Camil Petrescu – 120 de ani de la naştere: „Omul, între Shakespeare şi Dumnezeu
http://www.ziarulmetropolis.ro/camil-petrescu-120-de-ani-de-la-nastere/

La împlinirea a 120 de ani de la naşterea scriitorului Camil Petrescu, Fundaţia Culturală „Camil Petrescu” şi revista „Teatrul azi” organizează  Colocviul Naţional „Camil Petrescu” pe 23 aprilie, de la ora 11.00, la Teatrul Naţional din Bucureşti.

Un articol de Monica Andrei|22 Aprilie 2014

În foaierul Sălii Media a Teatrului Naţional (intrarea dinspre str. Tudor Arghezi), veţi putea vedea expoziţia foto-documentară „Camil Petrescu – 120“, concepută de Ofelia Creţia.

Scriitorul va fi evocat apoi, în Sala Media a TNB, de: George Banu, Paul Cornea, Ioana Pârvulescu, Natalia Stancu și Cornel Ungureanu. Actorii Ilinca Tomoroveanu, Șerban Cellea, Marius Stănescu, Emilia Bebu, Vlad Logigan, vor citi din creația scriitorului.

Se va lansa apoi colecția completă în ediție anastatică a publicației interbelice Cetatea literară și volumul bipolar conținând piesa „Caragiale în vremea lui“, de Camil Petrescu și Procesul „tovarășului Camil”, document datorat lui Ion Vartic. Gazdele întâlnirii sunt Florica Ichim și Ioana Pârvulescu.

Camil_Petrescu

Camil Petrescu, 1894 – 1957

Apropierea lui Camil Petrescu de teatru datează dinaintea afirmării sale ca scriitor şi ca publicist. A iubit teatrul, i-a respectat creatorii adevăraţi, i-a încurajat valorile şi s-a considerat “osârdnic” al acestei arte. Este dramaturgul care a scris piese de teatru de la 22 la 62 de ani.

Student fiind, colaborează la „Rampa” şi luptă pentru înfiinţarea Operei române (1914). Pe lângă o sumedenie de articole publicate în publicaţiile vremii, continuă şi o activitate de cronicar teatral. Numai în cotidianul economic „Argus” semnează cronicile de teatru timp de 15 ani.

Şi-a pus în scenă două dintre textele sale („Mioara” şi „Mitică Popescu”), colaborând cu alţi regizori la munca de punere în scenă în timpul directoratului său la Teatrul Naţional, timp de zece luni, în 1939. Pe lângă toate acestea, a mai susţinut şi condus două studiouri de regie experimentală.

Înainte ca teza sa de doctorat “Modalitatea estetică a teatrului” să vadă lumina tiparului, dramaturgul proiectase o lucrare amplă „Quidditatea reprezentaţiei dramatice” care să conţină şi „Modalitatea artistică a teatrului” – o lucrare, de altfel neterminată, care urmărea să lămurească „receptivitatea emotivă a spectatorilor şi modurile ei, natura afectelor care se desfăşoară pe scenă în procesul creaţiei scenice în însuşi motivele lui genetice”. Lucrarea ar fi fost o “psihologie a teatrului şi spectacolului în genere”.

Cu teza sa de doctorat, „Modalitatea estetică a teatrului”, a revoluţionat teatrul românesc. Este o cercetare unde spune pentru prima dată esenţialul despre arta dramatică, punând în pagini de la rolul dramaturgului, la noţiuni despre regie şi arta actorului. Nu este o carte de doctrină, ci mai curând una de polemică.

Avem doi creatori de oameni: Dumnezeu şi Shakespeare

Pe parcursul incursiunii teoretice întâlnim rareori definiţii; sunt operate, mai degrabă „delimitări”. Aşa cum spunea: „o idee se defineşte printr-o serie de delimitări. O delimitare presupune întotdeauna o negaţie. Viaţa este contrazicere şi luptă cu moartea.”

Deşi foloseşte termenul “artă”, apare frecvent delimitarea dintre „artă”, „creaţie artistică”, „creator”.

Prin anii ’50 a fost solicitat să facă propuneri pentru o lege a teatrelor, proiect de lege care nu s-a păstrat. Există în arhiva scriitorului o parte din expunerea de motive la proiectul de lege a teatrelor.

Acestea porneau de la premisa că “legea trebuia să urmărească permanenta selecţionare a valorilor în ceea ce priveşte repertoriul şi forţele artistice menite să transforme un text superior într-un spectacol de artă”.

