Cont(r)acte: spectacolul unei alte generaţii irosite
http://www.ziarulmetropolis.ro/contracte-spectacolul-unei-alte-generatii-irosite/

Se joacă la Act, pe Victoriei, o piesă care enunţă ce se ştie până acum despre corporaţii. O recomand, nu o impun. Scriu, totuşi, explicit: e necesară înainte să fie prea târziu.

Un articol de Andrei Crăciun|14 Aprilie 2014

În anul 2005, printr-un concurs de împrejurări, pe care în lipsa unui alt termen, poate mai adecvat, îl voi numi destin, am intrat într-o redacție de ziar. Ziarul acela aparținea unei multinaționale cu sediul central în Elveția, la Zürich. Fiind, pe atunci, excesiv de tânăr mi s-a spus „Junior”, iar bătrânii redacției m-au luat sub aripile lor, nici protectoare, dar nici rău-voitoare.

Sediul nostru era pe platforma industrială Pipera. Am trăit ca un corporatist, printre triștii corporatiști. N-am mai avut de atunci, până la eliberare, vreme de opt ani, multe zile libere, weekend-urile au devenit o tandră amintire de dinainte de Revoluția Portocalie, iar programul mi se sfârșea arareori în aceeași zi în care începea. Mă întorceam acasă după ce miezul nopții se furișa în oraș. O vreme, am reușit să fiu fericit, ba chiar să trăiesc în redacția aceea cele mai frumoase zile, iar uneori chiar nopți, din tânăra mea viață.

În intimitatea simigeriilor

Am schimbat apoi jurnalul, dar n-am ieșit din perimetrul îngust al platformei. Acolo am trăit, acolo am mâncat, acolo m-am îndrăgostit, și nu de puține ori acolo am pus și punct unor afaceri sentimentale care, în alte condiții, în alt secol, s-ar fi sfârșit probabil altfel, mai aproape de ceea ce din bătrâni se povestește că ar fi „o familie”. Nici măcar nu câștigam, precum colegii de pe platformă, mici averi care să-mi justifice irosirea. Primul meu salariu, la angajare, e drept din ingrata poziție de colaborator, a fost undeva la două sau poate că trei milioane de lei vechi.

Trăiam ca un fachir, trăiam ca un acrobat. Eram un supraviețuitor care cunoștea îndeaproape viața intimă a simigeriilor. Aveam însă nesperata șansă să practic meseria pe care o visasem încă de la șapte ani, de când descărcam împreună cu proprietarul unui chioșc de ziare, în zori, gazete noi, într-un oraș monoindustrial, acum muribund. Mă amăgeam cu destinul romantic cu care jurnalismul își îmbie toate victimele și pe care Borges înaintea tuturor știuse să îl remarce, să îl elogieze și, în definitiv, să îl blesteme.

Platforma, închisoarea

Cu timpul, am început și eu să simt platforma ca pe o închisoare, mărginită la est, dar și la vest de alte sedii de corporații, în care bântuiau oameni abrutizați, specialiști în IT, dar și în marketing, analiști financiari, fel de fel de personaje, îndeosebi tineri care-și purtau conform ecusoanele cu mândrie, apoi, ca niște zombie, cu o tot mai blazată deznădejde. Se spune că ziariștii sunt mai predispuși la ulcer, la divorț și la paranoia. Mi-am lăsat și eu acolo tinerețea, am căpătat unele boli cronice, profesionale, nu tocmai ulcer, nu tocmai divorț, nu tocmai paranoia, dar nici foarte departe de toate acestea.

I-aş face piesei acest scurt epilog. L-aş numi chiar aşa: foamea.

Nu se poate dovedi că foloseam jetoane false pentru a-mi procura cafea de la automatele de pe platformă, dar nici nu se poate nega. Simțeam și eu dimineața ca pe un blestem, urcând scările metroului din Pipera, ca și cum aș fi fost un figurant, o oarecare oaie din începutul filmului de cinema „Timpuri noi”, poate că îl știți, o mai veche capodoperă a domnului Charlie Chaplin. Peste toate și multe altele, ce vor rămâne nepovestite, s-a așternut timpul, nu ca un vindecător, ci altfel.

S-a așternut timpul până când am început să văd în clar linia de orizont a vieții – sfârșitul. Într-o dimineață de martie, era jumătatea unei săptămâni cum mai fuseseră sute înainte, mi-am dat demisia și, consolidându-mi singurătatea, nu m-am mai întors.

