Cont(r)acte: spectacolul unei alte generaţii irosite
http://www.ziarulmetropolis.ro/contracte-spectacolul-unei-alte-generatii-irosite/

Se joacă la Act, pe Victoriei, o piesă care enunţă ce se ştie până acum despre corporaţii. O recomand, nu o impun. Scriu, totuşi, explicit: e necesară înainte să fie prea târziu.

Un articol de Andrei Crăciun|14 Aprilie 2014

În anul 2005, printr-un concurs de împrejurări, pe care în lipsa unui alt termen, poate mai adecvat, îl voi numi destin, am intrat într-o redacție de ziar. Ziarul acela aparținea unei multinaționale cu sediul central în Elveția, la Zürich. Fiind, pe atunci, excesiv de tânăr mi s-a spus „Junior”, iar bătrânii redacției m-au luat sub aripile lor, nici protectoare, dar nici rău-voitoare.

Sediul nostru era pe platforma industrială Pipera. Am trăit ca un corporatist, printre triștii corporatiști. N-am mai avut de atunci, până la eliberare, vreme de opt ani, multe zile libere, weekend-urile au devenit o tandră amintire de dinainte de Revoluția Portocalie, iar programul mi se sfârșea arareori în aceeași zi în care începea. Mă întorceam acasă după ce miezul nopții se furișa în oraș. O vreme, am reușit să fiu fericit, ba chiar să trăiesc în redacția aceea cele mai frumoase zile, iar uneori chiar nopți, din tânăra mea viață.

În intimitatea simigeriilor

Am schimbat apoi jurnalul, dar n-am ieșit din perimetrul îngust al platformei. Acolo am trăit, acolo am mâncat, acolo m-am îndrăgostit, și nu de puține ori acolo am pus și punct unor afaceri sentimentale care, în alte condiții, în alt secol, s-ar fi sfârșit probabil altfel, mai aproape de ceea ce din bătrâni se povestește că ar fi „o familie”. Nici măcar nu câștigam, precum colegii de pe platformă, mici averi care să-mi justifice irosirea. Primul meu salariu, la angajare, e drept din ingrata poziție de colaborator, a fost undeva la două sau poate că trei milioane de lei vechi.

Trăiam ca un fachir, trăiam ca un acrobat. Eram un supraviețuitor care cunoștea îndeaproape viața intimă a simigeriilor. Aveam însă nesperata șansă să practic meseria pe care o visasem încă de la șapte ani, de când descărcam împreună cu proprietarul unui chioșc de ziare, în zori, gazete noi, într-un oraș monoindustrial, acum muribund. Mă amăgeam cu destinul romantic cu care jurnalismul își îmbie toate victimele și pe care Borges înaintea tuturor știuse să îl remarce, să îl elogieze și, în definitiv, să îl blesteme.

Platforma, închisoarea

Cu timpul, am început și eu să simt platforma ca pe o închisoare, mărginită la est, dar și la vest de alte sedii de corporații, în care bântuiau oameni abrutizați, specialiști în IT, dar și în marketing, analiști financiari, fel de fel de personaje, îndeosebi tineri care-și purtau conform ecusoanele cu mândrie, apoi, ca niște zombie, cu o tot mai blazată deznădejde. Se spune că ziariștii sunt mai predispuși la ulcer, la divorț și la paranoia. Mi-am lăsat și eu acolo tinerețea, am căpătat unele boli cronice, profesionale, nu tocmai ulcer, nu tocmai divorț, nu tocmai paranoia, dar nici foarte departe de toate acestea.

I-aş face piesei acest scurt epilog. L-aş numi chiar aşa: foamea.

Nu se poate dovedi că foloseam jetoane false pentru a-mi procura cafea de la automatele de pe platformă, dar nici nu se poate nega. Simțeam și eu dimineața ca pe un blestem, urcând scările metroului din Pipera, ca și cum aș fi fost un figurant, o oarecare oaie din începutul filmului de cinema „Timpuri noi”, poate că îl știți, o mai veche capodoperă a domnului Charlie Chaplin. Peste toate și multe altele, ce vor rămâne nepovestite, s-a așternut timpul, nu ca un vindecător, ci altfel.

