Călătorie în adevărata bucătărie a teatrului
http://www.ziarulmetropolis.ro/calatorie-in-adevarata-bucatarie-a-teatrului/

INTERVIU x 3. Vitalie Bichir, Istvan Teglaş şi Valentina Popa hrănesc publicul printr-un fel de teatru în care emoţia este ingredientul principal. Actorii gătesc chiar pe scenă, iar la final îi servesc pe spectatori cu preparatele lor

Un articol de Judy Florescu|1 Aprilie 2013

Vitalie Bichir, Istvan Teglaş şi Valentina Popa hrănesc publicul printr-un fel de teatru în care emoţia este ingredientul principal. Actorii gătesc chiar pe scenă, iar la final îi servesc pe spectatori cu preparatele lor.

Inspirat de romanul „Kitchen“ scris de Banana Yoshimoto, spectacolul „Chutney“ de Vitalie Bichir se joacă la Caffe D’arthe sâmbătă 6 aprilie, de la ora 19.00.

Judy Florescu: De unde a pornit ideea spectacolului „Chutney“?

Istvan Teglaş: Ideea a pornit acum vreo cinci ani sau chiar mai mult.

Vitalie Bichir: Mă aflam la ceainăria de la Teatrul Act. Abia citisem cartea „Kitchen“ de Banana Yoshimoto şi îmi plăcuse, iar piesa trebuia să fie cu ceremonia ceaiului japonez. Între timp, am aflat că pentru a prezenta ceremonia ceaiului trebuie să fii iniţiat în treaba asta, nici măcar nu te poţi atinge de obiectele acelea. Pentru japonezi e o chestie sacră. Iniţial păstrasem numele japoneze şi ne-am dat seama că românii nu erau obişnuiţi cu liniştea aceea specifică şi atunci a trebuit să-i schimbăm numele, să luăm povestea din roman şi s-o românizăm.

CONCURS Câştigaţi o invitaţie la acest spectacol!

De unde a venit conceptul cu mâncarea?

Vitalie Bichir: A apărut în momentul în care Marius Manole a propus să jucăm piesa „Buzunarul cu pâine“ la ceainăria din Cotroceni. Era un altfel de concept, se chema „Teatru pe pâine“. Eu cu colega mea, Rodica Ionescu, jucam „Buzunarul cu pâine“ la o măsuţă cu două scaune, spectatorii veneau în salonaş, sus mai erau câteva camere unde stăteau ei, veneau, vedeau piesa şi după aceea îi serveam cu ceva ce pregăteam noi înainte de spectacol.

Istvan Teglaş: Puşa Darie a avut un fel de one-woman show acolo şi după spectacol ea servea mâncarea pentru spectatori, nu în personaj, dar era ideea că omul pe care îl vedeai acolo jucând te servea apoi, iar ei erau foarte entuziasmaţi, foarte bucuroşi.

De ce nu aţi continuat acest concept?

Vitalie Bichir: Ne ocupa foarte multe ore gătitul, de multe ori apelam şi la prieteni, deci trişam un pic, şi atunci mi-a venit ideea să facem un spectacol în care să gătim chiar în faţa oamenilor, ca să ne şi vadă cum gătim. Şi atunci am adaptat scenariul acela pe care îl făcusem cu ceai, pentru mâncare. Am trecut prin mai multe distribuţii la această piesă, fiindcă nu era înţeles conceptul.

Istvan Teglaş: Conceptul se crea în timp ce se repeta.

Valentina Popa: Şi s-a cristalizat în timp.

Istvan Teglaş: Da, cred că s-a mai cristalizat de când am început să-l jucăm, adică de aproape un an. Una e ce-ţi propui tu, pentru că după aceea vine publicul şi spectacolul prinde şi un alt sens. E nevoie de o perioadă în care să ne dăm seama noi ce avem de făcut, iar acum cred că suntem în perioada aceea în care ne este clar.

Nu e greu să joci cu spectatorii lângă tine?

