Bucureştiul, între “pavaje de paie” şi numărătoarea computerizată a gropilor
https://www.ziarulmetropolis.ro/bucurestiul-intre-pavaje-de-paie-si-numaratoarea-computerizata-a-gropilor/

Tradiţia, în oraşul nostru, se regăseşte în distracţia permanentă (şi numele i-ar veni de la bucurie) dar şi în starea mizerabilă a drumurilor, cu Dâmboviţa şi Colentina revărsându-se la cea mai slabă ploaie, gropi, apă stătută şi noroi până la genunchi.

Un articol de Georgeta Filitti|21 august 2016

Cam asta a fost imaginea urbei, din sec. XVI, când apar primele consemnări, şi până către sfârşitul sec. XIX. Doar până atunci?

Drumuri bătătorite de pământ erau puţine, se stricau repede şi domnia poruncea ca gropile să se umple cu resturi de la „binalele” dărâmate. Această improvizaţie nu dura mult. Oricum, când au început să se sistematizeze marile artere ale oraşului, arheologii au descoperit, la peste un metru adâncime, asemenea umplutură pe fostele „poduri”, astăzi căi: Calea Victoriei, Calea Rahovei, Calea Moşilor, Calea Şerban vodă, Calea Plevnei, Calea Griviţei.

Pe la 1574, francezul Lescalopier aminteşte de uliţe podite cu trunchiuri de copaci. Prost legate între ele, unele putrezite, cu mocirlă pe dedesupt, asemenea „pavaje” puneau deopotrivă în primejdie viaţa oamenilor dar şi a cailor ori a boilor înhămaţi sau înjugaţi la trăsuri, căruţe, cotigi, şarabale ş.a.

Peste un veac, în timpul lui Matei Basarab, trăia un bucureştean pe nume Oprea podarul. Apăruse, aşa dar, un slujbaş care se îngrijea de starea drumurilor. Mai schimba o bârnă, mai punea trei ţigani să sape un şanţ de scurgere a apei…

Primul drum podit şi îndreptat, din poruncă domenască, a fost Podul Mogoşoaiei. La începutul sec. XVIII, C. Brâncoveanu  porunceşte să fie aşternut cu bârne de stejar, prinse între ele, mărginite de şanţuri pentru scurgerea apei. Nu existau trotuare şi a circula pe pod rămânea un lucru primejdios pentru „prostime”. În plus, înlocuirea din vreme în vreme a „batacilor” (bârnelor) a dat prilej reclamagiilor să se plângă la Poartă că se chelesc pădurile din Prahova şi Dâmboviţa ca să calce vodă lin la Bucureşti…

Mai apoi fanarioţii Alexandru Ipsilanti şi Nicolae Caragea înfiinţează instituţii anume pentru construirea şi întreţinerea căilor principale de circulaţie; e vorba de „Vornicia podurilor” şi de „Epitropia casei podurilor”. Riveranii erau datori să contribuie băneşte, proporţional cu lungimea faţadei casei sau a grădinii „la uliţă”. Îndărătnicii erau mai numeroşi decât bunii platnici şi Mihai Suţu confiscă toate butcile, trăsurile şi săniile răilor platnici.

Bucurestiul interbelic - Palatul Bragadiru si Calea Rahovei

Bucurestiul interbelic – Palatul Bragadiru si Calea Rahovei

Nicolea Mavrogheni revine la practica „podirii cu paie”, silindu-i pe boieri să plătească o taxă când erau căftăniţi (adică primeau un rang şi îmbrăcau astfel un caftan nou). Pe la 1800, Mihai Suţu introduce podăritul, taxă asupra băuturilor alcoolice aduse în oraş, plătită pentru prima dată şi de supuşii  străini (sudiţi). Nici amenzile (ştrafurile) pentru contrabandă n-au îndestulat prea mult bugetul administraţiei drumurilor.

O evidenţă răuvoitoare dovedeşte că toţi cei aflaţi în fruntea acestei epitropii a drumurilor s-au îmbogăţit considerabil – mărturie stau mai ales casele ridicate chiar pe principalele poduri ale Bucureştiului…

La 1824, sub cel dintâi domn pământean, Grigore Dim. Ghica, sistemul podirii cu bârne e abandonat în favoarea pavării cu piatră de râu. Străzile iau o formă concavă, cu un canal de scurgere a apei pe mijloc. La 1834 se înfiinţează „biroul pavajelor” şi odată cu el se instituie licitaţiile: garanţie de 10% din valoarea lucrărilor, termene de valabilitate, contestaţii… Până la 1860 s-au purtat discuţii pentru aducerea pietrei cubice (din import, din munţii noştri?). Atunci încep să se formeze şi „corpuri de pietrari comunali” şi se introduce macadamul – procedeu inventat de un scoţian (nisip cu pietriş, udat şi bătut cu maiul).

În 1860-1866 s-au pavat 250 de străzi. Podul Mogoşoaii a fost şi de această dată privilegiat: s-a adus granit din Scoţia (ca balast al vaselor venite în porturile dunărene să achiziţioneze cereale). La începutul sec. XX s-a trecut la asfaltarea străzilor din centrul oraşului. Asta n-a împiedicat producerea, prin 1910, a unei gropi uriaşe la intersecţia Căii Victoriei cu bd. Elisabeta, lângă Grand Hotel Boulevard, în care s-au prăbuşit mai mulţi cai cu călăreţii lor, la parada de 10 mai.

