Ciprian Porumbescu, din însorita Italie în mormântul de la Stupca
http://www.ziarulmetropolis.ro/ciprian-porumbescu-din-insorita-italie-in-mormantul-de-la-stupca/

Unul dintre ultimele „concerte” susţinute de Ciprian Porumbescu rămâne cel din faţa mării, în Italia, din iarna lui 1882. Peste un an, pe 6 iunie 1883, avea să moară în căsuţa lui din Stupca, neîmpăcat şi fără să înţeleagă de ce destinul i se curmă la doar 29 de ani.

Un articol de Monica Andronescu|18 Iulie 2017

„Jos, la albia mării, scot violina din scrinul ei, direg coardele, mirare! (…) Mă reazem de un pisc de stâncă ce străbătea din mare şi gândesc ce oare să cânt. Ah’, îmi răspunsei în gând: «Voi cânta Doina, să o audă şi Mediterana şi Mediterana să o ducă oceanului şi să ştie şi antipozii noştri dincolo că numai un cântec e coborât din cer şi acela e Doina…»”, iată ce scria el în jurnal despre acel moment magic în care, în fața valurilor Mediteranei, a simțit nevoia să cânte. „Cântai cam lung scumpa-mi Doină şi parcă nu mă puteam despărţi de ea! Mi se părea că miliardele de stele şi steluţe ce se uitau la mine din mare sclipeau vesel-unduioase, precum era şi inima mea, cufundată întreagă în mlădioasele acorduri a Doinei, ce iarăşi mi se părea că nu o cântasem cu atâta simţ ca acum…”.

Era aproape sfârșitul unei vieți începute sub un semn prea puțin norocos, într-o zi de 2 octombrie, în 1853, la Șipotele Sucevei. Destinul lui avea să fie pe deplin cel al eroului romantic… Astăzi, la Stupca i-a rămas mormântul şi pe cruce ultimele rânduri din „Cântecul tricolorului”, ca răspuns la una din ultimele lui dorinţe: „Iar când, fraţilor, m-oi duce/ De la voi şi-o fi să mor,/ Pe mormânt atunci să-mi puneţi/ Mândrul nostru tricolor”. Stupca a dispărut o dată cu el… în locul ei s-a născut un sat care-i poartă numele: Ciprian Porumbescu.

În căsuța copilăriei

Să pornim, așadar, din satul care astăzi îi poartă numele şi să întoarcem clepsidra. Din casa mare pe care familia preotului Iraclie a avut-o aici în sat s-a păstrat doar anexa, bucătărioara de vară, o construcţie ţărănească simplă şi armonioasă, iar în ea este acum amenajat un mic muzeu care păstrează pianul surorii Marioara. Câteva obiecte ţărăneşti şi câteva fotografii refac o umbră din lumea în care a trăit Ciprian.

Iraclie Porumbescu se căsătorea cu Emilia Clodniţchi la biserica de la Volovăţ, ctitorită de Ştefan cel Mare, în anul în care la Botoşani se năştea Mihai Eminescu. După trei ani, în 1853, venea pe lume cel de-al doilea copil al lor, micuţul Ciprian. Timid şi retras, născut sub o stea nu tocmai norocoasă, Ciprian s-a îndrăgostit de muzică. Iar şansa lui a fost întâlnirea, când încă nu avea mai mult de şapte ani, cu muzicologul Carol Miculi, profesor la Conservatorul din Lemberg şi discipol al lui Chopin, care şi-a petrecut câteva veri la Şipotele Sucevei, pentru a culege cântece populare, găzduit fiind chiar de tatăl lui Ciprian.

Miculi, al cărui mormânt se află astăzi în cimitirul de lângă biserica din Stupca, lângă cele ale familiei Porumbescu, i-a intuit talentul. Atunci a început copilul să deprindă primele note muzicale, ascultând pianul lui Carol Miculi, iar apoi, când Iraclie a fost mutat la Stupca, Ciprian a primit primele lecţii de vioară la şcoala din Ilişeşti, în satul din apropiere, şi apoi, urmând gimnaziul la Suceava, a început să studieze pianul şi orga.