Istvan Teglaş: E foarte greu să joci cu spectatorii aproape, dar te obişnuieşti în timp.

Valentina Popa: Iar dacă ai sprijin în câţiva colegi, separat de public, ţi-e mult mai simplu. În conceptul ăsta, lucrurile stau un pic altfel. E foarte delicată apropierea asta, că eşti şi nu eşti, că eşti cu ei, dar de fapt nu eşti cu ei.

Istvan Teglaş: Depinde şi de oamenii care sunt în sală.

Vitalie Bichir: Plus că noi am repetat totul. În afară de faptul că noi ne-am mutat prin tot felul de spaţii şi a trebuit să adaptăm, am vrut să dăm senzaţia că improvizăm şi că totul se naşte acolo. Înainte nu era prezentatorul, dar în timp am ajuns la concluzia că era nevoie de cineva să întrebe personajele. Apoi toată lumea avea senzaţia că e un show de televiziune. Dar eu voiam să povestesc lumii o poveste prin Sara şi Victor. Atunci îi chemam în faţa lumii îi puneam în situaţie şi îi lăsam să-şi continue povestea, iar eu mă retrăgeam.

Istvan Teglaş: Probabil că spectatorii au senzaţia asta că e aproape interactiv, adică ei sunt puşi în situaţia aceea de a reacţiona.

Valentina Popa: E şi nu e interactiv, pentru că subiectul piesei e foarte delicat şi îi surprinzi când le vorbeşti despre moarte.

De ce nu aţi vrut teatru convenţional?

Vitalie Bichir: Eu din start am vrut să scot toate artificiile din teatru, de exemplu luminile, tocmai ca să nu fie ca la teatru. Şi atunci vin trei actori în faţa publicului şi spun o poveste.

Valentina Popa: Din start, spectacolul cu luminile aprinse e un semn că responsabilizezi publicul. Îl pui pe spectator în situaţia de a-l face să recurgă la emoţiile lui. Pur şi simplu îi accesezi nişte emoţii sau nişte situaţii pe care el vrea să le uite, care nu sunt comode, dar pe care e bine să le rezolvi în viaţă. În viaţa fiecăruia e bine să rezolvi momentele acelea care îţi produc emoţiile puternice. Pentru că, de obicei, fugi de ele.

Istvan Teglaş: Despre asta era vorba: să scapi de nodul acela din gât care cumva îţi creează teatrul.

Vitalie Bichir: De asta e teatrul.

Vă place să gătiţi?

Valentina Popa: Îmi place foarte mult să gătesc. Transmiţi emoţiile cu care găteşti; eu sunt actriţă şi găteşte actriţa. Sunt emoţiile mele pe care le aduc ca să dau veridicitate personajului. Practic, eu cu personajul gătim o mâncare îmbibată de emoţiile acelea.

Istvan Teglaş: Eu pot să gătesc numai dacă sunt un personaj, altfel nu mă pricep. Eu gătesc mai rar pentru că nu prea am chef, dar de câte ori m-am uitat la emisiuni din astea culinare, mi-a plăcut cumva bucuria aceea de a găti. La un moment dat, am auzit o tipă la o emisiune din asta zicând că poţi să faci oricum, orice din orice şi chestia asta e adevărată. Normal că unele lucruri nu ştii să le combini, dar în rest poţi să faci absolut orice.

Vitalie Bichir: Depinde cum le aranjezi. Poţi să mănânci şi două frunze dacă le-ai pus frumos.

Valentina Popa: Chutney-ul nu arată bine în farfurie, dar are un gust…

Vitalie Bichir: Chutney e un fragment din viaţă, adică ai luat de acolo o părticică şi ai arătat mai departe. Nu trebuia să facem acum să vedem cum s-au cunoscut Sara şi Victor, unde s-au cunoscut, ce au făcut, ce li s-a întâmplat, cum s-au certat…

Istvan Teglaş: Noi ne-am propus să fie genul acela de teatru viu.

Vitalie Bichir: Şi mai mult povestit decât trăit.

