Cristina Modreanu: ”La noi, e încă totul de făcut!”
https://www.ziarulmetropolis.ro/cristina-modreanu-la-noi-e-inca-totul-de-facut/

Critic (constructiv) de teatru, curator de evenimente culturale din & dimprejurul teatrului, editor, traducătoare, observator, comentator şi producător de proiecte culturale ce deschid teatrul spre diferite alte forme de creativitate artistică.

Un articol de Cristina Enescu Aky|18 ianuarie 2017

Cărți de critică teatrală, Asociația Română pentru Promovarea Artelor Spectacolului ARPAS, revista Scena.ro, Platforma Internațională de Teatru București (în 2016 cu o temă foarte actuala: ”Celălalt/Migrația”), dezbateri, concerte de jazz, traduceri din domeniul artelor spectacolului și, recent, Harta Senzorială a Bucureștiului.

M-am întâlnit cu Cristina Modreanu la un nou început de an și de Poveste despre teatru, noi, ceilalți. Un om de teatru și de cultură viu, cerebrală și asumată în judecăți, cu încăpățânarea realistă dar perseverentă de a face proiecte teatrale și culturale vii, care merg uneori împotriva curentului prin simplul fapt că merg. Despre sensul teatrului, stagnare și radicalism, despre necesitatea curiozității, culturi paralele și proiecte necesare.

În curând vei lansa noua ta carte, ”Fluturele gladiator – Teatru politic, queer & feminist pe scena românească”. Cu cine și de ce se luptă fluturele?

Cartea a fost lansată oficial la Targul de carte Gaudeamus și la Festivalul Interferențe de la Cluj, în noiembrie 2016. Va urma o serie de lansări în 2017, dintre care prima la Teatrul Andrei Mureșanu din Sf. Gheorghe (24 ianuarie). Titlul e o metaforă legată în primul rând de efemeritatea teatrului, care este totodată și forța lui cea mai mare. Actorii de pe scenă fac o artă ce are puterea de a schimba oamenii într-un sens profund. Nu toți creatorii de teatru au ambiția de a transmite oamenilor ceva care să producă schimbări în ei, dincolo de divertisment. În carte vorbesc despre acei artiști care vor să facă spectatorii să se gândească mai profund la ceea ce văd pe scenă. Fluturele gladiator e o specie reală, exotică, foarte căutată de colecționari. Tot așa, și acești creatori de teatru de la noi (o nișă, deocamdată, dar una reprezentativă) sunt tot mai căutați de către festivalurile internaționale.

O provocare încă din titlu: queer, termen desemnând ceea ce este straniu, în afara mainstream-ului, inclusiv ca identitate sexuală și politică. Ce este queer la noi?

Queer este tot ce e diferit, atipic, care te poate neliniști uneori pentru că e altfel. E firesc, e uman așa, doar că ar trebui să ne stârnească nu respingere, ci curiozitate. Tot ceea ce e ne-normativ poate fi denumit, la limită, queer. De aici vin cele mai interesante propuneri pe scenă. România este permanent foarte normată, ”asta e normal, asta nu”, ”așa face toată lumea”. Ei bine, dacă nu în artă să contrazicem aceste norme, atunci unde?..

Crezi că suferă teatrul din România de normativită? Și are asta legătură cu finanțarea de către stat a multor teatre?

Da, clar. Subvenționarea de către stat este o condiție specială a teatrului european, nu doar românesc, care aduce o oarecare siguranță și prosperitate – dar, ca și în viața reală, asta adoarme simțurile, te face să fii mai puțin spontan și atent împrejur, deci ajungi să ai mai puțină libertate. Teatrul american nu are atâtea finanțări, în schimb are foarte multă libertate, ceea ce generează o creativitate enormă. Ca să supraviețuiești ești obligat să fii tot timpul foarte viu, creativ, relevant pentru spectatorii tăi. În SUA nu merge nimeni din inerție la teatru – exceptând Broadway-ul, desigur, unde vii ca să vezi acea rețetă de spectacol despre care știe toată lumea. Altfel, în teatrul Off-Broadway (sau, mai nou, și Off-Off-Broadway) este vital să fii interesant, să spui ceva care le deschide ochii oamenilor.

lansare cluj 11

”A fi relevant” înseamnă același lucru în teatrul românesc și în străinătate?

Ar trebui să însemne același lucru pentru toată lumea. Sigur, audiențele sunt diferite, dar și artiștii de la noi sunt obligați să își urmărească publicul, să îi observe evoluțiile. Doar așa pot fi relevanți pentru public atât tematic cât și formal (modalități de aspune povești care să nu adoarmă publicul).