Foamea, epilogul

Când am aflat că se joacă la Teatrul Act, pe Victoriei, în regia lui Cristi Juncu, piesa „cont(r)acte”, a unui tânăr dramaturg britanic, Mike Bartlett, cu doar trei ani mai în vârstă ca mine, am știut că voi merge la această piesă pentru a reîntîlni demoni bătrâni și, poate, pentru a-mi confirma că n-am greșit plecând înainte de a mă fi abandonat definitiv unei captivități deghizate în rutină. Piesa acestui Bartlett e brutală, e crudă, fără să fie neapărat exagerată. Arată, fără să menajeze, cum corporațiile distrug vieți.

E o piesă jucată doar de actrițe: Theodora Stanciu și Irina Antonie (aceasta fiind înlocuită în unele reprezentații de foarte talentata Diana Cavallioti, despre care am scris aici). Eu pe ele le-am văzut, despre ele voi scrie.

Theodora Stanciu face, în rolul șefei, o demonstrație de actorie. Este cinică, este insuportabilă, este grotescă, este exact așa cum știți că pot fi cele mai odioase angajate de la departamentul de resurse umane. A fost, în minima-mi cultură de spectator, pentru prima oară când am văzut-o. De-acum o voi căuta și în alte spectacole, căci mă încearcă o certitudine: va împlini ceva măreț în teatrul românesc.

Irina Antonie e tânără, e frumoasă, intră cu ușurință în hainele office ale fetei naive de care sistemul își bate joc până la sfârșit. Își exploatează calm, cu o nebănuită maturitate, atuurile: e, așa cum o cere rolul, candidă, pentru a se abandona apoi, nu fără necesara revoltă, unei anume disperări. Dacă ar trebui să pariez pe o anumită actriță din „tânărul val”, fără rezerve, pe Irina Antonie aș paria.

contracte foto oana monica nae

Irina Antonie / Theodora Stanciu. Foto: Oana Monica Nae

Dacă aș fi directorul unui teatru, deși e evident că nu voi fi niciodată, aș lua acest spectacol și l-aș duce pe o scenă publică, poate chiar pe platforma industrială Pipera, în disprețul a tot ce ar crede managerii mijlocii, precum și cei de top, obișnuiții locului.

Un singur lucru i-aș obiecta piesei lui Bartlett: sfârșitul. Sfârșitul e foarte posibil să fie acela pe care l-a scris, dar eu cunosc un altul: odată evadat, cel puțin în realitatea românească, la primul colț de stradă te așteaptă un monstru egal umilințelor dintr-o corporație: foamea. E drept, nu mai ai senzația aceea că timpul aleargă, inutil, pe lângă tine, dar și foamea e fizică, și foamea e concretă. În plus, și foamea e letală.

Piesei “cont(r)acte” i-aș face acest scurt epilog – l-aș numi chiar așa: „Foamea”. În rest, nimic nu se poate spune în contra, căci cu adevărat așa se abuzează, așa se risipește viața unei întregi generații.

27
/05
/17

În ultima sa corespondență de la Cannes, Mihai Cristea a scris despre cel mai nou film al regizoarei Claire Denis, ”Un beau soleil intérieur”, cu Juliette Binoche în rolul principal, și despre documentarul ”Napalm”, de Claude Lanzmann, care a filmat în Coreea de Nord. Și a surprins-o printr-o fotografie pe Elle Fanning.

27
/05
/17

Wolfgang Muthspiel, Håkon Kornstad (foto), Nguyên Lê, Vasil Hadžimanov Band și Bobo Stenson se alătură lineup-ului final Gărâna Jazz Festival 21. Sunt așteptate 12 trupe internaționale în cele patru zile de jazz, din iulie, la poalele Munților Semenic.

27
/05
/17

A fost premieră la UNTEATRU, „Hughie”, piesă de Eugene O’Neill, în regia lui Alexa Visarion, cu Richard Bovnoczki și Andrei Seușan.

26
/05
/17

„Ca să scrii bine, trebuie să suferi!”, era crezul său, iar pana care-i țâșnea din suflet își trage seva din lumea penală a ocnelor siberiene, unde a fost încarcerat cu lanțuri la picioare. Ridicat la rangul de mari gânditori, titanul literaturii ruse a crezut până în ultima clipă a vieții sale că lumea se va salva prin frumusețe.

26
/05
/17

“Un înger se îndreaptă către un spital bucureştean, prin ploaia cenuşie de iarnă. Vrea să vadă cu ochii săi supraceleşti dacă nu s-a împuţinat lumina în ochii şi în sufletele chirurgilor. Omul de la volan zări îngerul, îi ghici şi aripile pe sub pardesiul subţire şi se gândi că un asemenea trofeu nu avea nimeni.”. Scriitorul Șerban Tomşa a lansat de curând „SUPRAVEGHETORUL şi alte povestiri”, volum din care vă vom prezenta câteva povestiri, pe parcursul acestei luni.

