Aristizza Romanescu – 160 de ani de la naşterea actriţei. De la strălucire, la un sfârşit trist
http://www.ziarulmetropolis.ro/aristizza-romanescu-160-de-ani-de-la-nasterea-actritei-de-la-stralucire-la-un-sfarsit-trist/

Se vor mai naşte asemenea actori? Citiţi povestea actriţei Aristizza Romanescu, o legendă a teatrului românesc. A pus arta înaintea propriilor orgolii, a jucat pentru cauze nobile, a format actori la fel de mari ca ea. Răsplata? A sfârşit în sărăcie şi în mizerie, bolnavă şi singură, ignorată de autorităţi.

Un articol de Monica Andrei|4 Iunie 2014

MEMORIA CULTURALĂ Alături de Constantin I. Nottara şi de Grigore Manolescu, Aristizza Romanescu (24 dec 1854 – 4 iunie 1918) este actriţa care a făcut parte din “trioul de aur” al scenei româneşti din a doua jumătate a secolului al XIX-lea. Anul acesta se împlinesc 160 de ani de la naşterea ei.

S-a născut la Craiova, în 1854, într-o familie de actori de seamă ai teatrului din Craiova, fiica lui Costache Dimitriad, nepoata lui Teodor Teodorini şi a Mariei Teodorini – celebra cântăreaţă de operă de talie internaţională în secolul al XIX-lea. Avea mătuşă, pe Raluca Stavrescu, o renumită actriţă.

În primii ani, Aristizza Romanescu a luat lecţii de actorie de la tatăl său, dar n-a urmat o şcoală de actorie în România, ci doar nişte cursuri la Paris, unde a avut o bursă la un moment dat. Autodidactă, a învăţat foarte mult de la actorii renumiţi ai timpului de la Viena, Londra, Paris.

„Şcolăriţă fiind la un pension din Craiova, îndrumată şi ocrotită de mătuşa sa, Maria Teodorini, apare pe scenă într-un rol de băieţaş, în spectacolul «Acum 16 ani»”, scria Constantin Nottara în “Amintiri”.

Se întâmpla în 1870, şi, ca un copil minune, Aristizza intuieşte cum se interpretează un rol, cum să intre în pielea unui personaj. Natura o încărcase cu daruri: inteligenţă vie, sensibilitate, emotivitate, memorie, un glas care a fost descris în publicaţiile timpului astfel: “clopoţel de argint”, “picuri de rouă”, “glas de privighetoare”.

Avea o privire pătrunzătoare şi o dicţie perfectă. În schimb, era mică de statură şi nu prea frumoasă, cu bust mic şi sânii mari şi avea tendinţa spre îngrăşare.

“A mai jucat în teatrul vechi de la Copou, la Iaşi, apoi a venit la Bucureşti, la tatăl său, Costache Dimitriade, care întemeiase o societate dramatică.” (Constantin Nottara, “Amintiri”)

De-a lungul carierei, actriţa a interpretat toate genurile de roluri: comedie, melodramă, tragedie; a cântat în vodeviluri. Viaţa ei a fost un perpetuu zbucium, pentru că alerga de la Bucureşti spre scenele de la Iaşi; a jucat şi la circul Sidoli, apoi prin vechile grădini Bucureştene, cu trupa lui I. D. Ionescu de la Union.

De-a lungul timpului, actriţa a dat importanţă ideilor despre teatru ale lui I.L. Caragiale, pe lângă o muncă asiduă, constând în repetiţii, acasă în propriul ei salon, dar şi înainte de a începe spectacolul.

Care a fost secretul unei mari actriţe?

“Din obiceiul de a mă asculta, rostind textul cu voce tare, am tras un mare folos, acela de a şti ce să subliniez şi ce să atenuez. Scena, fraza, cuvântul… Scoteam în relief ce mă impresiona. Ascundeam ce suna fals”, povestea actriţa.

În 1879 pleacă la Paris ca bursieră împreună cu Grigore Manolescu, urmând cursurile lui Got, Delaunay şi Regnier, uimindu-şi profesorii prin sensibilitate, inteligenţă în interpretare, dicţie, perseverenţă şi tenacitatea în muncă. Aşa cum spunea, “şi în teatru, ca şi în întreaga noastră viaţă de toate zilele, noi am avut întotdeauna păcatul de a imita străinătatea, îndeosebi Parisul, fără a ne gândi că altele sunt condiţiile de trai de acolo şi altele acelea de aici”.

Se întoarce de la Paris în 1880 şi devine societară la Teatrul Naţional din Bucureşti, unde îl va avea ca partener de scenă între 1884 şi 1992 pe Grigore Manolescu. După moartea acestuia, în plină glorie, în urma unui cancer, va juca mult alături de Nottara. Se căsătoreşte cu Ion Romanescu, actor.