Felul în care se spun poveștile s-a schimbat mult în ultimii ani din cauza noilor media, al căror bombardament ne-a modificat felul în care percepem lucrurile. Acest lucru nu poate fi uitat de artiștii din teatru, pentru că același spectator care pleacă din fața televizorului și a computerului ajunge la teatru și, dacă tu nu ești conștient de ceea ce i s-a întâmplat lui între timp și de modul în care el consumă poveștile azi, l-ai pierdut. Asta nu înseamnă că omul de teatru trebuie să facă ce face internetul sau televiziunea, dar e important să fie conștient de aceste modificări de percepție.

Cum se poate face teatru politic (despre care vorbești în carte) la noi fără a cădea în mocirla politică de la TV?

La TV nu e politică ci show mediatic, o formă de spectacol degradant, care rareori are legătură cu temele politice reale. Teatrul politic este acel teatru care atinge temele arzătoare ale zilei, (inechitatea socială, migrația, condiția femeii, etc). Sunt lucruri care se discută în lumea largă. La noi ele sunt degradate tocmai de cei care ar trebui să le discute în mod serios. Asta e democrația, să faci tu ceva în fiecare zi, să întrebi de ce nu merg lucrurile. Teatrul politic nu este ceva mimetic, ci arată că teatrul chiar vrea să fie parte din lume și să îi înțeleagă mersul.

Câteva exemple de teatru politic bine făcut la noi?

Printre alții, Gianina Cărbunariu, Radu Afrim, care după mine face și el un teatru politic într-un cu totul alt fel și limbaj decât alții, dar mi se pare că, fiind anti-normativ, are o dimensiune politică, de trezire din adormirea acelui tip de teatru care reconfirmă la infinit status quo-ul, mereu același modele. Sunt mai multe exemple în carte, din toate generațiile.

Spuneai că teatrul românesc are două mari probleme: 1) lenea/ lipsa de curiozitate față de noutatea din lume, și 2) stagnarea coruptă în anumite forme fixe. Șochează când spui că nu de resurse (materiale, umane și de idei) ducem lipsă în teatru și cultură.

Regret, dar îi contrazic pe cei care se plâng tot timpul de lipsa banilor. Există fonduri! Doar că nu sunt gestionate bine. Suferim de o lipsă de viziune a ”conducătorilor de destine” în teatrul românesc. Deciziile (repertorii, regizori, proiecte aprobate, distribuții, turnee, contacte internaționale) sunt luate într-un stil învechit. Cu puține excepții (să spunem Teatrul Radu Stanca din Sibiu sau Teatrul Maghiar de Stat din Cluj, mai vizibile afară), teatrele noastre nu au contacte internaționale relevante. Numai intrând în acest flux internațional, văzând ce fac alții, ce noi moduri de a spune povești apar în teatrul mondial, poți să te reînnoiești și să fii și tu relevant pentru publicul tău.

Apropo de stagnare. Între 2008-2010 ai fost selecționer al FNT. Cum ți se pare faptul că acest festival național este produsul opțiunilor unui singur selecționer, care, în plus, are un mandat de 3 ani?

Nu am realizat că modelul este învechit decât ulterior parcurgerii acestei experiențe. La finalul celor 3 ani am făcut un raport către Senatul UNITER în care am cerut să se discute posibilitatea ca în continuare să se apeleze la o comisie de selecție coordonată de directorul artistic. Dincolo de subiectivitatea inerentă, cumva firească, a devenit fizic imposibil să acoperi ceea ce se întâmplă în țară, automat trebuie să excluzi zone întregi și teatre la care nu ai cum să ajungi. E o nedreptate flagrantă.

Să te mai întreb de soarta raportului?

Nu a fost discutat niciodată, totul e fix la fel. Se exclud cu totul anumite teatre, de la altele este văzută, în cel mai bun caz, doar o premieră pe an. Uneori, selecționerii merg să vadă numai acei regizori care le plac, pur și simplu, iar pe ceilalți îi ignoră cu totul, iar motivația este lipsa de timp.

Ce alte modele de selecție ți-au plăcut la festivaluri din alte părți?

