Aristizza Romanescu – 160 de ani de la naşterea actriţei. De la strălucire, la un sfârşit trist
http://www.ziarulmetropolis.ro/aristizza-romanescu-160-de-ani-de-la-nasterea-actritei-de-la-stralucire-la-un-sfarsit-trist/

Se vor mai naşte asemenea actori? Citiţi povestea actriţei Aristizza Romanescu, o legendă a teatrului românesc. A pus arta înaintea propriilor orgolii, a jucat pentru cauze nobile, a format actori la fel de mari ca ea. Răsplata? A sfârşit în sărăcie şi în mizerie, bolnavă şi singură, ignorată de autorităţi.

Un articol de Monica Andrei|4 Iunie 2014

MEMORIA CULTURALĂ Alături de Constantin I. Nottara şi de Grigore Manolescu, Aristizza Romanescu (24 dec 1854 – 4 iunie 1918) este actriţa care a făcut parte din “trioul de aur” al scenei româneşti din a doua jumătate a secolului al XIX-lea. Anul acesta se împlinesc 160 de ani de la naşterea ei.

S-a născut la Craiova, în 1854, într-o familie de actori de seamă ai teatrului din Craiova, fiica lui Costache Dimitriad, nepoata lui Teodor Teodorini şi a Mariei Teodorini – celebra cântăreaţă de operă de talie internaţională în secolul al XIX-lea. Avea mătuşă, pe Raluca Stavrescu, o renumită actriţă.

În primii ani, Aristizza Romanescu a luat lecţii de actorie de la tatăl său, dar n-a urmat o şcoală de actorie în România, ci doar nişte cursuri la Paris, unde a avut o bursă la un moment dat. Autodidactă, a învăţat foarte mult de la actorii renumiţi ai timpului de la Viena, Londra, Paris.

„Şcolăriţă fiind la un pension din Craiova, îndrumată şi ocrotită de mătuşa sa, Maria Teodorini, apare pe scenă într-un rol de băieţaş, în spectacolul «Acum 16 ani»”, scria Constantin Nottara în “Amintiri”.

Se întâmpla în 1870, şi, ca un copil minune, Aristizza intuieşte cum se interpretează un rol, cum să intre în pielea unui personaj. Natura o încărcase cu daruri: inteligenţă vie, sensibilitate, emotivitate, memorie, un glas care a fost descris în publicaţiile timpului astfel: “clopoţel de argint”, “picuri de rouă”, “glas de privighetoare”.

Avea o privire pătrunzătoare şi o dicţie perfectă. În schimb, era mică de statură şi nu prea frumoasă, cu bust mic şi sânii mari şi avea tendinţa spre îngrăşare.

“A mai jucat în teatrul vechi de la Copou, la Iaşi, apoi a venit la Bucureşti, la tatăl său, Costache Dimitriade, care întemeiase o societate dramatică.” (Constantin Nottara, “Amintiri”)

De-a lungul carierei, actriţa a interpretat toate genurile de roluri: comedie, melodramă, tragedie; a cântat în vodeviluri. Viaţa ei a fost un perpetuu zbucium, pentru că alerga de la Bucureşti spre scenele de la Iaşi; a jucat şi la circul Sidoli, apoi prin vechile grădini Bucureştene, cu trupa lui I. D. Ionescu de la Union.

De-a lungul timpului, actriţa a dat importanţă ideilor despre teatru ale lui I.L. Caragiale, pe lângă o muncă asiduă, constând în repetiţii, acasă în propriul ei salon, dar şi înainte de a începe spectacolul.

Care a fost secretul unei mari actriţe?

“Din obiceiul de a mă asculta, rostind textul cu voce tare, am tras un mare folos, acela de a şti ce să subliniez şi ce să atenuez. Scena, fraza, cuvântul… Scoteam în relief ce mă impresiona. Ascundeam ce suna fals”, povestea actriţa.

În 1879 pleacă la Paris ca bursieră împreună cu Grigore Manolescu, urmând cursurile lui Got, Delaunay şi Regnier, uimindu-şi profesorii prin sensibilitate, inteligenţă în interpretare, dicţie, perseverenţă şi tenacitatea în muncă. Aşa cum spunea, “şi în teatru, ca şi în întreaga noastră viaţă de toate zilele, noi am avut întotdeauna păcatul de a imita străinătatea, îndeosebi Parisul, fără a ne gândi că altele sunt condiţiile de trai de acolo şi altele acelea de aici”.

Se întoarce de la Paris în 1880 şi devine societară la Teatrul Naţional din Bucureşti, unde îl va avea ca partener de scenă între 1884 şi 1992 pe Grigore Manolescu. După moartea acestuia, în plină glorie, în urma unui cancer, va juca mult alături de Nottara. Se căsătoreşte cu Ion Romanescu, actor.

