Brazilia realismului meschin – Mondialul Metropolis
http://www.ziarulmetropolis.ro/brazilia-realismului-meschin-mondialul-metropolis/

„2 noiembrie
Am fost invitat în mod cordial să fac parte din realismul visceral. Bineînţeles, am acceptat imediat. Nu a fost nici o ceremonie de iniţiere. Mai bine.”
Aşa începe Detectivii sălbatici, romanul unui scriitor chilian poate nu la fel de celebru ca unii dintre componenţii „naţionalei” de fotbal ai ţării sale, mai noi sau mai vechi, vezi Zamorano şi Salas, dar cu siguranţă mult mai spectaculos şi inovativ: Roberto Bolaño.

Un articol de Cinesseur|29 Iunie 2014

Fragmentul acesta descrie, dar în oglindă, situaţia în care se află Brazilia, o biată echipă de fotbal de evoluţia căreia depind chestiuni interne ce-i depăşesc puterile: economia, armonia socială, alegerile prezidenţiale, Jocurile Olimpice din 2016, desfăşurarea Cupei Mondiale în sine. Indecent de multe, aş zice, dacă ne raportăm la acel tocit adagio potrivit căruia fotbalul e doar un joc!

Prin încredinţarea organizării acestui Mondial (decizie care a parafat în mentalul colectiv brazilian şi condamnarea la a-l câştiga), FIFA, cu acel cinism care trece în ochii victimei drept binefacere, a transformat selecţionata lui Felipe Scolari într-un ruletist. În meciul care a deschis balul (sau spitalul) fazei eliminatorii, glonţul a fost la un milimetru distanţă. Iar asta mai ales deoarece, de câteva decenii bune, Brazilia practică un fotbal mutant, un fotbal care nu-i al ei, dar pe care şi l-a însuşit sub presiunea evenimentelor, încercând zadarnic, chit că tenace, să-i imprime un stil. O identitate.

Spre deosebire de personajul lui Bolaño, Brazilia nu a fost invitată cordial. Aderarea la noile valori nu s-a făcut cu drag şi de voie bună. Ceremonia de iniţiere, mă rog, ceremoniile, că au fost mai multe, au luat mai degrabă forma unor umiliri publice în care s-a demonstrat cu ferocitatea redunanţei ce nu cunoaşte limite că încăpăţânarea de a juca pe principiul „un gol mai mult decât adversarul” este o moştenire de familie ce trebuie distrusă, rasă din temelie, asemeni bucăţii de junglă din Manaus în locul căreia a apărut un falnic stadion de unică folosinţă, construit strict pentru a găzdui patru meciuri. Care, între timp, s-au consumat!

Lovită de inutilitate şi însemnând o imensă povară pe axa cost-beneficii, probabil că arena va fi lăsată în plata domnului (cetăţenii Braziliei au plătit deja!) şi va reintra astfel în stăpânirea jivinelor din pădurea ecuatorială. 12 Monkeys reloaded! Trebuie să admiteţi că e un lux pe care numai o ţară cu imense disparităţi socio-economice şi-l poate permite…

12 monkeys

Imagine din ,,12 Monkeys”, regizor Terry Gilliam, 1995

Nu se poate indica în mod hublotian data la care Brazilia s-a lepădat şerpeşte de jocul plin de vervă şi neprevăzut care bântuie încă amintirile nostalgicilor (printre care nu mă număr, veţi vedea mai încolo de ce). Realitatea, inclusiv cea devoalată de evoluţia din partida cu Chile, e cât se poate de limpede: Seleção a îmbrăţişat realismul meschin (căci despre el vorbesc aici, cel visceral rămânând în cartea lui Bolaño şi în filmul lui Meirelles şi Lund, Cidade de Deus) fără rezerve şi fără vreo urmă de conştiinţă anterioară (de parcă ar fi apelat la tehnologia de ştergere a memoriei utilizată de doctorul Mierzwiak din Eternal Sunshine of the Spotless Mind)!

În esenţă, aderarea la acest curent – al cărei exponent extrem şi odios este Grecia – presupune adoptarea unei linii utilitariste de cod/de conduită: obţinerea rapidă a avantajului şi conservarea lui cu cerbicie. Opţional, dacă e favorabil contextul, se aplică şi planul b: majorarea avantajului pe contraatac. Pentru sclipici şi întru adormirea vigilenţei cârcotaşilor, se poate apela şi la „floricele” (pase cu câlcâiul, risturi, „biciclete”, rabone), dar numai dacă înzestratea jucătorilor o pemite (iar la brazilieni încă o permite, deşi când îi vezi pe Fred şi Jo, pariurile absurde ale unui antrenor pe vremuri rezonabil, dubiile încep să-şi arate colţii).