Selecționerii internaționali lucrează cu contacte locale, oameni în care au încredere pentru niște prime recomandări. Sunt rugată deseori să fac recomandări din teatrul românesc de către selecționeri internaționali, care, sigur, după aceea văd și ei spectacolele. Desigur, directorul unui festival își asumă alegerile, dar nu e deloc atipic să lucrezi cu o comisie, ba chiar e foarte util. Cred că epoca dictatorului absolut în artă (ca regizor, director de teatru sau de festival) a trecut. Trebuie să lucrăm colectiv, să colaborăm, să avem încredere unii în alții, să democratizăm artele spectacolului. Ăsta cred că e viitorul. Discut despre asta și în ”Fluturele gladiator”. Modelul de tip sharing economy devine tot mai important în lume și se vede și în artă. Nu mai putem lucra cu pretenția de omnisciență și omniprezență.

Întrevezi înlocuirea modelului de tip invidie pe capra vecinului cu cel de win-win, colaborare benefică tuturor, și în teatru și cultură?

Așa e normal și democratic. O să mi se spună că în artă democrația nu funcționează. Ba cred că funcționează, într-un mod mai profund. Evident că nu o să ceri consultare generală pe spectacolele pe care le alegi, ca selecționer, și îți asumi ce alegi, dar o faci pe baza unui proces de colaborare, nu pe baza pretenției că subiectivitatea ta e adevărul absolut.

Ce raporturi vezi actualmente între teatrul românesc și cel european?

E destul de greu de răspuns pentru că teatrul românesc nu prea mai e văzut în afară, din păcate. În 2014 Gianina Cărbunariu a fost invitată la Festivalul de la Avignon, de exemplu (n.red. cel mai vechi festival de teatru din Franța, organizat de 60 de ani, și unul dintre cele mai importante din lume), după 18 ani de absență românească în secțiunea oficială. Anterior fusese invitat Silviu Purcărete, respectiv Radu Afrim în secțiunea Off, unde a și luat un premiu. În afară de asta, până în 2012 teatrul românesc a fost destul de puțin prezent pe scena europeană. Pe cea americană nici nu mai zic, acolo e mult mai greu de ajuns. După o lungă absență, în 2016, din fericire, au fost 2 evenimente în SUA, un mic turneu al spectacolului ”Antisocial” al lui Bogdan Georgescu, produs de Teatrul Radu Stanca, jucat la câteva universități americane, și turneul pe care l-am curatoriat cu sprijinul ICR la HERE Arts Center în New York, ”Viitorul este feminin – Noi voci ale teatrului românesc contemporan” (spectacole de Catinca Drăgănescu și Carmen Lidia Vidu). Ce a plăcut acolo a fost chiar dimensiunea politică a teatrului prezentat acolo.

Și în Europa, teatrul politic are acum porțile deschise. În România, paradoxal, tocmai acesta  este rejectat, fiind considerat ”prea puțin estetic”. Suntem încă dominați de un fel de estetism întârziat, expirat de fapt prin anii 90, și deseori cu cât sunt mai noi formulele, cu atât sunt mai respinse. E firească reticența față de nou a publicului, însă nu și din partea criticilor. Îmi amintesc de venirea în România a Wooster Group (New York), o legendă internațională care funcționează și a fost confirmată de peste 40 de ani. La noi au apărut cronici care spuneau că ăsta nu e teatru, ce-i prostia asta… E o dovadă de ignoranță și lipsă de cunoștințe de bază despre teatrul internațional, absolut nocivă. Oamenii care gîndesc așa contribuie la inerția teatrului românesc.

Dar teatrul european și cel american?

E interesant, mulți creatori americani și-au găsit confirmarea în festivalurile europene înainte de a fi recunoscuți la ei acasă. Cel mai celebru exemplu e Robert Wilson (n.red. – regizor și dramaturg de teatru experimental american, unul dintre cei mai importanți oameni de teatru avangardist din lume) care a devenit foarte cunoscut la festivaluri din Franța, după care s-a întors, ”victorios”, în America… Totodată, regizori europeni precum Ivo van Hove (Amsterdam) care a devenit foarte cunoscut pe scena americană după mai mulți ani de Off-Broadway a ajuns să monteze chiar pe Broadway, ceea ce de regulă nu se întâmplă cu regizorii europeni, cel ult cu cei britanici. Este un schimb reciproc avantajos între Europa și America. Mai ales din Marea Britanie vin foarte multe spectacole în marile orașe mai ”europenizate”: New York, Los Angeles sau San Francisco. Sigur, limbajul e mereu o barieră, in cazul spectacolelor din alte țări, dar nu e imposibil să lucrezi cu traduceri.

future is feminine in new york

Împreună cu actrițele, regizoarele și doamna Ioana Drăgan, directoarea generală a Direcției Reprezentanțelor din Străinătate din cadrul ICR – la sediul ICR New York, cu ocazia turneului Noi voci ale teatrului românesc – Future is Feminine. Foto: Johnny Vacar

În toamna lui 2016 ai lansat Harta Senzorială a Bucureștiului, o serie de tururi ghidate performative ”care poartă privitorul prin locuri din București cu povești memorabile, relevante pentru recutul recent al orașului”. Cărei nevoi i-a răspuns acest proiect?