Era sărbătoare când juca pe scena Teatrului Naţional din Bucureşti. Răpăiala de aplauze din finalul spectacolului era urmată de deshămările cailor de la trăsurile staţionare din faţa teatrului şi de plimbările cu torţe pe bulevard, ovaţii, discursuri… Teatrul era viaţa ei, şi, aşa cum spunea, “niciodată nu mi-aş fi pus amorul propriu mai presus de interesele teatrului.”

A luptat pentru respectul profesiei de actor în societatea românească şi recunoaşterea funcţiei sociale a teatrului. Era conştientă că „a fi actor înseamnă a fi sclav; să n-ai odihnă, să n-ai sărbătoare, să n-ai copil, să n-ai nici o afecţiune, să n-ai inimă. Până la moarte! Lucrul cel mai de plâns e mizeria sfâşietoare a comedianului, care nu trăieşte decât pentru alţii.”

Avea 49 de ani în 1903, când, cu mare regret, dar fără să arate, împlinind 30 de ani de teatru, cere să se pensioneze.

Aristizza Romanescu

Pentru contemporanii vremii, retragerea actriţei rămâne un mister. N-a comentat niciodată motivele renunţării.

Se retrage din teatru, dar rămâne activă până în 1914 la Conservator, timp de 20 de ani, împreună cu Nottara, unde a format generaţii întregi de viitori actori, nume ce au scris istoria teatrului românesc prin rolurile intepretate.

Dintre elevele ei care i-au devenit colege la scenă, unele au devenit nume de referinţă în teatrul românesc astăzi: Lucia Sturdza Bulandra (azi Teatrul Lucia Sturdza Bulandra), Maria Filotti (Teatrul Maria Filloti din Brăila), Olimpia Bârsan, Maria Giurgea, Constanţa Dimitriade.

Îşi îndruma studenţii să repete tot timpul textul după ce l-au învăţat bine pe de rost, spunându-le din micile secrete din experienţa sa: “Înainte de a intra în scenă, pe când vă îmbrăcaţi sau aşteptaţi în culise, repetaţi, măcar pe şoptite, scena. Nu aveţi idee câtă influenţă are un asemena exerciţiu. Mie, căreia toţi mi-au recunoscut calitatea de a vorbi repede, fără a ştirbi o silabă, de aici mi se trage, acesta mi-a fost secretul. E un exerciţiu al buzelor care va ajută foarte mult.”

A jucat pro bono, pentru a aduna fonduri pentru răniţi, inundaţii, invalizi, pentru Eminescu când era bolnav, pentru Crucea Roşie, pentru tot felul de alte instituţii caritabile şi pentru realizarea bustului lui Bolintineanu.

Ultima partea a vieţii şi-o petrece la Iaşi, într-o căsuţă. Începuse Primul Război Mondial. România intră în război şi nemţii ocupă capitala. Bucureştenii se retrag la Iaşi. Acolo, marii noştri actori joacă teatru şi adună fonduri pentru a-i dona Arristizzei Romanescu, deoarece era bolnavă, avea pensie foarte mică şi nu se putea întreţine.

După ce se retrage din teatru, mâhnită din cauza tristeţilor acumulate în cariera sa, cedează la îndemnul de a-şi scrie memoriile, deşi era hotărâtă să nu o facă, dintr-un motiv sincer: “pe cei atraşi spre teatru de aparenţe mincinoase să-i întoarcă, iar celor pe care o vocaţie extraordinară i-a îndrumat deja, să le spună ce-i aşteaptă”.

Bolnavă şi singură, va muri în sărăcie şi mizerie, în frământările Primului Război Mondial, în 4 iunie 1918, la Iaşi, unde a fost şi îngropată. (Aristizza Romanescu – 30 de ani de amintiri)

“Când am intrat în teatru, Aristizza Romanescu avea 26 de ani de carieră. Eu, o începătoare cu totul străină de viaţă actoricească. Înaintată în vîrstă, cu părul albit, mică de statură şi cu trupul îngroşat de ani şi boală… Aristizza şi-a întins aripile peste nepriceperea mea. Fiindcă pe ea o mâna geniul, în 30 de ani de carieră, a avut o activitate de necrezut prin intensitatea şi varietatea ei”, spunea Lucia Sturdza Bulandra.

Constantin I. Nottara nota în “Amintiri”: “Aristizza Romanescu n-a semănat cu nici una din predecesoarele sale: nu semăna nici cu Caliopi, nici cu Mali Cronibace, nici cu Matilda Pascaly nici cu mătuşa sa Raluca Stavrescu nici cu Frosa Popescu pentru că alta i-a fost vocea, intonaţia, altul gestul şi umbletul, alta statura şi mlădierea trupului, alta expresia feţei şi alta pronunţia şi vibraţia sufletească şi la toate aceste însuşiri s-au adăugat studiul, energia, perseverenţa, care au făcut din Aristizza Romanescu o mare artistă şi a înfăptuit o epocă în istoria teatrului românesc: epoca Romaneascăi.