Din tot ce-a fost domeniul pe care Iraclie şi Emilia l-au avut aici, la Stupca, grădina se păstrează şi acum. Înconjurată de livezi şi bolţi întregi de viţă-de-vie, casa acum pierdută – pierdută de mult, din timpul războiului – a fost locul cel mai iubit al lui Ciprian Porumbescu. După el avea să tânjească în timpul lunilor petrecute la tratament în Italia, locurilor copilăriei avea să le ducă dorul cel mai tare în anii pe care i-a petrecut departe de Stupca. Sub bolţile din curtea casei îi aducea la începutul tinereţii pe lăutarii din sat de la care încerca să înveţe cântece şi să le reproducă apoi la vioară sau la pian. De la Ilişeşti venea uneori cu ţiganca Ilinca şi cu scripcarul Urdă, care ştiau cântece populare, iar sora Mărioara îi acompania la pian. Nu-i greu să ţi-o imaginezi pe frumoasa Mărioara, care priveşte astăzi zâmbitoare dintr-o fotografie către pianul ei păstrat într-una dintre încăperi, cântând ca să-şi bucure fratele.

Cu chirie, în încăperi mici şi pline de igrasie

E luminoasă, surprinsă într-o clipă în care zâmbetul de pe buze i se amestecă discret cu o tristeţe bine ascunsă, iar tunsoarea modernă este aproape şocantă. Veselă şi plină de blândeţe… aşa i-a apărut lui Ciprian, până în ultima zi a vieţii lui. Iar de satul pierdut printre păduri în care astăzi răsună muzica lui l-a chinuit mereu un mare dor.

„O! Nu vă puteţi închipui cât îmi e de dor să mă duc odată acasă! Să şed în căsuţa caldă lângă sobă, să văz prin fereastră cum cade zăpada şi să mă visez la mândra Italie, unde am petrecut atâtea zile frumoase, unde mi-am recâştigat în câtva pierduta sănătate”, le scria el din Italia în februarie 1883, cu câteva zile înainte să se reîntoarcă acasă.

Din casa copilăriei, în care tatăl i-a insuflat credinţa şi patriotismul, Ciprian a pornit pe propriul drum. Firav şi bolnăvicios, dar mereu plin de lumină şi de un dor de viaţă pe care numai cei sortiţi de timpuriu morţii îl pot avea, tânărul s-a avântat cu disperare în propria existenţă. Şi a început să studieze, să compună, să cânte resimţind parcă la fiecare pas sentimentul că trebuie să păcălească timpul.

Până în 1873 a urmat la Suceava gimnaziul superior. Stătea cu chirie în încăperi mici şi pline de igrasie, la gazde prea puţin înstărite, mâncarea nu era nici ea îndestulătoare sau de cea mai bună calitate, pentru că tatăl Iraclie nu era foarte bogat. Probabil că aici tuberculoza i s-a strecurat în trup, pe când el era prea puţin atent la propria lui fiinţă şi prea mult preocupat de muzică.

Organizase formaţii vocale şi chiar un cor, exersa cu colegii pe unde putea şi dădeau apoi concerte publice, noaptea copia partituri pentru cor şi orchestră sau îşi armoniza primele compoziţii, se arunca în vâltoarea muzicii cu toată patima vârstei. Şi tot cu patimă s-a avântat şi în mişcarea patriotică de „redeşteptare a solidarităţii naţionale”, ţinând discursuri înflăcărate împotriva stăpânirii austriece.

În martie 1873, Ciprian a trecut cu bine examenul de maturitate. Pentru el începea deja numărătoarea inversă. Mai avea de trăit doar zece ani. Avea să compună prima şi una dintre cele mai frumoase operete care s-au creat în România vreodată. Apoi minunata Baladă pentru vioară şi pian sau „Rapsodia română”, „Imnul Unirii” (Pe-al nostru steag) sau frumoasele Hore. „Hora de la Stupca”, „Hora Braşovului” sau „Hora Prahovei”.

Asta de-ar fi să enumerăm doar câteva dintre compoziţiile cu care Ciprian făcea să se oprească în loc şi trecătorii pe străzile Sucevei, în dreptul ferestrelor lui deschise, atunci când cânta, şi „Valurile mării” în Italia, în ultimele luni de viaţă, şi chiar pe Verdi însuşi, dacă dăm crezare unor poveşti care au circulat în vremea respectivă.

