Bucureştiul, între “pavaje de paie” şi numărătoarea computerizată a gropilor
https://www.ziarulmetropolis.ro/bucurestiul-intre-pavaje-de-paie-si-numaratoarea-computerizata-a-gropilor/

Tradiţia, în oraşul nostru, se regăseşte în distracţia permanentă (şi numele i-ar veni de la bucurie) dar şi în starea mizerabilă a drumurilor, cu Dâmboviţa şi Colentina revărsându-se la cea mai slabă ploaie, gropi, apă stătută şi noroi până la genunchi.

Un articol de Georgeta Filitti|21 august 2016

Cam asta a fost imaginea urbei, din sec. XVI, când apar primele consemnări, şi până către sfârşitul sec. XIX. Doar până atunci?

Drumuri bătătorite de pământ erau puţine, se stricau repede şi domnia poruncea ca gropile să se umple cu resturi de la „binalele” dărâmate. Această improvizaţie nu dura mult. Oricum, când au început să se sistematizeze marile artere ale oraşului, arheologii au descoperit, la peste un metru adâncime, asemenea umplutură pe fostele „poduri”, astăzi căi: Calea Victoriei, Calea Rahovei, Calea Moşilor, Calea Şerban vodă, Calea Plevnei, Calea Griviţei.

Pe la 1574, francezul Lescalopier aminteşte de uliţe podite cu trunchiuri de copaci. Prost legate între ele, unele putrezite, cu mocirlă pe dedesupt, asemenea „pavaje” puneau deopotrivă în primejdie viaţa oamenilor dar şi a cailor ori a boilor înhămaţi sau înjugaţi la trăsuri, căruţe, cotigi, şarabale ş.a.

Peste un veac, în timpul lui Matei Basarab, trăia un bucureştean pe nume Oprea podarul. Apăruse, aşa dar, un slujbaş care se îngrijea de starea drumurilor. Mai schimba o bârnă, mai punea trei ţigani să sape un şanţ de scurgere a apei…

Primul drum podit şi îndreptat, din poruncă domenască, a fost Podul Mogoşoaiei. La începutul sec. XVIII, C. Brâncoveanu  porunceşte să fie aşternut cu bârne de stejar, prinse între ele, mărginite de şanţuri pentru scurgerea apei. Nu existau trotuare şi a circula pe pod rămânea un lucru primejdios pentru „prostime”. În plus, înlocuirea din vreme în vreme a „batacilor” (bârnelor) a dat prilej reclamagiilor să se plângă la Poartă că se chelesc pădurile din Prahova şi Dâmboviţa ca să calce vodă lin la Bucureşti…

Mai apoi fanarioţii Alexandru Ipsilanti şi Nicolae Caragea înfiinţează instituţii anume pentru construirea şi întreţinerea căilor principale de circulaţie; e vorba de „Vornicia podurilor” şi de „Epitropia casei podurilor”. Riveranii erau datori să contribuie băneşte, proporţional cu lungimea faţadei casei sau a grădinii „la uliţă”. Îndărătnicii erau mai numeroşi decât bunii platnici şi Mihai Suţu confiscă toate butcile, trăsurile şi săniile răilor platnici.

Bucurestiul interbelic - Palatul Bragadiru si Calea Rahovei

Bucurestiul interbelic – Palatul Bragadiru si Calea Rahovei

Nicolea Mavrogheni revine la practica „podirii cu paie”, silindu-i pe boieri să plătească o taxă când erau căftăniţi (adică primeau un rang şi îmbrăcau astfel un caftan nou). Pe la 1800, Mihai Suţu introduce podăritul, taxă asupra băuturilor alcoolice aduse în oraş, plătită pentru prima dată şi de supuşii  străini (sudiţi). Nici amenzile (ştrafurile) pentru contrabandă n-au îndestulat prea mult bugetul administraţiei drumurilor.

O evidenţă răuvoitoare dovedeşte că toţi cei aflaţi în fruntea acestei epitropii a drumurilor s-au îmbogăţit considerabil – mărturie stau mai ales casele ridicate chiar pe principalele poduri ale Bucureştiului…

La 1824, sub cel dintâi domn pământean, Grigore Dim. Ghica, sistemul podirii cu bârne e abandonat în favoarea pavării cu piatră de râu. Străzile iau o formă concavă, cu un canal de scurgere a apei pe mijloc. La 1834 se înfiinţează „biroul pavajelor” şi odată cu el se instituie licitaţiile: garanţie de 10% din valoarea lucrărilor, termene de valabilitate, contestaţii… Până la 1860 s-au purtat discuţii pentru aducerea pietrei cubice (din import, din munţii noştri?). Atunci încep să se formeze şi „corpuri de pietrari comunali” şi se introduce macadamul – procedeu inventat de un scoţian (nisip cu pietriş, udat şi bătut cu maiul).

