Buffon. Barzagli-Bonucci-Chiellini. Stop. La Chiellini voiam să ajung. Trec rapid peste locul comun că tustrei, plus Buffon, care e vârful de lance al acestui supertrident defensiv, alcătuiesc cea mai solidă apărare de la Euro 2016. Aş zice că e şi cea mai carismatică, în ciuda reputaţiei dubioase pe care o au practicanţii dogmei Herrera. Adică e suficient să-l vezi pe Chiellini bătând cuba ca boxerii, cu Buffon, după nişte duble parade in extremis, pentru a tranşa partea asta…
Un articol de Cinesseur|14 iunie 2016
Chiellini, deci. De fiecare dată când îl regăsesc în teren, dându-şi sufletul şi lăsându-şi cartilajele în iarbă, îmi tresaltă inima de bucurie. Mă bucur că-l văd acolo şi că nu-i pe stradă, călărind o Vespa şi executând ordinele unor mafioţi siniştri. Fiindcă, aşa cum a spus-o chiar el, dacă nu ar fi fost fotbalul, acolo ar fi sfârşit. În lumea din care vine el, povestită rece şi frust de Saviano şi Garrone în Gomorrah, nu sunt multe opţiuni. E aproape ca-n legiunea străină: mărşăluieşti sau mori. Şi, evident, taci.
În ciuda inegalităţii de şanse, Chiellini a evitat matrixul infracţional ce abia aştepta să-l înghită. Cu figura sa hieratică şi crudă de schivnic ce populează icoanele slavone, omul e imaginea eşecului politicilor sociale, capitol la care Italia deţine titlul mondial în rândul ţărilor care se pretind civilizate (Franţa vine puternic din urmă). De fapt, contra-imaginea, pentru că el este excepţia, una (t)ivită exclusiv din forţe proprii. Când îl văd pe Chiellini, îl văd pe Stoner, excepţionalul personaj al romanului omonim scris de John Williams, tânăr plecat dintr-o familie săracă de fermieri din Midwest să se facă agricultor cu studii superioare şi ajuns profesor de literatură engleză la Missouri University. Anticlişeu al reuşitei în viaţă.
La fel şi Chiellini. În loc să pună mâna pe lupara, a pus piciorul pe minge. Şi nu l-a mai ridicat. S-a făcut fundaş. Nu ştim precis de ce. Poate erau ocupate celelalte posturi, poate nu avea vocaţie pentru ele, cert e că acum îl vedem la galere, trudind, năduşind, alergând ca apucatul dintr-o parte în alta (blocul defensiv al Italiei ştie ambele faze spre deosebire de alte trupe de mingicari), sacrificându-se fără prea multe comentarii, cum s-a întâmplat şi aseară când a luat galben pentru un fault cinic pe un contraatac belgian generat de o eroare a unui coleg. Ce denotă abordarea asta în jocul lui Chiellini şi al Italiei, în fond?
Un lucru simplu, dar esenţial pentru microcomunităţi de 11 oameni care fugăresc o minge: spirit de echipă. Sună banal, ştiu, şi îmi cer scuze că nu pot veni cu o concluzie mai scânteietoare de-atât: Italia e o echipă, n-are vedete galactice dar are obiective comune, în vreme ce Belgia e o adunătură simpatică şi exotică de Witsel-uşi fără stăpân. Toţi cu agende proprii. Lucru de neimaginat la italieni, unde Antonio Conte, un zbir denunţat pentru exigenţa de plutonier-major inclusiv de fostul „amiral” Pirlo, a confecţionat din marfa nu foarte ofertantă existentă pe piaţa peninsulară un lot disciplinat comportamental şi tactic care trage la acelaşi jug. În fond, de-aici vine şi diferenţa dintre cele două ţări la fotbal: una are tradiţie şi produce rezultate inclusiv când subperformează (nu e cazul cu Italia lui Conte), cealaltă are doar generaţii care sclipesc efemer (vezi locul 4 obţinut de promoţia Ceulemans în ’86, la Mondialul mexican).
Aşa se face că mirobolanta „naţională” a Belgiei, oricum crispată de cotele bookmaker-ilor şi de propriul narcisism, a încasat două boabe: una de la cel mai scund jucător al italienilor (Giaccherini) şi alta de la un atacant ce nu rupe norii la Southampton, Graziano Pellè (14 goluri în 37 de apariţii în sezonul recent încheiat). Pellè, da? Aţi notat? Cu dublu l, ca-n imitaţiile acelea venite din Orient, dar cu o rezonanţă ce mă trimite din nou la Brazilia şi la al său rege incompetent în pronosticuri. Dacă sud-americanii ar fi fost la Euro, sunt sigur că originalul, Edson Arantes do Nascimento pe numele din buletin, o mai comitea o dată, vâzând Belgia campioană europeană. Dar nu e timpul pierdut. Poate peste 4 ani. Sau poate peste 8. De Brazilia la Euro, zic, fireşte.
Foto: Europeanul Metropolis – juventus.com, Gomorrah (regia. Matteo garrone/2009)