Cu voce cristalină şi caldă, cu pronunţia şi articulaţia ei limpede şi lămurită, cu atitudinea ei, aici sfioasă, aici plină de avânt făcea să izbucnească publicul în urlet frenetice. Avea o memorie uimitoare. Învăţa în câteva ore sute de versuri. Repeta la teatru, apoi acasă. Îşi transformase salonul într-o mică scenă, unde, cu toate accesoriile şi cu costumul realiza punerea în scenă, ca la teatru.”

Foto cu Aristizza Romanescu – Wikipedia



23
/02
/17

ROMÂNI CELEBRI ÎN STRĂINĂTATE În 1789 se năştea la Hotahova (azi în Albania) un om cu destin neobişnuit. La zece ani vine în Ţara Românească, face studii de filosofie la Viena şi de medicină în Germania, la Halle; revine la Bucureşti şi aici are o carieră spectaculoasă, cu reverberaţii până astăzi în Grecia. S-a stins din viaţă în 1874. E vorba de Apostol Arsaki.

23
/02
/17

A fost o vreme când la Bucureşti s-a construit mult, somptuos şi durabil. În istoria Europei răstimpul e cunoscut drept la belle époque; în România a fost vorba de domnia regelui Carol I. Să amintim doar câteva clădiri ridicate atunci şi cu care ne mândrim şi azi în faţa străinilor, încercând  să-i convingem că am fost „micul Paris”. Aşa dar: Ateneul român, Ministerul Agriculturii, Palatul Cantacuzino, Palatul de Justiţie, Poşta, CEC-ul, Muzeul Ţăranului Român, Palatul Bursei, Palatul Asigurări Generala, Bufetul de la Şosea, Palatul Camerei Deputaţilor (azi muzeul Patriarhiei), Fundaţia universitară Carol I

23
/02
/17

Se întâmpla de Dragobete, în anul 1929. Pentru prima oară în România, miza unui concurs de frumusețe era participarea la celebrul „Miss Univers”. După desfășurarea semifinalelor, organizate pe județe, Magda Demetrescu, “orfană de doar 17 ani, adoptată şi crescută de una dintre mătuşile sale.”- potrivit presei vremii - avea să fie declarată la începutul lunii martie „Miss România”.

07
/02
/17

Când tradiţia îţi rămâne străină, când te crezi demiurg, în măsură să hotărăşti soarta a milioane de oameni, poţi desfigura un oraş. Consecinţe nebănuite se întind apoi pe zeci de ani. Aşa s-a întâmplat cu Bucureştiul nostru, supus unui experiment de „sistematizare” barbară care i-a adus o tristă faimă: oraşul cu cele mai cumplite distrugeri în vreme de pace.

06
/01
/17

Astăzi, moda cu „imaginea celuilalt” pare să fi apus pentru Bucureşti. Străinii vin şi pleacă, fără a lăsa mărturii despre oraş. Altădată, călătorii scriau pagini întregi, de cele mai multe ori pe un ton admirativ, flatant. Iată câteva mostre!

29
/12
/16

De sute de ani, odată cu intrarea în post, lumea românească intră într-o stare de înfrigurată aşteptare a şirului de sărbători ce durează până la Sf. Ion. Domnii fanarioţi, aflaţi pe tronurile de la Iaşi şi Bucureşti din 1711 (1716), până în 1821, au adus un plus de culoare ce aminteşţte, în mic, fastul Curţii imperiale bizantine.

10
/12
/16

La începutul epocii regulamentare, în noiembrie 1832, autorităţile statului au simţit nevoia creerii unei publicaţii (Buletinul Oficial), prin care să comunice populaţiei „punerile la cale, măsurile, orânduirile de slujbe, hotărârile de judecată şi poruncile” din diferitele ramuri administrative, ca şi dispoziţiile legislative după care „să se povăţuiască fiecare”.

07
/12
/16

A fost o vreme când ideea de a te cultiva, de a înţelege arta în accepţia ei cea mai diversă, apoi de a colecţiona opere de valoare şi a le expune îi cuprinsese şi pe români. Între aceştia, Anastisie Simu, de obârşie balcanică, cu proprietăţi bine gospodărite în judeţele Teleorman şi Brăila, decide, în 1910, să întemeieze un muzeu.

01
/12
/16

Începând din sec. al XVIII-lea, domnii fanarioţi au luat o serie de măsuri menite să transforme aglomaraţia de case ridicate cum da Dumnezeu, pe uliţe desfundate, fără nume şi ameninţate periodic de revărsările Dâmboviţei, într-un oraş mai bine rostuit.

Page 1 of 2112345...1020...Last »