În 1956 este invitat să conducă revista „Teatrul”, deşi era deja grav bolnav. Face proiecte de număr şi trasează scopul publicaţiei.

Camil Petrescu şi ideile sale despre teatru

● (Arta este) “Un formidabil mijloc de pătrundere şi de obiectivare al sufletelor omeneşti, acolo unde ştiinţa nu poate ajunge, şi cu rezultate exprimate aşa cum ştiinţa nu le-ar putea în nici un caz exprima. ” (Teze şi antiteze)

● “Arta înseamnă umanitate superioară, adevăr valabil în timp îndelungat.” (Excelsior, ianuarie, 1931)

● “Arta este dospire sufletească în tipare eterne şi e cu atât mai de preţ această frământare cu cât izvorăşte dintr-o conştiinţă mai complexă şi mai abundentă.” (Rampa, aprilie, 1931)

● “Arta presupune un suflet dezvoltat complect ca inteligenţă, voinţă şi afectivitate. Presupune o luptă continuă între aceste însuşiri şi mediul înconjurător, pe altă parte, conflict, de pildă, între inteligenţă şi afectivitate, între pasiune şi voinţă. Conflict între ceea ce făureşte inteligenţa ca himeră şi ceea ce oferă realitatea.”

● “Arta este reacţiune în atitudine.”

● “Artistul năzuieşte să-şi obiectiveze personalitatea, căci obiectivarea e condiţia existenţială a existenţei.” (Documente literare)

● “O expresie este artistic când exprimă un raport efectiv, reprezentativ. Deci elementul expresiei artistice este comparaţia, adică traducerea unui moment al realităţii printr-un alt moment cu care să aibă o echivalenţă sensibilă.” (Documente literare)

● ”Conceptul de creaţie este facultatea de reconstituire a realităţii interioare şi exterioare, produs liber determinat al spiritului.” (Modalitatea estetică a teatrului)

În relaţia artist-operă de artă apare la Camil Petrescu o delimitare importantă între imaginaţie şi fantezie. “Surogat de imaginaţie a pauperului intelectual”, fantezia lucrează doar cu elemente ştiute, se păstrează “în toate invenţiile sale la nivel de naivitate şi rămâne doar o facultate ajutătoare. În timp ce artiştii care au imaginaţie sunt genii creatoare, cei dotaţi cu fantezie rămân doar diletanţi ai gândirii”.

“Când operaţiile în imagini dau rezultate adecvate, adică atunci când se realizează o prezenţă concretă e vorba de imaginaţie, iar când operaţiile cu imagini se fac dialectic, tautonom, avem ceea ce se numeşte fantezie”. (Ştiinţa substanţei)

O primă definiţie a teatrului o dă în Modalitatea estetică a teatrului: “teatrul este un spectacol organizat, adică este o exhibiţie al cărei obiect este o întâmplare reprodusă în faţa unei asistenţe numeroase în genere convocate”. Pe parcurs, “spectacolul organizat” va fi înlocuit de termenul “producţie teatrală”, pentru ca apoi să folosească şi pe cel de “reprezentaţie teatrală”, “având un caracter de reproducere”, accentuat.

Reprezentaţia teatrală nu poate fi desprinsă de ideea de “dramatic”, iar acesta nu poate fi legat decât de destinul uman. „Act dramatic în afară de prezenţa umană şi de cea antropomorfică nu există”. Aici este nevoie de o delimitare esenţială între „act” şi „acţiune”. Teatrul este act. Acţiunea este altceva. „Actul e în conştiinţa tradusă, acţiunea este automată”.

O piesă jucată nu e un text, e un spectacol.

● “Teatrul nu poate fi altceva decât o întâmplare cu oameni. Până acum nu avem decât doi creatori de oameni: Dumnezeu şi Shakespeare.”

● “Oamenii de definesc prin ceea ce îi distrează, prin ceea ce îi mulţumeşte ca intelectualitate, prin ceea ce îi face să se înduioşeze.”

● “Un critic nu trebuie să fie la fel ca toată lumea. Să scrie cu sângele şi cu nervii lui sau să nu scrie deloc.”

● “Critica e o judecată de valoare, o preţuiere a semnificaţiilor sub unghiul dialecticii culturale, funcţiunea sa este selectivă, nu explicativă”. (Teze şi antiteze)

● “Talentul după ce a fost descoperit trebuie ajutat, îndrumat, protejat, ferit de corupţie (adică ferit de preocupări de success ieftin, de practica şabloanelor, cârligelor, poncifelor), adică ferit de moarte, de îndrumători falşi, care îl obligă să joace cum nu trebuie.”