Cuiva i-a venit ideea să reînvie pavajele de lemn; le-a aranjat însă vertical, sub forma unor cilindri de 30-40 cm lungime şi diametru de 8-12 cm, stabilizaţi cu bitum. Aşezate pe străzile de azi M. Eminescu şi Tunari, acestea au rezistat până la al doilea război mondial.

Şi povestea continuă, cu materiale de ultimă generaţie, planuri mirifice, primari îmbogăţiţi miraculos şi gropi la fel de spectaculoase.

Foto: Bucureştiul interbelic – facebook

15
/03
/17

Între permanenţele istoriei noastre se numără, fără discuţie, acţiunile de tip hei rup! Când, în apropierea jubileului de 40 de ani de domnie ai regelui Carol I, în 1906, s-a hotărât omagierea într-un fel a monarhului şi implicit a realizărilor din timpul lui, şantierul apărut pe mlaşinile şi smârcurile Filaretului au stârnit uimire.

14
/03
/17

Aşa îl socoteau englezii pe inginerul Gogu Constantinescu (1881-1965), în ajunul Primului Război Mondial. Pricina era puzderia de aplicaţii, inovaţii şi proiecte cu care genialul inventator venea în lumea tehnică a Marii Britanii.

06
/03
/17

ROMÂNI CELEBRI ÎN STRĂINĂTATE Aşa scria despre sine, din Mexic, George Bibescu, în 1862, tatălui său. În a doua jumătate a secolului al XIX-lea, se poate vorbi de o adevărată colonie română la Paris, formată din ai noştri, trăitori acolo, burlaci, sau căsătoriţi cu franţuzoaice, diplomaţi, alţii aflaţi în trecere. E o lume activă, cu saloane deschise, patronate de femei, unde se adună elita intelectuală şi mondenă franceză.

03
/03
/17

Pe 4 martie 2017 se împlinesc 40 de ani de la cutremurul care a îndoliat România. Atunci s-a stins din viață genialul nostru actor Toma Caragiu. Soția sa, Elena Caragiu, cu care a fost căsătorit 14 ani, face dezvăluiri, în premieră, pentru cititorii Ziarului Metropolis.

23
/02
/17

ROMÂNI CELEBRI ÎN STRĂINĂTATE În 1789 se năştea la Hotahova (azi în Albania) un om cu destin neobişnuit. La zece ani vine în Ţara Românească, face studii de filosofie la Viena şi de medicină în Germania, la Halle; revine la Bucureşti şi aici are o carieră spectaculoasă, cu reverberaţii până astăzi în Grecia. S-a stins din viaţă în 1874. E vorba de Apostol Arsaki.

23
/02
/17

A fost o vreme când la Bucureşti s-a construit mult, somptuos şi durabil. În istoria Europei răstimpul e cunoscut drept la belle époque; în România a fost vorba de domnia regelui Carol I. Să amintim doar câteva clădiri ridicate atunci şi cu care ne mândrim şi azi în faţa străinilor, încercând  să-i convingem că am fost „micul Paris”. Aşa dar: Ateneul român, Ministerul Agriculturii, Palatul Cantacuzino, Palatul de Justiţie, Poşta, CEC-ul, Muzeul Ţăranului Român, Palatul Bursei, Palatul Asigurări Generala, Bufetul de la Şosea, Palatul Camerei Deputaţilor (azi muzeul Patriarhiei), Fundaţia universitară Carol I

23
/02
/17

Se întâmpla de Dragobete, în anul 1929. Pentru prima oară în România, miza unui concurs de frumusețe era participarea la celebrul „Miss Univers”. După desfășurarea semifinalelor, organizate pe județe, Magda Demetrescu, “orfană de doar 17 ani, adoptată şi crescută de una dintre mătuşile sale.”- potrivit presei vremii - avea să fie declarată la începutul lunii martie „Miss România”.

14
/02
/17

MEMORIA CULTURALĂ „Sînt actor, deci liber de a fi oricînd adolescent“, mărturisea Grigore Vasiliu Birlic, într-o scrisoare adresată teatrului şi publicului. „Cei trei pereţi între care ne mişcăm sînt din carton vopsit, dar simbolizează adevărul, binele şi frumosul. Iar voi — onorat şi iubit public — consideraţi-vă invitaţi la cel mai nobil banchet: totul s-a făcut pentru voi, prin voi“. Ziarul Metropolis vă prezintă un text emoţionant, publicat de marele actor, acum 60 de ani, în revista Teatrul.

14
/02
/17

A interpretat într-un mod cu totul original personaje aflate la granița dintre tragic și comic. A rămas în memoria cinefililor prin rolurile jucate în cele peste 50 de filme și a fost, de asemenea, un excepțional pedagog, printre studenții săi numărându-se Horațiu Mălăele, Mariana Mihuț, Valeria Seciu (cea care avea să-i devină soție), Dan Condurache și Maria Ploae. 

07
/02
/17

Când tradiţia îţi rămâne străină, când te crezi demiurg, în măsură să hotărăşti soarta a milioane de oameni, poţi desfigura un oraş. Consecinţe nebănuite se întind apoi pe zeci de ani. Aşa s-a întâmplat cu Bucureştiul nostru, supus unui experiment de „sistematizare” barbară care i-a adus o tristă faimă: oraşul cu cele mai cumplite distrugeri în vreme de pace.