Valentina Popa: Nu ne-am dorit să fie teatral. Eu sunt o persoană colerică, dar în personajul Sara nu am datele astea. A trebuit să încetinesc mult ritmul meu personal. Totul e în linişte şi în alt ritm decât într-un spectacol de teatru obişnuit. Conceptul e la limită, între teatral şi filmic, de aceea m-a atras pe mine cel mai tare şi faptul că aveam încredere în Vitalie Bichir.

Vitalie Bichir: E un spectacol pe sufletul nostru. De asta am şi pus titlul „Teatru la masă“, deşi iniţial oamenii credeau că vom citi teatru la masă. După aceea am pus „Teatru la masă“ vă oferă „Chutney“, cu Istvan Teglaş şi Valentina Popa, ei fiind ingredientele spectacolului.

Victor şi Sara nu sunt personaje spectaculoase, ei sunt doi oameni normali şi destul de reţinuţi emoţional. Li se întâmplă lucruri care-i zguduie atât de mult încât le e greu să se mai exteriorizeze aşa uşor. Dar cred că aici, în cadrul ăsta al prezentării, li se dă ocazia să vorbească şi s-o facă cumva excentric, fiindcă se deschid în faţa lumii.

Valentina Popa,
actriţă 

Vitalie Bichir: Odată, o doamnă din public le-a strigat: „Sărutaţi-vă!”

Valentina Popa: Iar noi în piesă abia ne atingem.

Istvan Teglaş: Eu m-am speriat puţin când a zis doamna aceea „Sărutaţi-vă!“, în sensul că aici nu e un love-story telenovelistic. E o poveste de dragoste, de viaţă, dar cumva e privită din alt unghi. Şi cred că am şi făcut aşa, cred că şi jucăm aşa. Nu e deloc dulceag…

Vitalie Bichir: E chiar şi acrişor!

Valentina Popa: Şi iute!

Totuşi, doamna a sesizat legătura dintre Sara şi Victor chiar dacă nu se ating…

Valentina Popa: Emoţiile alea se accesează legat de orice din ei, de asta spectacolul are toate ingredientele, iar ei până la urmă e clar că nu sunt personaje obişnuite. Sunt excentrici prin ce au trăit, nu s-au născut excentrici.

Vitalie Bichir: Uite, îmi place că am descoperit că ei, Istvan şi Valentina, nu sunt atât de furaţi de poveste încât să nu mai observe nimic în jur. Ei totuşi observă fiecare spectator şi ştiu cine e în sală şi ce se întâmplă cu spectatorul.

Istvan Teglaş: Despre asta este şi vorba în piesă. Altfel am stinge lumina pe public şi am face ce avem de făcut şi atunci nici nu-ţi permiţi să nu vezi, mai ales dacă se întâmplă ceva în sală.

Ce rol au spectatorii în acest spectacol?

Valentina Popa: Spectatorii sunt şi ei actori, martorii poveştii mele. Tu eşti pregătit pentru o reacţie. Eşti ca un soi de psihanalist, nu superficial, pentru că povestea e foarte dură şi scurtă. Adică într-o oră tu ai trecut printr-o mulţime de emoţii ca spectator, dacă te conectezi.

Vitalie Bichir şi Istvan Teglaş

Cât din voi regăsim în personajele piesei?

Istvan Teglaş: Eu vreau să fac parte din lucruri în care să mă regăsesc într-un fel sau altul şi pentru că mi-e şi foarte greu uneori să mă înţeleg. De fapt, eu sunt un om foarte clar şi simplu, doar că până când ajungi să faci lucruri, te întâlneşti cu oameni, cu situaţii, şi s-ar putea ca această chestie pe care o ai tu sau o vrei tu să ajungă să devină total altceva şi de fapt tu să nu vrei lucrul ăsta. Cu piesele astea, cum e şi cu „Chutney“, insist să rămână cumva ceva din mine acolo care de undeva din spate vine şi vrea să se arate într-un fel sau altul. Şi în legătură cu spectacolul acesta cred că aşa şi e.