S-a așternut timpul până când am început să văd în clar linia de orizont a vieții – sfârșitul. Într-o dimineață de martie, era jumătatea unei săptămâni cum mai fuseseră sute înainte, mi-am dat demisia și, consolidându-mi singurătatea, nu m-am mai întors.

Foamea, epilogul

Când am aflat că se joacă la Teatrul Act, pe Victoriei, în regia lui Cristi Juncu, piesa „cont(r)acte”, a unui tânăr dramaturg britanic, Mike Bartlett, cu doar trei ani mai în vârstă ca mine, am știut că voi merge la această piesă pentru a reîntîlni demoni bătrâni și, poate, pentru a-mi confirma că n-am greșit plecând înainte de a mă fi abandonat definitiv unei captivități deghizate în rutină. Piesa acestui Bartlett e brutală, e crudă, fără să fie neapărat exagerată. Arată, fără să menajeze, cum corporațiile distrug vieți.

E o piesă jucată doar de actrițe: Theodora Stanciu și Irina Antonie (aceasta fiind înlocuită în unele reprezentații de foarte talentata Diana Cavallioti, despre care am scris aici). Eu pe ele le-am văzut, despre ele voi scrie.

Theodora Stanciu face, în rolul șefei, o demonstrație de actorie. Este cinică, este insuportabilă, este grotescă, este exact așa cum știți că pot fi cele mai odioase angajate de la departamentul de resurse umane. A fost, în minima-mi cultură de spectator, pentru prima oară când am văzut-o. De-acum o voi căuta și în alte spectacole, căci mă încearcă o certitudine: va împlini ceva măreț în teatrul românesc.

Irina Antonie e tânără, e frumoasă, intră cu ușurință în hainele office ale fetei naive de care sistemul își bate joc până la sfârșit. Își exploatează calm, cu o nebănuită maturitate, atuurile: e, așa cum o cere rolul, candidă, pentru a se abandona apoi, nu fără necesara revoltă, unei anume disperări. Dacă ar trebui să pariez pe o anumită actriță din „tânărul val”, fără rezerve, pe Irina Antonie aș paria.

contracte foto oana monica nae

Irina Antonie / Theodora Stanciu. Foto: Oana Monica Nae

Dacă aș fi directorul unui teatru, deși e evident că nu voi fi niciodată, aș lua acest spectacol și l-aș duce pe o scenă publică, poate chiar pe platforma industrială Pipera, în disprețul a tot ce ar crede managerii mijlocii, precum și cei de top, obișnuiții locului.

Un singur lucru i-aș obiecta piesei lui Bartlett: sfârșitul. Sfârșitul e foarte posibil să fie acela pe care l-a scris, dar eu cunosc un altul: odată evadat, cel puțin în realitatea românească, la primul colț de stradă te așteaptă un monstru egal umilințelor dintr-o corporație: foamea. E drept, nu mai ai senzația aceea că timpul aleargă, inutil, pe lângă tine, dar și foamea e fizică, și foamea e concretă. În plus, și foamea e letală.

Piesei “cont(r)acte” i-aș face acest scurt epilog – l-aș numi chiar așa: „Foamea”. În rest, nimic nu se poate spune în contra, căci cu adevărat așa se abuzează, așa se risipește viața unei întregi generații.

16
/01
/17

Un film pentru televiziune despre viaţa şi cariera cântăreţului Michael Jackson va fi produs la Hollywood in februarie si se va intitula ”Michael Jackson: Searching for Neverland”. Rolul principal va fi interpretat de Navi, unul dintre cei mai cunoscuți imitatori ai cântăreţului.

16
/01
/17

În urma succesului înregistrat după lansarea, în octombrie, a primelor 5 Atelierele „Micul Artist”, Opera Comică pentru Copii oferă, începând din luna februarie, un nou curs pentru cei mici: Atelierul de Flamenco, susținut de dansatorul argentinian Lucas Molina.