Ca să rezum că poate v-aţi pierdut răbdarea: nu duc dorul Braziliei de altădată! Fotbalul de atunci nu mai poate fi practicat în ziua de azi, oricum nu la un nivel ce implică presiunea imediată a performanţei, a dăltuirii faptelor de vitejie balonardă în istorie. Problema Braziliei cu fotbalul contemporan este că nu a reuşit să-şi decanteze un stil propriu (până şi Grecia a avut, în 2004, unul oribil, totuşi!), lucru nepermis pentru o „naţională” ce râvneşte, împinsă de la spate de tot soiul de forţe oculte sau inculte, la titlul mondial.

Brazilia aceasta, al cărui joc depinde înspăimântor de mult de hachiţosul Neymar şi de ghinionul celorlalţi, în cazul particular de aseară, al chilienilor, care au trimis de două ori în bară în momente cruciale, nu are faţă de campioană mondială. Poate că va reuşi să se impună, habar nu am, însă o va face sub standardele impuse de această demnitate. Lucru pe care nu-l veţi vedea aproape niciodată în rugby, iar asta spune multe, dacă nu cumva totul. Apropo de chilieni: dacă ne gândim că pe site-ul FIFA capitolul statistic ce indexează mingile expediate în bară se numeşte minunat de ironic woodwork, rezultă că bravii jucători din Chile au o aplcare aparte pentru traforaj…

P.S.: În sferturi, Brazilia va da peste Columbia, o echipă cu un fotbal încântător, direct pe poartă, însorit de realizările bijutierilor James Rodriguez şi Cuadrado. Columbienii au trecut en fanfare de un Uruguay incapabil să depăşească expulzarea canibalului Suarez, reuşind să atingă, în sfârşit, sferturile unui turneu final mondial, după ce în două rânduri (1994 şi 1998) le-a pus şi România talpă. Victoria Columbiei mi-a stricat un titlu, dar mă bucur. Îl păstrez pentru mai târziu, deşi nu-s sigur că vreau să-l folosesc!

Foto: Neymar (www.caughtoffside.com), captură  ,,12 Monkeys”

10
/11
/16

Asediată de nevoi, schimbări, autosuficienţă, lipsă de cultură sportivă, echipa naţională a ajuns în punctul în care orice adunare, ca să nu zicem adunătură, de unsprezece bărbați, care se pot deplasa, este considerată o formație redutabilă.

08
/07
/14

"Germano,-n portugheză, înseamnă consangvin; / un meci de fotbal, însă,-i "pe viaţă şi pe moarte", / atunci când nu se toarnă, cu vadra, apă-n vin, / în vinul ce dă aripi, nu-n cel ce-adoarme foarte / curând pe toată lumea: şi jucători, şi public... ". Pentru că astăzi, în ziua primei semifinale (Germania - Brazilia), poetul Şerban Foarţă împlineşte 72 de ani.

06
/07
/14

Nici nu începuse bine repriza a doua a prelungirilor (da, oricât de greu de crezut ar părea, Costa Rica a împins meciul cu Olanda în prelungiri fără să primească gol!) că pe marginea terenului, în dreptul băncii de rezerve pe care van Gaal îşi frângea mâinile încercând să înţeleagă de ce nu merge nimic, doi inşi, un bondoc mai durduliu şi un lungan aducând vag cu Tom Noonan din Mystery Train (Jarmusch), începuseră un bizar şi nostim număr de stretching.

30
/06
/14

Cum, necum, iată că jumătate de Mondial s-a dus pe apa Dâmboviţei. Cum mortul nu se mai întoarce de la groapă, am numărat echipele rămase, mai erau vreo 16. Am numărat şi bănuţii, suficienţi cât să împart o cameră pe litoral cu Mite şi Bajnorică - puşlamalele din mintea lui Radu Aldulescu. Şi m-am dus de nebun.

29
/06
/14

„2 noiembrie Am fost invitat în mod cordial să fac parte din realismul visceral. Bineînţeles, am acceptat imediat. Nu a fost nici o ceremonie de iniţiere. Mai bine.” Aşa începe Detectivii sălbatici, romanul unui scriitor chilian poate nu la fel de celebru ca unii dintre componenţii „naţionalei” de fotbal ai ţării sale, mai noi sau mai vechi, vezi Zamorano şi Salas, dar cu siguranţă mult mai spectaculos şi inovativ: Roberto Bolaño.

Page 1 of 212