Arestat, în timp ce cânta la vioară…

Tuberculoza însă a fost mai puternică. Tuberculoza pe care o întâmplare nefericită petrecută în anul 1874 i-o agravase iremediabil, aruncându-l mult prea repede spre propriul sfârșit.

Ce s-a întâmplat în acest an 1874? S-a înființat la Cernăuţi societatea studenţească „Arboroasa”, după numele vechi al Bucovinei. Ciprian i-a compus imnul, iar în ultimul an de seminar a fost ales preşedintele ei. Societatea n-a fost niciodată privită cu ochi prea buni de stăpânirea austriacă din cauza activităţilor prea intens patriotice.

Porumbescu era sufletul ei, a creat primul ei ansamblu coral, apoi un cvartet vocal, muncea cu pasiune, clipă de clipă, nu irosea nici un minut şi toate îi măcinau sănătatea şi aşa destul de şubredă. Suferea des de răceli cu febră puternică, era mereu chinuit de frisoane, dar îndată ce treceau şi-l eliberau, Ciprian o lua de la capăt. În octombrie 1877, după o telegramă trimisă la Iaşi cu ocazia manifestărilor organizate acolo în memoria domnitorului Grigore Ghica, Austro-Ungaria decide să ia atitudine împotriva acestor manifestări patriotice, iar membrii Arboroasei sunt arestaţi sub acuzaţia de înaltă trădare şi li se înscenează un proces.

Unul dintre cei mai înflăcăraţi combatanţi în presa vremii, care a luptat din răsputeri pentru a obţine eliberarea celor întemniţaţi, a fost însuşi Mihai Eminescu. Numai că lui Ciprian Porumbescu cele aproape trei luni de închisoare aveau să-i fie fatale.

Era la Stupca, în casa copilăriei, când a fost arestat, şi cânta la vioară. Afară ploua mărunt, ploaie de toamnă, în luna lui octombrie. L-au urcat într-o căruţă şi l-au dus până la Cernăuţi, iar apa rece i-a pătruns prin haine. I-au dat voie să-şi ia cu el vioara şi o gramatică a limbii franceze. Temniţa s-a transformat însă pentru el în drum sigur spre mormânt. Pereţii reci şi mâncarea proastă i-au furat încă ani buni din viaţă. Tuberculoza s-a agravat iremediabil.

Rămâne însă de aici, din închisoarea unde a stat cu deţinuţi de drept comun, frumuseţea unui episod cu seninătăţi aproape biblice. Unul dintre colegii de celulă, ascultându-l cântând o doină, a izbucnit în plâns… După unsprezece săptămâni cei cinci membri ai societăţii Arboroasa au fost achitaţi în urma unui proces care a durat trei zile.

Dar Ciprian a ieşit din temniţă cu moartea în piept. Anii care vor urma sunt furtunoşi şi timpul aleargă pe lângă el. Se întoarce la Universitate la Cernăuţi şi apoi, cu mare greutate, pleacă să-şi împlinească visul şi să-şi continue studiile la Viena. De la Viena se întoarce la Braşov ca profesor de muzică la Gimnaziul mare românesc şi se angajează şi ca dirijor la Biserica Sf. Nicolae din Scheii Braşovului, loc mult prea rece şi înfrigurat pentru el.

Succesul răsunător al operetei „Crai Nou”

Aici a compus „Crai Nou”, aici a reprezentat-o public pentru prima dată în februarie 1882, cu un succes minunat. „Şi astăzi, astăzi am ajuns să-mi văd dorinţa împlinită, mi-am văzut visul cu ochii, am avut aplauzele frenetice pentru opul meu, am auzit chemând sute de voci, pline de entuziasm, numele meu, m-am văzut ridicat, lăudat, măgulit, laureat. Ce să mai zic, ce să mai aştept de la viaţa mea, de la viitorul meu? Puteam să am şi să mă aştept la o răsplată a studiilor şi ostenelilor mele până acum, mai mare decât am aflat-o acuma? Numele meu este întemeiat, viitorul meu îmi luce cu culorile cele mai vii înaintea ochilor…”, îi scria Ciprian tatălui său după premiera operetei „Crai Nou” de la Braşov, intuind parcă ceea ce n-a vrut să accepte niciodată cu adevărat, şi anume că viaţa lui, viitorul lui se apropiau de sfârşit înainte să înceapă. De aici avea să plece spre Italia pentru a nu se mai întoarce în ţară decât ca să moară în luna iunie a anului următor. Cu multă încredere şi fără să accepte vreo clipă că în piept i se cuibărise tuberculoza, Ciprian se urcă în tren în gara din Braşov, plecând spre lumi mai calde.