16
/01
/17

TV5MONDE a programat pentru luna ianuarie unele dintre cele mai bune filme clasice ale cinematografului francez, cu actori fabuloși: Jean-Paul Belmondo, Claudia Cardinale, Anthony Perkins, Romy Schneider, Lino Ventura, Jeanne Moreau, Orson Welles, Jean-Louis Trintignant, Michèle Morgan sau Danielle Darrieux.

16
/01
/17

Poetul, prozatorul, criticul literar și publicistul Mircea Cărtărescu a fost desemnat, duminică seară, câștigător al celei de-a XXVI-a ediții a Premiului Național de Poezie Mihai Eminescu pentru Opera Omnia, care se acordă, în fiecare an, pe 15 ianuarie, la Botoșani.

14
/01
/17

CRONICĂ DE FILM „Jackie”, lungmetrajul cu care chilianul Pablo Larrain s-a aflat în 2016 în Competiţia Festivalului de la Veneţia, se situează la intersecţia dintre un film biografic mainstream, cu superstaruri, şi un film de autor care încearcă să împrospăteze convenţiile genului. De aici şi frumuseţea sa.

13
/01
/17

Apărut în 2007 şi relansat acum la liber pe platforma Cinepub, "Război pe calea undelor", de Alexandru Solomon, se înscrie în demersul regizorilor Noului Cinema Românesc, fie ei autori de filme de ficţiune sau de documentare, de a chestiona prezentul prin analiza trecutului, în special a comunismului, şi de a înţelege trecutul pentru o mai bună situare în prezent.

13
/01
/17

Începând din acest weekend, Nino, personajul îndrăgit din seria de concerte-lecție ale Operei Comice pentru Copii "Cu Nino în jurul Lumii", îi așteaptă pe cei mici pe Patinoarul Copiilor, deschis în curtea instituției din Calea Giulești nr. 16.

13
/01
/17

Căciuleanu pune o oglindă în faţa unor tineri şi ne arată cum vorbesc: un limbaj codificat, cu multe prescurtări, deopotrivă amuzant şi ciudat, susţinut de un acompaniament coregrafic dinamic, pe măsură.

13
/01
/17

Duminică, 15 ianuarie 2017, spectacolul” Natură moartă cu nepot obez” de la Teatrul Odeon aniversează 101 reprezentații. În cei aproape 5 ani de la premieră, piesa scrisă de Ion Sapdaru, regizată de Eugen Făt, în scenografia lui Constantin Ciubotariu, a fost prezentată în 17 turnee și festivaluri.

12
/01
/17

„Odiseea“ (2016), povestea celebrului explorator francez Jacques-Yves Cousteau, va avea premiera în cinematografele româneşti în 27 ianuarie. În rolul lui Cousteau îl veţi recunoaşte pe actorul Lambert Wilson, iar actriţa Audrey Tautou va interpreta rolul lui Simone Cousteau, cea de-a doua soţie a exploratorului.

12
/01
/17

Pentru a 4-a oară consecutiv pe scena Naţionalului bucureştean, în cadrul Turneului „Teatru românesc la Bucureşti, Iaşi şi Chişinău”, Teatrul Naţional „Mihai Eminescu” din Chişinău va prezenta în zilele de 20, 21 şi 22 ianuarie 2017, la Sala Studio, de la ora 19.00, trei spectacole de succes, unele din cele mai recente producţii, în interpretări şi montări memorabile.

12
/01
/17

Recent apărut în cadrul unui program al Asociaţiei One World Romania şi sub coordonarea criticului Adina Brădeanu, DVD-ul „Sahia Vintage III”, dedicat temei copiilor, adună zece documentare de scurtmetraj din timpul comunismului, a căror selecţie pune în discuţie memoria istorică, socială şi, mai ales, cinematografică.

12
/01
/17

Pentru prima oară, OSCAR WEEKEND aduce la București opt din cele nouă filme aflate în cursa pentru Oscar la categoria Cel mai bun film străin. „A Man Called Ove” în regia lui Hannes Holm, Cea mai bună comedie a anului (Premiile Academiei Europene de Film 2016) este propunerea Suediei la Oscar și last entry în programul OSCAR WEEKEND.

Page 1 of 58512345...102030...Last »