În ”viața mea anterioară”, de jurnalist cultural și critic de teatru pentru ziar cotidian, am inițiat o serie intitulată ”Monumente de care nu ne pasă”, din toată țara, lăsate sau ajutate chiar să se degradeze. Am cunoscut numeroase personalități foarte interesante, care trăiau în case extraordinare, și am aflat lucruri puțin cunoscute de bucureșteni. E greu să cunoști un oraș dacă nu ești ajutat, deseori oamenii sunt izolați în propriile ”buzunare locative”. Un alt scop al proiectului a fost să diseminăm interesul cultural dincolo de centrul capitalei, aducând în atenție zone care au un conținut cultural autentic. Am făcut un traseu ghidat, cu autocarul, cu opriri unde se spuneau povești semnificative pentru istoria orașului. Vom reîncepe tururile din martie. Vrem să fie realmente o hartă care să puncteze locuri interesante din oraș, generând o arhivă vie, subiectivă a orașului, care va fi accesibilă ulterior și online pentru cei care vor să folosească aceste materiale în diferite feluri.

Eterna marotă: cum ai rezolvat cu finanțarea pentru acest proiect și pentru celelalte ale tale?

Cu nenumărate aplicații, unele de succes, altele nu. Într-adevăr, trebuie să lupți continuu – mă refer la noi, cei din zona teatrului independent, să ne înțelegem, căci sunt două culturi paralele la noi. Cultura instituționalizată, finanțată de stat, nu are această grijă, banii vin anual și ei trebuie să decidă cum îi consumă. În cultura paralelă, independentă, plănuiești tot timpul înainte și apoi aplici pentru resurse, nu invers. Sunt foarte multe proiecte independente care nu au fonduri, respectiv multe fonduri în instituțiile oficiale care au nevoie de idei bune. Cele două lumi nu prea vor să se întâlnească, de fapt, sunt modele foarte diferite. Dar eu cred că acesta e viitorul, colaborarea dintre aceste modele. 

În ce constă radicalismul creatorilor de teatru din SUA, despre care ai scris în 2014 în ”Utopii performative. Artiști radicali ai scenei americane  în secolul 21” și de ce te-a atras?

Artiștii radicali au capacitatea de a-și imagina cum poate arăta societatea de mâine. În cartea ”Utopii performative” (2014)  i-am ales pe cei mai radicali din numeroasele spectacole pe care le-am văzut în timpul bursei Fulbright. Interesant este că am găsit și câțiva dintre artiștii menționati în cartea din 1978 a Ilenei Berlogea, încă prezenți pe scena americană (Lee Breuer, Richard Foreman, Richard Schechner). Dar majoritatea celor despre care am scris fac parte din noile generații.

Ce te incită să rămâi cu un picior bine ancorat în realitatea românească culturală și să dezvolți proiecte aici, când ai celălalt picior de ani buni în America?

Mi se pare mai interesant să trăiești într-o societate în construcție pentru că ai măcar impresia că și tu contribui la ea. 25 de ani de la schimbarea noastră, la scara istoriei, nu înseamnă mai nimic, deci e firesc ca lucrurile să aibă o evoluție în timp. Cred că e esențial ca fiecare dintre noi să participe cum poate la această construcție. Sigur, poate fi o iluzie că contribui, dar asta pe mine mă hrănește. E mai puțin incitant să fiu o rotiță dintr-un mecanism deja bine aranjat, precum cel american, care funcționează bine, te bucuri de el și de normalitate când ești acolo, dar poți avea doar mici contribuții de îmbunătățire. La noi, e încă totul de făcut!

lansare cluj 12

La lansarea Fluturelui gladiator de la Cluj, Festivalul Interferente 2016, alături de George Banu, Visky Andras. Foto: Biro Istvan

La început de an, câte o urare de la Cristina Modreanu pentru: publicul român de teatru.