Susține cu un Like jurnalismul cultural!

„Acum ce e de făcut? De murit nu vreau să mor şi poate că nici n-oi să mor aşa curând, cu toate acestea starea sănătăţii mele prezente e periculoasă sau cel puţin nefavorabilă şi să intru cu ea în iarnă, şi mai rău! (…) Parcă-l văd pe tătuţa cum se întristează şi cum o fi zicând: oho, dacă-l trimet la Italia, apoi rău trebuie să mai steie cu bietul Ciprian. Dar nu-i aşa. Spre a evita pe viitor bolire mai grea, spre a întări plămânile şi a evita o tuberculoză, care uşor s-ar putea furişa, e mai bine să mă duc şi să mă restaurez, decât mai târziu, când n-a mai folosi la nimica. (…) După concert s-a dansat, dar eu am stat numai până pe la 12, apoi m-am dus acasă. Invidiam pe colegii mei din adâncul inimii că-şi petrec atât de bine şi eu, bietul, sunt exclus de la astfel de plăceri.

Nu cred că voi pleca azi – sunt prea obosit de ostenelile zilelor trecute – şi azi e foarte frig, chiar acuma ninge cumsecade. Mâine însă desigur plec. (…) M-am decis să mă duc la Nervi ş-apoi, dacă voi putea şi va fi necesar, mă voi duce şi în alt loc. Scumpă surioară, Maria, plec şi Dumnezeu ştie… mi-i jale grozav… Te rog, cântă compoziţiile mele şi gândeşte-te la mine, scumpă, unică soră, la care ţin cu iubire şi credinţă până la moarte. Dar ce? Trebuie să uit dorul! Deja mă cheamă frumoasa Veneţia cu gondolierii ei cântăreţi, deja văd vârful domului din Milano, deja simt zefirul cald al Rivierei cereşti – deci plec cu aceste gânduri”.

Iubirea neîmplinită pentru Berta

Căsuţa din Stupca şi toate amintirile din aceste locuri au plecat însă cu Ciprian în Italia. Ca şi iubirea niciodată împlinită pentru Berta Gorgon, fata pastorului evanghelic din Ilişeşti, ca şi iubirea pentru muzică şi pentru doina românească. A luat cu el lumi întregi când a urcat în trenul care l-a dus la Nervi, a luat cu el toată frumuseţea de poveste pe care şi astăzi, dacă veţi năzui până la Stupca – azi, Ciprian Porumbescu – o veţi regăsi intactă. Pe Berta Gordon, fata pastorului evanghelic din Ilişeşti, a cunoscut-o într-una dintre vacanțele de vară de la Stupca, între 1873 şi 1877, când a urmat cursurile Institutului Teologic Ortodox din Cernăuţi. Înaltă şi subţire, Berta avea să fie şi ea parte la destinul de erou romantic pentru care s-a născut Ciprian, căci povestea lor de iubire a rămas neîmplinită.

Familiile lor, de confesiuni diferite, nu au permis căsătoria, iar tatăl Bertei a încercat în permanenţă să-i îndepărteze pe cei doi tineri unul de altul, trimiţându-şi fata în străinătate. „Numai ea singură îmi poate da curajul şi puterea de a răbda mai departe şi a duce munca începută la bun sfârşit”, scria Ciprian despre Berta, iar ea răspundea: „Cât de rău îmi pare că nu pot sta faţă în faţă cu acela căruia toată viaţa mea aşi dori să-i fiu cu inima deschisă…” La moartea lui, Berta îi scria Mărioarei: „Greu de suportat nenorocirea aceasta; mi-a nimicit tot ce am sperat şi am dorit în viaţă. Mi s-a răpit tot ce am numit noroc. (…) Roagă-te, dragă Marie, la mormântul Lui şi pentru mine. Ţie ţi-i dat să fii în apropierea Lui, tu ai putut să-i arăţi scumpului iubirea ta, prin îngrijirea jertfitoare. O, de ce n-am putut şi eu!”

