe care le-am iubit din adolescenţă: „Velerim şi Veler Doamne“ de V. I. Popa.

Dacă aş avea timp, mi-ar plăcea vânătoarea. Dar n-am. Muncesc mult, am sarcini obşteşti, am sarcini politice, sunt secretarul de partid al Teatrului de Comedie. Dorm puţin – 5 ore. Dar sunt rezistent, pentru că sunt de la ţară!

Interviu republicat cu acordul Institutului Național al Patrimoniului, deţinătorul site-ului www.cimec.ro, care conţine arhiva electronică a revistei „Teatrul“.

INFO

Proiectul cultural Aleea Celebrităţilor este organizat de Teatrul Metropolis, Cocor şi Primăria Municipiului Bucureşti.

Aleea Celebrităţilor – Walk of Fame, un proiect iniţiat în ianuarie 2011, găzduieşte stelele celor mai cunoscuţi artişti români din lumea filmului şi a teatrului, în semn de preţuire a valorilor culturale din România. Pe Aleea Celebrităţilor din Piaţa Timpului din Capitală strălucesc deja stelele unor mari personalităţi: Florin Piersic, Victor Rebengiuc, Radu Beligan, Amza Pellea (postum), Maia Morgenstern, Alexandru Tocilescu, Tamara Buciuceanu-Botez, Ileana Stana Ionescu, Sebastian Papaiani, Draga Olteanu-Matei, Mircea Albulescu, Mariana Mihuţ şi Stela Popescu.

20
/03
/24

Denisa Nicolae are multe nesiguranțe și incertitudini. Râde zgomotos și plânge cu sughițuri. Iubește. Lumea ei e mare și jucăușă, din când în când o prinde cu tandrețe, să nu fugă, și o face vizibilă, puțin câte puțin.

05
/03
/24

Aăăă, Mihaela Trofimov este o actriță cu o mare foame pentru joacă, da, chiar așa, pentru joacă. Ăăă, o vedeți la Excelsior, la unteatru, la Brăila, pe scenă, puternică, talentată, expresivă. Ăăă ce voiam să zic? Citiți interviul în formă de alfabet și aflați cum o literă, Ă, descrie de cele mai multe ori starea ei de spirit.

12
/02
/24

Actorul Matei Arvunescu percepe vulnerabilitatea ca pe o lecție de actorie, îl citează pe marele Gabo, încercând să explice cum viața ar putea avea un sens și crede că „revoluție“ e un cuvânt cu mare greutate. Totul, într-un interviu sub formă de alfabet.

26
/01
/24

Mădălina Pavăl vorbește despre „Gazda“, spectacolul ei sonor de la Teatrelli, care are premiera pe 31 ianuarie și 1 februarie, de la ora 19.00, dar nu ne lasă nelămuriți nici în ceea ce privește cele mai frumoase lucruri care îi traversează viața. Totul, într-un interviu sub formă de alfabet.

10
/01
/24

Dacă vreți să aflați care a fost parola primului e-mail al actriței Andreea Hristu, o veți afla aici. Veți mai afla și care a fost spectacolul care a marcat-o cel mai mult, dar și care este cea mai prețioasă resursă pe care o avem. Toate acestea, într-un interviu sub formă de alfabet.

22
/12
/23

Oana Predescu, actrița Teatrului Excelsior din București, vorbește despre joacă, muzică și uitare, despre fascinație și anxietate, într-un interviu sub formă de alfabet.

06
/12
/23

Teatrul „Gong” și Revista „Euphorion” prezintă cea de-a treia conferință organizată în cadrul Simpozionului Național „Actualitatea Cercului Literar de la Sibiu”. Evenimentul va avea loc vineri, 8 decembrie, de la ora 18:00, la Librăria Humanitas „Constantin Noica” și îl va avea ca invitat pe Marin Mălaicu-Hondrari.

04
/12
/23

Începutul lunii decembrie aduce primele concerte din turneul de lansare al noilor albume Alternativ Quartet — Deocamdată suntem / Departe de solstiţiu. Acestea vor avea loc pe 5 decembrie la Muzeul Naţional de Artă al României din Bucureşti, pe 8 decembrie la Palatul Culturii din Iaşi, şi pe 14 decembrie la Casa Tranzit din Cluj-Napoca.