Valentina Popa: Eu sunt o persoană colerică, dar în personajul Sara nu am datele astea. A trebuit să încetinesc mult ritmul meu personal. Totul e în linişte şi în alt ritm decât într-un spectacol de teatru obişnuit. Conceptul e la limită între teatral şi filmic, de aceea m-a atras pe mine cel mai tare şi faptul că aveam încredere în Vitalie Bichir. Eu pentru personaj nu am citit cartea şi mi-a venit foarte greu, fiindcă de obicei ca actor te duci spre tot ce îţi poate furniza informaţie pentru personaj. De data asta, dacă făceam lucrul acesta complicam foarte mult.

Vitalie Bichir: Înainte de a ieşi spectacolul, am primit şi alte reacţii cum că noi mai degrabă am vrea să ne deschidem un restaurant, dar după ce au văzut spectacolul s-au lămurit că nu e o chestie doar de gătit şi că nu vrem să hrănim cu sarmale spectatorii şi au remarcat faptul că s-a bifat ceva nou.

Spectacolul acesta are o poezie şi de multe ori cred că nu ştiu dacă a depins chiar de noi sau de norocul de a intra în atmosferă şi de a crea atmosfera aia de poezie. Nu e poezie în sensul telenovelistic, ci poezie din aia mişto.

Istvan Teglaş,
actor

Valentina Popa: De ce te-ai oprit la textul acesta, Vitalie?

Vitalie Bichir: Pentru că mi-a plăcut textul, e foarte frumos, e o poezie care face parte dintr-un roman complex. Fata aia a scris textul la 26 de ani şi a luat premii peste premii; s-au făcut şi două filme. A fost fiica unui mare scriitor japonez. I-am citit un interviu. Ea a scris cartea asta exact cum e personajul. Avea vârsta personajului, era studentă şi lucra la o ceainărie.

Îşi făcea treaba, iar când avea timp se ducea şi îşi lua notiţe din tot ce se întâmpla la ceainărie. Ajungea acasă, îşi făcea curat şi începea să scrie. Şi scria doar lucruri sincere, pe care le credea. Atunci când vezi un text scris sincer simţi că şi tu vibrezi, îţi dai seama că omul acela a spus ceva. Nu e un text pe care îl scriem ca să facem nişte bani şi să râdă lumea.

Valentina Popa: La început, subiectul era foarte greu şi îţi lua ceva timp să intri în el.

Istvan Teglaş: Mai demult, la facultate, când cică nu ştiam nimic, îmi umpleau capul cu tot felul de liste.

Fişe de personaje?

Istvan Teglaş: Exact. Pe mine nu m-a ajutat cu absolut nimic. M-au făcut confuz. Nu mai ştiam cine sunt. Bineînţeles că se întâmplă să am puncte comune cu personajul, dar nu mă interesează, pentru că oricum pe mine nu mă ajută la nimic. Mi s-a întâmplat la anumite roluri sau spectacole să descopăr că un personaj seamănă foarte mult cu mine şi asta mai mult m-a încurcat.

Îmi spuneam: „şi acum ce să fac, să mă joc pe mine? Dar eu oricum mă joc pe mine.“ Şi am crezut că într-un fel sau altul o să-mi fie mai uşor să joc un personaj care e de o vârstă cu mine, a trăit cam ce am trăit eu, dar nu e 100% aşa.

Istvan Teglaş şi Valentina Popa, în spectacolul „Chutney“

Valentina Popa: Acum am descoperit că Sarei îi place să facă ordine şi mie îmi place să fac ordine. Mă regăsesc în momentele acelea din monologul de la început. Acelea sunt lucruri fireşti, care nu fac parte doar din viaţa femeilor şi a fetelor, ci din viaţa oricărui om. Da, clar, te identifici imediat. Acela e un punct în care oricine se poate identifica, dacă e sincer cu el.