Era sărbătoare când juca pe scena Teatrului Naţional din Bucureşti. Răpăiala de aplauze din finalul spectacolului era urmată de deshămările cailor de la trăsurile staţionare din faţa teatrului şi de plimbările cu torţe pe bulevard, ovaţii, discursuri… Teatrul era viaţa ei, şi, aşa cum spunea, “niciodată nu mi-aş fi pus amorul propriu mai presus de interesele teatrului.”

A luptat pentru respectul profesiei de actor în societatea românească şi recunoaşterea funcţiei sociale a teatrului. Era conştientă că „a fi actor înseamnă a fi sclav; să n-ai odihnă, să n-ai sărbătoare, să n-ai copil, să n-ai nici o afecţiune, să n-ai inimă. Până la moarte! Lucrul cel mai de plâns e mizeria sfâşietoare a comedianului, care nu trăieşte decât pentru alţii.”

Avea 49 de ani în 1903, când, cu mare regret, dar fără să arate, împlinind 30 de ani de teatru, cere să se pensioneze.

Aristizza Romanescu

Pentru contemporanii vremii, retragerea actriţei rămâne un mister. N-a comentat niciodată motivele renunţării.

Se retrage din teatru, dar rămâne activă până în 1914 la Conservator, timp de 20 de ani, împreună cu Nottara, unde a format generaţii întregi de viitori actori, nume ce au scris istoria teatrului românesc prin rolurile intepretate.

Dintre elevele ei care i-au devenit colege la scenă, unele au devenit nume de referinţă în teatrul românesc astăzi: Lucia Sturdza Bulandra (azi Teatrul Lucia Sturdza Bulandra), Maria Filotti (Teatrul Maria Filloti din Brăila), Olimpia Bârsan, Maria Giurgea, Constanţa Dimitriade.

Îşi îndruma studenţii să repete tot timpul textul după ce l-au învăţat bine pe de rost, spunându-le din micile secrete din experienţa sa: “Înainte de a intra în scenă, pe când vă îmbrăcaţi sau aşteptaţi în culise, repetaţi, măcar pe şoptite, scena. Nu aveţi idee câtă influenţă are un asemena exerciţiu. Mie, căreia toţi mi-au recunoscut calitatea de a vorbi repede, fără a ştirbi o silabă, de aici mi se trage, acesta mi-a fost secretul. E un exerciţiu al buzelor care va ajută foarte mult.”

A jucat pro bono, pentru a aduna fonduri pentru răniţi, inundaţii, invalizi, pentru Eminescu când era bolnav, pentru Crucea Roşie, pentru tot felul de alte instituţii caritabile şi pentru realizarea bustului lui Bolintineanu.

Ultima partea a vieţii şi-o petrece la Iaşi, într-o căsuţă. Începuse Primul Război Mondial. România intră în război şi nemţii ocupă capitala. Bucureştenii se retrag la Iaşi. Acolo, marii noştri actori joacă teatru şi adună fonduri pentru a-i dona Arristizzei Romanescu, deoarece era bolnavă, avea pensie foarte mică şi nu se putea întreţine.

După ce se retrage din teatru, mâhnită din cauza tristeţilor acumulate în cariera sa, cedează la îndemnul de a-şi scrie memoriile, deşi era hotărâtă să nu o facă, dintr-un motiv sincer: “pe cei atraşi spre teatru de aparenţe mincinoase să-i întoarcă, iar celor pe care o vocaţie extraordinară i-a îndrumat deja, să le spună ce-i aşteaptă”.

Bolnavă şi singură, va muri în sărăcie şi mizerie, în frământările Primului Război Mondial, în 4 iunie 1918, la Iaşi, unde a fost şi îngropată. (Aristizza Romanescu – 30 de ani de amintiri)

“Când am intrat în teatru, Aristizza Romanescu avea 26 de ani de carieră. Eu, o începătoare cu totul străină de viaţă actoricească. Înaintată în vîrstă, cu părul albit, mică de statură şi cu trupul îngroşat de ani şi boală… Aristizza şi-a întins aripile peste nepriceperea mea. Fiindcă pe ea o mâna geniul, în 30 de ani de carieră, a avut o activitate de necrezut prin intensitatea şi varietatea ei”, spunea Lucia Sturdza Bulandra.