Să fie expus cât mai des la spectacole cât mai provocatoare, mai atent când alege la ce teatre merge și să caute mai profund lucrurile interesante. Așa va avea mai mult de câștigat.

Regizorilor de teatru?

Să citească mai multe piese internaționale, să fie mai curajoși și creativi cu noile media și mai deschiși la ideile actorilor și ale echipei, căci deseori iau toate deciziile singuri.

Directorilor de teatru instituționalizat?

(Oftează diplomat). Să vadă cât mai mult teatru în afara țării și să invite mai multe trupe internaționale care să lucreze cu artiștii de aici.

Tinerilor actori, apăsați de tradiționalul ”nu sunt bani, n-aveți șanse”?

(Râde) Să se gândească că sunt la New York unde spectacolele se fac cu mult mai puțini bani decât aici. Chiar și bugetul multor spectacole independente de la noi (nici nu mai vorbesc de cele de stat…) poate fi deseori substanțial mai mare decât în America. Deci le urez să țină cont mai mult de ideile lor decât de sursele de bani. Banii nu aduc creativitate, aduc un anumit confort, e drept, dar e ca un măr otrăvit, le adoarme creativitatea. Iar șansele trebuie și create, nu numai așteptate.

Criticilor de teatru și de cultură?

Să fie mai deschiși, să citească mai mult, să caute ce au scris alții în lume despre teatru și să aibă argumente solide când emit judecăți de valoare. Și să vorbească mai mult unii cu alții.

Și o urare pentru omul de teatru Cristina Modreanu?

Spor la treabă, are multe lucruri de făcut în 2017! Vreau să continui seria de spectacole românești prezentate la New York, sper să găsesc sprijin pentru asta, și să public prima mea carte în engleză despre teatrul românesc.

Deci vei continua să construiești poduri.

Da, mi se pare foarte important să construiești punți de legătură între culturi, între oameni. Pune oamenii împreună și întotdeauna va ieși ceva interesant.

Foto deschidere: Larisa Baltă

05
/03
/24

Aăăă, Mihaela Trofimov este o actriță cu o mare foame pentru joacă, da, chiar așa, pentru joacă. Ăăă, o vedeți la Excelsior, la unteatru, la Brăila, pe scenă, puternică, talentată, expresivă. Ăăă ce voiam să zic? Citiți interviul în formă de alfabet și aflați cum o literă, Ă, descrie de cele mai multe ori starea ei de spirit.

12
/02
/24

Actorul Matei Arvunescu percepe vulnerabilitatea ca pe o lecție de actorie, îl citează pe marele Gabo, încercând să explice cum viața ar putea avea un sens și crede că „revoluție“ e un cuvânt cu mare greutate. Totul, într-un interviu sub formă de alfabet.

26
/01
/24

Mădălina Pavăl vorbește despre „Gazda“, spectacolul ei sonor de la Teatrelli, care are premiera pe 31 ianuarie și 1 februarie, de la ora 19.00, dar nu ne lasă nelămuriți nici în ceea ce privește cele mai frumoase lucruri care îi traversează viața. Totul, într-un interviu sub formă de alfabet.

10
/01
/24

Dacă vreți să aflați care a fost parola primului e-mail al actriței Andreea Hristu, o veți afla aici. Veți mai afla și care a fost spectacolul care a marcat-o cel mai mult, dar și care este cea mai prețioasă resursă pe care o avem. Toate acestea, într-un interviu sub formă de alfabet.

22
/12
/23

Oana Predescu, actrița Teatrului Excelsior din București, vorbește despre joacă, muzică și uitare, despre fascinație și anxietate, într-un interviu sub formă de alfabet.

06
/12
/23

Teatrul „Gong” și Revista „Euphorion” prezintă cea de-a treia conferință organizată în cadrul Simpozionului Național „Actualitatea Cercului Literar de la Sibiu”. Evenimentul va avea loc vineri, 8 decembrie, de la ora 18:00, la Librăria Humanitas „Constantin Noica” și îl va avea ca invitat pe Marin Mălaicu-Hondrari.

04
/12
/23

Începutul lunii decembrie aduce primele concerte din turneul de lansare al noilor albume Alternativ Quartet — Deocamdată suntem / Departe de solstiţiu. Acestea vor avea loc pe 5 decembrie la Muzeul Naţional de Artă al României din Bucureşti, pe 8 decembrie la Palatul Culturii din Iaşi, şi pe 14 decembrie la Casa Tranzit din Cluj-Napoca.