Bogdan-Alexandru Stănescu (BAS) coordonează colecţia „Biblioteca Polirom”. BAS (39 de ani) este poet şi, din acest an, romancier. Cartea sa „Copilăria lui Kaspar Hauser” a fost primită cu entuziasm, primind elogii peste elogii. Ne-am întâlnit să stăm un pic de vorbă despre cărţi, nu neapărat ale noastre. A reieşit că situaţia nu e deloc roz. Iată.
Un articol de Andrei Crăciun|21 iulie 2017
BAS, Cum e cu piața de carte din România?
A apărut astăzi (n.r. – la începutul lunii iulie) o știre în Publishers Weekly, în care se spune că gigantul Pearson și-a vândut 22% dintre acțiunile pe care le deținea la Penguin Random House în schimbul a 3.5 miliarde de dolari. Piața noastră de carte are toată șaizeci de milioane de dolari.
Asta explică multe.
Cam da. Se mai poate face ceva peste douăzeci de ani dacă începem să clădim ceva în învățământ. Nu să ne batem joc de el numind șaizeci de miniștri în zece ani.
Și probabil că piața de carte există în câteva orașe, iar în rest nu e nimic.
București, Iași, Cluj, Timișoara, vag Constanța și Brașov. Atât. 70% din piața de carte e în București, și asta zice tot. E dramatic! Am fost la Arad, la festivalul Discuția secretă. Acolo există o librărie – Corina. Nu mai există alte librării pentru că nu există cerere. Sunt orașe mari fără nicio librărie.
Sunt județe fără librării.
Bine-cunoscutul județ Teleorman, sigur că da. Nu cred că librăriile ne dor acum cel mai tare. Totul pleacă din copilărie. Manualele sunt jalnice. Nici cu manualele digitale nu le-a ieșit. Dacă nu citești în copilărie, nu mai citești niciodată.
Dumneata ai făcut și un festival de literatură.
Nouă ani l-am făcut, dar de-acum n-o să-l mai fac deloc, niciodată. N-am mai rezistat. Ar fi fost un clișeu să-l facem zece ani, dar… Bani-nema. Am ajuns să cerșim pe la primării. Ne-au zis că au alte evenimente – cinci sute de ani de când nu știu ce. Erau evenimente cu călușari. Banii mergeau la călușari. Asta e.
Are nevoie Bucureștiul de un astfel de festival? Cerere exista?
Eu cred că dacă ar fi făcut cu fonduri ca lumea, și să rămână și apolitic, da. Dacă e făcut pe bune, eu cred că ar avea succes.
FILIT e un exemplu că se poate.
Acolo se implică foarte mult autoritățile. Nici el nu e total apolitic, să nu uităm treaba asta. Nu vorbesc de rău FILIT-ul, nu mă înțelege greșit.
Cert e că l-ai avut și a murit. Prezinți regret?
Nu, în niciun caz. Am învățat multe chestii. Am cunoscut oameni mișto. Ediția cu Will Self și Jonathan Coe a fost memorabilă. Au venit scriitori din Brazilia, de la capătul pământului cum ar veni…
BAS E TRADUS ÎN RUSĂ. ȘI ÎN ALBANEZĂ
Dumneata ești tradus?
Am niște poezii traduse în rusă.
În rusă? Ți le-a tradus Vasile Ernu?
(râde) Nu, nu, nu. Soția lui Dumitru Crudu.
Doamna Crudu.
Ea. Mai am și o povestire tradusă în albaneză, într-o revistă.
Ești în rusă și albaneză. Nu penetrezi vestul?
Asta deja nu mai ține de mine. Deja aici își face treaba destinul, și editura care merge înspre târgurile de carte, își prezintă noutățile și de acolo – Doamne ajută!
Ți s-a epuizat primul tiraj la Copilăria lui Kaspar Hauser?
Am avut un prim tiraj micuț care s-a epuizat într-o săptămână după târgul de carte și am mai avut un al doilea tiraj, la fel de micuț, în care sunt acum.
Câți cititori ai avut?
O mie-două. Pare puțin, nu? Dar nici eu nu mă consider încă în apogeul creației. Abia acum scriu mai aplicat. Cred că dacă scrii zilnic o oră trebuie să fii handicapat să nu scrii mai bine.
Dar asta nu înseamnă că o să fii citit.
Dar nici nu vreau să spun că nu vreau să fiu citit. Vreau să fiu citit.
Care sunt scriitorii dumitale preferați? Faulkner?
Care mi-a mâncat ficații, când l-am tradus.
Sabato?
Mare de tot. James Joyce îmi mai place mult.
Și dintre cei vii?
Păi, ăștia nu-s vii? (râde). David Grossman, Ian McEwan… Nu ratez nimic din ce scoate Ian McEwan. E așa de deștept și de talentat… Are o seriozitate care nouă, românilor, ne lipsește.
BAS PREGĂTEȘTE UN ROMAN DESPRE UN MILIȚIAN. ACȚIUNEA ARE LOC ÎN 1989
Ce ți-ai cumpărat dumneata din drepturile de autor de-a lungul vieții?
Din 300 de volume de poezie vândute? (râde). Ce puteam să-mi iau? Acum, mi-aș lua discuri. Am redescoperit, de curând, muzica. Discuri, discuri, discuri! Manie compulsivă. Trebuie să strângem obiecte.
Le lași copiilor?
Băiatul are nouă ani, fata are șase, e mică. Băiatul nu citește decât obligat. Eu îi dau ceva, și el citește. Dar, mă rog, dacă îl vede pe taică-su că atâta face… ar trebui ori să urască obiceiul, ori să îl iubească. Îi place să citească, de fapt, dar se gândește tot timpul la altceva, la PlayStation. E mult mai ușor să iei un pistol și să îi căpăcești pe toți. Din fericire, eu primul calculator l-am primit în clasa a XI-a, când era deja format gustul pentru literatură. Ajungeam acasă, mă băgam în pat și citeam. Dar am avut și eu perioadele mele de obsedat cu jocurile.
Să tragem o cortină de fier peste dialogul nostru. O concluzie?
Să lăsăm o operă deschisă și să trecem spre persoana a III-a. Vreau să scriu un roman despre un inspector de Miliție. Acțiunea se petrece în 1989, cu puțin înainte de Revoluție, și pleacă de la un caz de necrofilie, real. Acum, citesc memorii de milițieni, pentru limbaj. Limbajul este genial, sunt agramați, dar folosesc și un limbaj foarte pompos în același timp.
De ce scriem noi cărți, BAS?
Pentru că altfel nu putem. Sunt oameni care nu pot să trăiască fără să-și cumpere o vilă, sau să-și pună gresie nouă, ca să coborâm un pic nivelul. Noi, cei care scriem, nu putem să nu scriem. Scriem pentru că scrisul este viața noastră. Nevastă-mea (n.r. – managerul cultural Oana Boca-Stănescu) a fost într-o sâmbătă la grădiniță, la o ședință cu părinții, și eu nu m-am dus. Se împrietenise ea cu niște părinți pe acolo. Și o femeie a întrebat-o: dar soțul, nu vine? Și nevastă-mea i-a spus, cu admirație: sâmbăta, bărbatul meu stă acasă și citește. La care aia îi zice: eu nu i-aș permite așa ceva!
Noi, cei care scriem, nu putem să nu scriem. Scriem pentru că scrisul este viața noastră.
(Bogdan-Alexandru Stănescu, scriitor)