● “Socotim că ideea că avem un public excelent de teatru e greşită. Publicul românesc, în genere, pare că descinde din publicul berăriilor cu scenă de varietăţi. ”

Având un temperament combativ, a fost un critic autoritar. Munca de creaţie la piese, lucrarea filosofică, scrierea romanelor, războiul, boala, l-au împiedicat pe Camil Petrescu să-şi ducă planurile până la capăt, astfel încât, din ceea ce şi-a propus, doar o mică parte a dat roade.

Foto Camil Petrescu: wikipedia, cinemagia.ro

07
/12
/16

A fost o vreme când ideea de a te cultiva, de a înţelege arta în accepţia ei cea mai diversă, apoi de a colecţiona opere de valoare şi a le expune îi cuprinsese şi pe români. Între aceştia, Anastisie Simu, de obârşie balcanică, cu proprietăţi bine gospodărite în judeţele Teleorman şi Brăila, decide, în 1910, să întemeieze un muzeu.

01
/12
/16

Începând din sec. al XVIII-lea, domnii fanarioţi au luat o serie de măsuri menite să transforme aglomaraţia de case ridicate cum da Dumnezeu, pe uliţe desfundate, fără nume şi ameninţate periodic de revărsările Dâmboviţei, într-un oraş mai bine rostuit.

29
/11
/16

În 1869, „fiica Rinului”, Elisabeta de Wied, căsătorită cu principele Carol, plină de emoţie şi bolnavă de rujeolă, îşi făcea intrarea în Bucureşti, unde avea să domnească alături de soţul ei până în septembrie 1914.

21
/11
/16

„Românul iese la mort”. Această constatare devenea valabilă odinioară mai ales când era vorba de o înmormântare domnească, aşa cum a fost cea a lui Alexandru Suţu, întâmplată în ianuarie 1821.

11
/11
/16

A fost o vreme când Calea Victoriei (Podul Mogoşoaii) era o arteră aristocratică, plină de case boiereşti unde în fiecare zi se întâmpla ceva deosebit: primiri, concerte, baluri, adunări de binefacere ş.a. Una din case, adăpostind azi o instituţie de asistenţă socială, a cunoscut, la mijlocul sec. XIX, o strălucire deosebită.

08
/11
/16

Povestea lor în film se desfășoară pe la începuturile cinematografiei mondiale, în epoca filmului mut, când David Griffith a creat modul de a istorisi o poveste pe peliculă, iar Lillian Gish, datorită regizorului, a devenit o stea de cinema.

03
/11
/16

Autorul celebrelor „mușatisme”, care sunt bijuterii ale paradoxului comic, n-a făcut școală de teatru, dar a scris pentru actor, publicând în „Rampa” și „Adevărul”. Observatorul ironic al vieții, acidul și jovialul umorist, a trăit între 22 februarie 1903 și 4 noiembrie 1970.

30
/10
/16

Zonă seismică acceptată azi de toată lumea, Bucureştiul are o lungă istorie în spate, presărată de cutremure frecvente, distrugătoare şi peste putinţă de prevăzut. Prima consemnare documentară datează din 1681, în domnia lui Şerban Cantacuzino, cu precizarea că „n-au mai pomenit altădată nimenea”.

28
/10
/16

Noaptea de 28 spre 29 octombrie 1952. În infirmeria penitenciarului din Aiud, Mircea Vulcănescu, unul dintre cei mai mari oameni de cultură ai României, murea în frig, cu o „cavernă la plămânul stâng”, după ce încercase să salveze viața unui tânăr, pe care-l protejase cu propriul lui corp.

27
/10
/16

Fiecare epocă şi-a avut artera preferată de plimbare, pe jos, cu trăsura ori cu automobilul. Pe la 1800, bucureştenii se înghesuiau duminica la iarbă verde spre Dobroteasa sau Băneasa; la mijlocul sec. XIX, s-au îndreptat spre locul ajuns repede la modă: Şoseaua Kiselev.

25
/10
/16

Autorul „Cuvintelor potrivite” se naște sub semnul zodiacal al Gemenilor, în 21 mai 1880, la București, ca rod al conviețuirii nelegitime dintre tatăl român, Nicolae Theodorescu, funcționar de bancă și Rozalia Arghesi, de origine germană, venită din Ardeal, menajeră, în casa Theodorescu.

Page 1 of 2012345...1020...Last »