Vitalie Bichir: Plus că aici, ei având monologuri, eu le-am cam lăsat la liber. N-am lucrat la fiecare replicuţă sau la fiecare virguliţă… Am înţeles că ştiu ce au de făcut şi că la fiecare spectacol întotdeauna o să apară ceva nuanţe noi.

Istvan Teglaş: Iar spectacolul propune într-un fel sau altul interacţiunea asta, nu neapărat verbală din partea publicului, dar ca energie. Şi atunci, dacă eu îţi povestesc ceva şi tu răspunzi din ochi sau chiar prin cuvinte, nu are cum să nu mă afecteze într-un fel sau altul. Dacă îţi pun o întrebare, iar tu răspunzi, nu pot să duc mai departe povestea şi să mă prefac că tu nu ai răspuns la întrebarea mea.

Vitalie Bichir: Şi atunci depinde cum te întreb eu şi cum răspunzi tu.

 Fotografii: Cătălina Flămînzeanu

29
/11
/16

Trecutul ne dezvăluie foarte multe lucruri, nu doar o incurabilă melancolie. Trecutul are o anumită forţă de a se impune în actualitate fără a-şi face simtiţă prezenţa. Acest lucru se petrece şi cu teatrul în general când pur şi simplu vorbim despre teatru, chiar dacă o facem la timpul trecut. Forţa sa este invizibilă şi efectele devin vizibile când doar îi constatăm absenţa.

26
/11
/16

La 10 ani de când a fost investit în funcția de manager al Teatrului Tineretului din Piatra Neamț, cea mai mare rampă de lansare a actorilor, Liviu Timuș amintește despre „fenomenul Piatra Neamț”, explică de ce trebuie să existe festivalul adresat în exclusivitate tinerilor, ajuns la a XXVIII-a ediție, „Pledez pentru tine(ri)”și cu ce probleme se confruntă la teatru.

02
/11
/16

NOUA GENERAȚIE DE ARTIȘTI. Olimpia Melinte, treizeci de ani, actriță, consacrată internațional cu pelicula spaniolă „Canibal”. În curând, va fi din nou pe marile ecrane, în „Perfect sănătos”, noul film al Ancăi Damian. Actriță, dar mai ales mama lui Sasha (doi ani). Un interviu sincer despre cinema și maternitate. Olimpia Melinte se întoarce, iar acum vrea să joace din nou și teatru. A se lua aminte.

23
/10
/16

INTERVIU „Stilul este rezultatul deciziei mele că actorii sunt pe primul loc”, afirmă, într-un interviu pentru Ziarul Metropolis, autoarea filmului „Toni Erdmann”, regizoarea germană Maren Ade, invitată a ediției din acest an a Festivalului „Les Films de Cannes a Bucarest”.

19
/10
/16

Crede că cea mai mare problemă a generației lui este că trăiește într-un context haotic. Se simte norocos că face parte din trupa lui Victor Ioan Frunză și crede că atunci când ți se întinde o mână trebuie s-o prinzi. Face teatru cu voluptate, iar cele mai recente roluri în care-l puteți vedea sunt Mozart și Tipătescu în spectacolele „Amadeus” și „O scrisoare pierdută” de la Teatrul Metropolis.

15
/10
/16

Povestea uluitoare a unui film, „Şi va fi...” (1992), realizat în România de un regizor basarabean, Valeriu Jereghi, cu bani de la Moscova şi în timp ce URSS se prăbuşea. Film relansat duminică, la sala de cinema a Muzeului Ţăranului, într-o proiecţie cu intrare liberă în cadrul „Les Films de Cannes a Bucarest”.

05
/10
/16

Pe când „Câini” încă nu intrase în cinematografe, l-am provocat pe regizorul Bogdan Mirică la o scurtă discuție despre zilele petrecute pe platoul de filmare, dar și despre ce înseamnă pentru el premiile, masterul de scenaristică de la Londra sau simpatia vizbilă a publicului pentru un film românesc.

Page 1 of 2212345...1020...Last »