Teatrul de Sufragerie prezintă piesa Ciao Bella, un spectacol în regia Antoanetei Zaharia, cu Ioana Flora, Cătălina Mustaţă şi Clara Aguillera Flores.
Un articol de Monica Andrei|14 ianuarie 2014
CRONICĂ DE TEATRU Teatrul de Sufragerie prezintă spectacolul cu piesa ,,Ciao Bella”, în regia Antoanetei Zaharia, cu Ioana Flora, Cătălina Mustaţă şi Clara Aguillera Flores.
Pe str. Grigore Cobălcescu la nr. 52, pe lângă Cişmigiu, într-o veche casă boierească, acum doi ani, a luat fiinţă un teatru într-o sufragerie, iar la lansarea oficială Horaţiu Mălăele a susţinut recitalul „Sunt un Orb”. De atunci, acolo, au avut loc tot felul de evenimente culturale interesante.
Teatrul de Sufragerie îmi aminteşte despre lumea plăcut patriarhală bucureşteană de început de secol XIX inclusiv perioada interbelică, de paradisul tihnit al unei protipendade din epoca frumoasă numită şi „La Belle Époque” când Bucureștiul era un Mic Paris.
Sentimentul spectaculosului era înfiltrat în cercurile înalte ale acelei societăţii, iar vechiul Oraş al Bucuriei era dominat de mecanismele unui spectacol fascinant şi seducător: o lume între bal şi teatru.
Până să apară primul teatru în Bucureşti, acum vreo două secole, s-au jucat spectacole de teatru în vechile case boiereşti. Salonul de atunci e sufrageria de acum, unde scena are decor obiectele din încăpere, iar cuvântul din fiecare replică derulează lumi de poveste la lumina veiozei, fără efecte speciale de scenă, fără maşinării complicate.
Ajungi pe strada amintită în faţa casei, urci nişte trepte, deschizi o uşă unde te întâmpină o doamnă zâmbitoare şi primitoare. Te descalţi la uşă de obsesiile cotidiene, te aşezi în fotoliul confortabil sau pe nişte perne, ca acasă. În Teatrul de Sufragerie, clarobscurul lui Rembrandt declanşat de lumina lumânărilor cu diverse arome invită spectatorii să savureze ceaiul fierbinte oferit de gazdă şi să pătrundă în lumea emoţiilor şi simţurilor actorului.
Nu există cortină nici bariere străine care să poată interveni şi disocia. Pentru că teatru se poate face din nimic până la un punct, condiţia esenţială e teatralitatea. Arta se construieşte pe orice. Pe durere şi suferinţă, pe bucuria şi capacitatea de a iubi.
Antoaneta Zaharia a scris şi regizat pentru Teatrul de Sufragerie: „Ciao, Bella!” unde întretaie vieţile unor actriţe prin trei monoloage.
Actriţa care joacă la Teatrul Odeon din Bucureşti nu se află la prima încercare dramaturgică care să uimească. Aşteptăm cu interes şi următoarele piese de teatru.
Spectacolul începe. Eros devine o capcană de stări ce alcătuiesc un paradox alcătuit din pagini din viaţa oricui: singurătatea pătimaşă, iubirea trădată, căsnicia putredă.
Sătule să mai mâzgălească zilnic aceeaşi pagină de viaţă în destinul lor, trei prietene caută soluţii, care să le motiveze şi să le arunce-n sevrajul bucuriei. Una dintre ele pleacă din România tuturor posibilităţilor triste spre o lume mai bună, iar celelalte două călătoresc doar.
Visele lor îşi pun eşarfe vaporoase, se plimbă prin ceruri încă neapuse, aruncă un ochi spre scene de teatru cu dor arzător de a juca, reinventând iubirea, credinţa, încrederea, în puşcăria minţii lor. Teatrul lor rămâne însăşi viaţa trăită plină de revolte transfigurate în dorinţe.
O surpriză foarte plăcută care te face să nu-ţi iei ochii de la ea toată seara este actriţa Ioana Flora, prea puţin distribuită în spectacolele de teatru, dar care are o bogată carieră în film unde a luat premii internaţionale. În “Ciao, Bella!”, interpretează o tânără actriţă cu un soţ ce are un caracter gonflabil.
Acesta îşi divinizează atât de mult mama încât se mută cu totul la ea, iar soţia doar îl vizitează şi mai discută nimicuri lumeşti, pe hol în dreptul uşii soacrei. Actriţa pleacă în turneu la Paris, cu bani puţini în buzunar şi speranţe răvăşite în minte. Profită de orice turneu ca să poată cumpăra de la reduceri hăinuţe de 100 de euro pruncului de câteva luni de acasă pentru orice sezon.
Clara Flores Aguilera, actriţa de origine din Chile, joacă la Teatrul din Ploieşti. În spectacol este Bianca, o actriţă argentiniancă trecută de prima tinereţe, ce face des naveta Argentina- România; joacă teatru prin baruri, cluburi, subsoluri şi poduri, iar în paralel lucrează ca ajutor de cofetar, pentru că din meseria de actor nu poate trăi. Inventivă şi plină de umor, scrie şi regizează o piesă de teatru care are sursă de inspiraţie poveştile colegelor de la patiserie: “Cum să iubeşti un bărbat”.
Cătălina Mustaţă joacă de mult la Teatrul Odeon unde o veţi vedea şi în recenta premieră “Tipografic majuscul”. În spectacol este Petra, artista frumoasă care părăseşte România pentru o viaţă mai bună în Italia unde este gratulată cu „Ciao, Bella!”.
Este respectată, merge la castinguri de film şi se confesează nostalgic celor două prietene derulându-şi amintirile şi dorurile la telefon. Bărbatul din viaţa ei nu ştie ce culoare au visele ei şi nu participă la nebunia lor.
Din spectacol nu aflăm numai despre starea de cavou instituită în relaţiile umane şi sexuale în cimitirul societăţii româneşti; nici despre strategia de marketing ce ne arată că astăzi, starea civilă uneşte bunuri materiale şi lipsa caracterului în cuplu; nici faptul că, din două singurătăţi se naşte un copil, iar o căsnicie otrăvită de relaţii extraconjugale de ambele părţi ajunge la jubileul de aur al senilelor bătrâneţi.
La spectacolul cu piesa“Ciao, Bella!” se râde mult şi se aplaudă des. Respiraţia celuilalt nu-i doar secunda de viaţă ce dă tonul muzicii pe portativul sufletului personajelor, ci este respiraţia mea, a ta, a lui, a tuturor, indiferent de vârstă şi sex.
Fiecare monolog este un tulburător aparteu despre relaţia eu –tu, unde oricine poate afla răspunsuri la întrebările: Cum şi pe cine atrag? Cât apropii? Cât şi când trebuie să resping? Cât controlez într-o relaţie umană? De ce vreau să impun?
Şi mai sunt destule motive pentru care merită să umpleţi la refuz sufrageria. Nu veţi regreta.
Foto Ciao Bella – Adi Bulboacă