Balada se aude până la mormânt

Drumul până la mormântul din spatele bisericii e scurt. Satul e mic. Pe cruce e tricolorul, aşa cum i-a fost dorinţa. E locul unde cu mare tristeţe l-au condus toţi cei ce l-au iubit, după ce, pe 6 iunie 1883, a murit crezând până în ultima clipă în muzică şi în dreptul lui la viaţă.

Peste drum de cimitir se află acum muzeul „Ciprian Porumbescu”, amenajat din 1971 într-un conac boieresc, care păstrează violoncelul la care a cântat el şi husa viorii, căci vioara a dispărut la un moment dat, i s-a pierdut urma în timp şi n-a mai fost niciodată găsită. În rest, fotografii şi frânturi din viaţa lui surprinse în citate aşezate pe pereţi. De la muzeu, Balada se aude până la mormânt. Sfârşitul şi l-a aflat într-adevăr la Stupca, îngrijit de Mărioara şi de tatăl Iraclie, după o primăvară cumplită pentru el, căci întoarcerea acasă din însorita Italie nu i-a priit deloc. Prea puţin a mai putut cânta Ciprian în ultimele luni de viaţă. La Nervi, doctorul nu-i dădea voie, iar la Stupca, odată reîntors, nu s-a mai ridicat din pat decât din când în când. Vioara devenise prea grea pentru el. „Pe zi ce trece mă simt tot mai slab şi mai debil. Mi-e teamă că nu mai am mult a încurca lumea.”

De peste ani, rămâne ca un ecou gândul lui trimis din Italia la Stupca, un gând ca o fotografie însorită pe care o descoperi undeva, ascunsă într-un sertar uitat: „Astăzi e o zi ţesută în aur şi argint; de dimineaţă deja se ridică soarele cu maiestate din marea răcoroasă şi umple sinul de la Genua cu splendoare aurie. (…) Mă uitam pe fundul apei, care, lângă mine, nu era mai adâncă de jumătate de metru, apa curată că se vedea fiecare pietricică pe fund. Şi iarăşi mai închideam ochii şi mă visam acasă, cugetând cum şedeţi undeva cu Marica lângă sobă şi vă încălziţi şi afară fluieră un crivăţ de-ţi ţiuie urechile… O! Italie, Italie! Frumoasă şi dulce mai eşti! Ah, dar ce folos? Nu plăteşte toată frumuseţea şi dulceaţa ei o ceapă friptă, dacă colea peste gard nu mă pot sui la Stupca!…”

20
/08
/17

MEMORIA CULTURALĂ Ultimul interviu, ultimul rol în teatru și în film, ultimul Revelion, ultima amintire cu Toma Caragiu, actorul care s-a născut în 21 august 1925 și a murit în plină glorie la cutremurul din 4 martie 1977.

08
/08
/17

ROMÂNI CELEBRI ÎN STRĂINĂTATE Cel care se apropie astăzi de opera și mai ales de exegeza ce i-a fost consacrată în țară și străinătate ziaristului, memorialistului, și nu în ultim rând istoricului Pamfil Șeicaru (1894-1980), rămâne uimit de patima ce răzbate atât din unele pagini ale acestuia cât și din cele ale comentatorilor săi.

13
/07
/17

Taifas nocturn, cu amintiri, tutun, cafea și voie bună, între doi scriitori ce-au nimerit pe același palier, în prima și ultima vacanță, pe care au petrecut-o împreună, la Techirghiol. În 2017 se împlinesc 50 de ani de la moartea lui Tudor Arghezi despre care se spunea că era arțăgos cu prietenii și „spurcat la gură” cu străinii.

13
/07
/17

Pe 22 iulie, de la 08:00 la 20:00, găsești în București un workshop de fotografie și explorare urbană, în care afli poveștile orașului de la scriitorul Andrei Crăciun și înveți să faci fotografii de la un profesionist ca Adi Bulboacă.

03
/07
/17

Prea adesea constatăm legăturile noastre spirituale cu Franța și greutatea de a-i categorisi pe unii scriitori. Sunt români? Sunt francezi? Eugen Ionescu, Emil Cioran, Tristan Tzara rămân în fibra lor intimă români, dar exprimarea le e, prin excelență, de tip franțuzesc. În cazul lui Panait Istrati (1884-1935) lucrurile sunt mai complicate.

Page 1 of 2412345...1020...Last »