26
/05
/17

Cum vii dinspre Hala Traian către Piața Unirii, pe Calea Călărașilor – la numărul 55 – este La Scena. Un local prietenos, cu o curte primitoare și o sală de teatru la etaj, situat chiar la stradă. La doi pași de Centrul Vechi al Bucureștiului, această sală a Teatrului Arca, înființat prin Fundația Culturală ParteR, este unul dintre primele spații neconvenționale în care, la începutul anilor 2000, tinerii artiști creau spectacole și jucau teatru, atrăgând în proiectele lor îndrăznețe actori consacrați precum Valeria Seciu, Victor Rebengiuc ori Șerban Ionescu. Făcând un salt rapid în timp – ca într-o poveste SF – acesta este și locul care găzduiește duminică, pe 28 mai, a doua reprezentație a Cenușăresei. Primul musical produs de Compania Pelerin, în regia lui Bogdan Tudor Pelerin și pe muzica lui Zeno Apostolache Kiss, este o premieră și pentru La Scena, fiind primul spectacol pentru copii care se joacă aici. 

26
/05
/17

Într-o zi de 26 mai se stingeau din viaţă doi mari actori români: Ștefan Bănică, în 1995, şi Jean Constantin, cincisprezece ani mai târziu. Despre Bănică se ştie că era nu doar un actor uriaş, ci şi un foarte apreciat cântăreţ/lăutar, printre cele mai celebre piese muzicale ale acestuia numărându-se: „Îmi acordați un dans”, „Cum am ajuns să te iubesc”, „Gioconda se mărită”, „Hei, coșar, coșar” și „Astă seară mă fac praf”.

26
/05
/17

În perioada 27 mai-3 iunie 2017, Facultatea de Teatru și Televiziune din Cluj-Napoca organizează cea de a XIV-a ediție a Festivalul Absolvenților „Galactoria”. În cele 8 zile vor avea loc spectacole de teatru susținute de absolvenții școlii și workshopuri conduse de invitații Galei.

26
/05
/17

Prima ediție a LIM – Less is More, platforma europeană de dezvoltare a filmelor cu buget limitat continuă să se desfășoare prin două evenimente importante, ambele organizate în România: cel de-al doilea Workshop din seria LIM și prezentarea celor 16 proiecte selecționate, în fața unui public specializat, în cadrul Festivalului Internațional de Film Transilvania (TIFF).

25
/05
/17

Cea de-a zecea ediție a festivalului TESZT, Festivalul Euroregional de Teatru Timișoara, organizat de Teatrul Maghiar de Stat „Csiky Gergely” Timișoara, este în plină desfășurare.

25
/05
/17

La cursurile lui Alin Ciupală îmi amintesc că toți voiam să dăm cele mai deștepte răspunsuri la întrebări care ne provocau într-un mare fel. M-am gândit chiar la acele întrebări recent, când cineva, aflând că am terminat Istorie, mi-a replicat banalul ,,înseamnă că ai o memorie bună”. Greșea, omenește.

25
/05
/17

„Barometrul de Consum Cultural 2016. O radiografie a practicilor de consum cultural”, studiu realizat și publicat de Institutul Național pentru Cercetare și Formare Culturală (INCFC), va fi lansat miercuri, 7 iunie 2017, ora 11.00, la Sala Symposium a Bibliotecii Naționale a României, în prezența unor importante personalități din mediul cultural și academic, precum și a Ministrului Culturii, dl. Ioan Vulpescu.

25
/05
/17

În 1977, nimeni auzise despre săbii laser, jedi sau bikini de cupru, și oamenii nu se salutau încă cu formula ''Forța fie cu tine''. Însă, lucrurile erau pe cale să se schimbe - George Lucas, un tânăr regizor de 33 de ani, pregătea cel de-al treilea film al său, o saga intergalactică despre lupta dintre bine și rău avându-l în prim-plan pe Luke Skywalker, un băiat fermier cu un trecut vag. În urmă cu 40 de ani, într-o zi de 25 mai (1977) avea loc loc premiera filmului Războiul stelelor, în regia lui George Lucas, una dintre cele mai de succes pelicule din istorie.

25
/05
/17

O retrospectivă de patru filme clasice realizate de mari regizori ai celebrului Nou Val ceh va putea fi văzută, cu susţinerea Centrului Ceh, la cea de-a patra ediţie a Festivalului Ceau, Cinema!, care va avea loc în perioada 20-23 iulie la Timişoara.

Page 1 of 62112345...102030...Last »