Constantin I. Nottara nota în “Amintiri”: “Aristizza Romanescu n-a semănat cu nici una din predecesoarele sale: nu semăna nici cu Caliopi, nici cu Mali Cronibace, nici cu Matilda Pascaly nici cu mătuşa sa Raluca Stavrescu nici cu Frosa Popescu pentru că alta i-a fost vocea, intonaţia, altul gestul şi umbletul, alta statura şi mlădierea trupului, alta expresia feţei şi alta pronunţia şi vibraţia sufletească şi la toate aceste însuşiri s-au adăugat studiul, energia, perseverenţa, care au făcut din Aristizza Romanescu o mare artistă şi a înfăptuit o epocă în istoria teatrului românesc: epoca Romaneascăi.

Cu voce cristalină şi caldă, cu pronunţia şi articulaţia ei limpede şi lămurită, cu atitudinea ei, aici sfioasă, aici plină de avânt făcea să izbucnească publicul în urlet frenetice. Avea o memorie uimitoare. Învăţa în câteva ore sute de versuri. Repeta la teatru, apoi acasă. Îşi transformase salonul într-o mică scenă, unde, cu toate accesoriile şi cu costumul realiza punerea în scenă, ca la teatru.”

Foto cu Aristizza Romanescu – Wikipedia



07
/12
/16

A fost o vreme când ideea de a te cultiva, de a înţelege arta în accepţia ei cea mai diversă, apoi de a colecţiona opere de valoare şi a le expune îi cuprinsese şi pe români. Între aceştia, Anastisie Simu, de obârşie balcanică, cu proprietăţi bine gospodărite în judeţele Teleorman şi Brăila, decide, în 1910, să întemeieze un muzeu.

01
/12
/16

Începând din sec. al XVIII-lea, domnii fanarioţi au luat o serie de măsuri menite să transforme aglomaraţia de case ridicate cum da Dumnezeu, pe uliţe desfundate, fără nume şi ameninţate periodic de revărsările Dâmboviţei, într-un oraş mai bine rostuit.

29
/11
/16

În 1869, „fiica Rinului”, Elisabeta de Wied, căsătorită cu principele Carol, plină de emoţie şi bolnavă de rujeolă, îşi făcea intrarea în Bucureşti, unde avea să domnească alături de soţul ei până în septembrie 1914.

21
/11
/16

„Românul iese la mort”. Această constatare devenea valabilă odinioară mai ales când era vorba de o înmormântare domnească, aşa cum a fost cea a lui Alexandru Suţu, întâmplată în ianuarie 1821.

11
/11
/16

A fost o vreme când Calea Victoriei (Podul Mogoşoaii) era o arteră aristocratică, plină de case boiereşti unde în fiecare zi se întâmpla ceva deosebit: primiri, concerte, baluri, adunări de binefacere ş.a. Una din case, adăpostind azi o instituţie de asistenţă socială, a cunoscut, la mijlocul sec. XIX, o strălucire deosebită.

08
/11
/16

Povestea lor în film se desfășoară pe la începuturile cinematografiei mondiale, în epoca filmului mut, când David Griffith a creat modul de a istorisi o poveste pe peliculă, iar Lillian Gish, datorită regizorului, a devenit o stea de cinema.

03
/11
/16

Autorul celebrelor „mușatisme”, care sunt bijuterii ale paradoxului comic, n-a făcut școală de teatru, dar a scris pentru actor, publicând în „Rampa” și „Adevărul”. Observatorul ironic al vieții, acidul și jovialul umorist, a trăit între 22 februarie 1903 și 4 noiembrie 1970.

30
/10
/16

Zonă seismică acceptată azi de toată lumea, Bucureştiul are o lungă istorie în spate, presărată de cutremure frecvente, distrugătoare şi peste putinţă de prevăzut. Prima consemnare documentară datează din 1681, în domnia lui Şerban Cantacuzino, cu precizarea că „n-au mai pomenit altădată nimenea”.

28
/10
/16

Noaptea de 28 spre 29 octombrie 1952. În infirmeria penitenciarului din Aiud, Mircea Vulcănescu, unul dintre cei mai mari oameni de cultură ai României, murea în frig, cu o „cavernă la plămânul stâng”, după ce încercase să salveze viața unui tânăr, pe care-l protejase cu propriul lui corp.

27
/10
/16

Fiecare epocă şi-a avut artera preferată de plimbare, pe jos, cu trăsura ori cu automobilul. Pe la 1800, bucureştenii se înghesuiau duminica la iarbă verde spre Dobroteasa sau Băneasa; la mijlocul sec. XIX, s-au îndreptat spre locul ajuns repede la modă: Şoseaua Kiselev.

25
/10
/16

Autorul „Cuvintelor potrivite” se naște sub semnul zodiacal al Gemenilor, în 21 mai 1880, la București, ca rod al conviețuirii nelegitime dintre tatăl român, Nicolae Theodorescu, funcționar de bancă și Rozalia Arghesi, de origine germană, venită din Ardeal, menajeră, în casa Theodorescu.

Page 1 of 2012345...1020...Last »