În 1860-1866 s-au pavat 250 de străzi. Podul Mogoşoaii a fost şi de această dată privilegiat: s-a adus granit din Scoţia (ca balast al vaselor venite în porturile dunărene să achiziţioneze cereale). La începutul sec. XX s-a trecut la asfaltarea străzilor din centrul oraşului. Asta n-a împiedicat producerea, prin 1910, a unei gropi uriaşe la intersecţia Căii Victoriei cu bd. Elisabeta, lângă Grand Hotel Boulevard, în care s-au prăbuşit mai mulţi cai cu călăreţii lor, la parada de 10 mai.

Cuiva i-a venit ideea să reînvie pavajele de lemn; le-a aranjat însă vertical, sub forma unor cilindri de 30-40 cm lungime şi diametru de 8-12 cm, stabilizaţi cu bitum. Aşezate pe străzile de azi M. Eminescu şi Tunari, acestea au rezistat până la al doilea război mondial.

Şi povestea continuă, cu materiale de ultimă generaţie, planuri mirifice, primari îmbogăţiţi miraculos şi gropi la fel de spectaculoase.

Foto: Bucureştiul interbelic – facebook

18
/11
/21

Seara de 3 decembrie 1986, în plină dictatură ceaușiștă, când românii îngheață de frig și acasă, și în școli, și în instituții de toate felurile, pare o seară ca oricare alta: se întunecă devreme, la televizor cetățenii se pot uita două ore, Tovarășul și Tovarășa sunt negreșit acolo, fabricile duduie necontenit, că ele lucrează „pe ture”. Dar cine iese din casă la București poate să meagă, de exemplu, la teatru.

11
/11
/21

Editura Nemira a lansat în imprintul de nonficțiune ORION autobiografia președintelui Statelor Unite ale Americii. Vă oferim un fragment din „Promisiunile mele. Despre viață și politică” de Joe Biden (traducere de Ruxandrei Toma, lectură de specialitate de Anca Sandu).

24
/10
/21

Ultimele două programe ale actualei ediții a Cineclubului One World Romania, disponibile online, gratuit, până la 18 noiembrie, se concentrează pe activitatea de la Sahia a Mártei Mészáros și Slavomir Popovici, doi cineaști care și-au lăsat amprenta asupra producției studioului de film documentar în moduri foarte diferite.

08
/10
/21

În epoca rețelelor de socializare, a selfie-urilor și filtrelor de tot felul, când o imagine se face și se desface în câteva secunde și toți visăm la gloria efemeră, conform butadei enunțate de Andy Warhol, dilemele și sensurile autoreprezentării încă sunt discutate. Căci a te reprezenta, indiferent de epocă, nu este un gest lipsit de semnificații estetice și sociale. Un articol de Monica Neațu.

08
/10
/21

O schiță de portret, în câteva cuvinte-cheie ce conturează un univers al lui. În anul 2020, s-au împlinit o sută de ani de la nașterea lui Federico Fellini. Pornind de la câteva secvențe din destinul lui de artist, să ne întoarcem la viețile tragicomice pe care le-a construit pe ecran.

23
/09
/21

Când s-a stins cel mai mare scriitor rus, cenzura lucra de zor, „dar sentimentele poporului rus nu puteau fi înăbușite”, notează americanul Jay Parini în ultimele pagini din cunoscutul roman „Ultima gară”.

21
/09
/21

Biografiile marilor împărați din China dinastică sunt ticsite de povești sângeroase, jocuri de culise, răzbunări, urzeli, iubiri devastatoare și multe alte ingrediente spectaculoase pe care industria de televiziune chineză le explorează și reformulează romanțat sub forma serialelor și filmelor istorice de larg consum.

14
/09
/21

Celebrul artist plastic belgian René Magritte s-a stins din viață într-o zi de vară, pe 15 august 1967, la 68 de ani. A fost înmormântat la cimitirul Schaerbeek din Bruxelles. Mai jos îl vedeți fotografiat, lângă tabloul său, „Pelerinul”, de Lothar Wolleh, chiar în anul în care a murit...