CRONICĂ de TEATRU. Culorile lui Molly
https://www.ziarulmetropolis.ro/cronica-de-teatru-culorile-lui-molly/

Universul piesei care prinde contur (şi culoare) în jurul lui Molly Sweeney s-ar putea intitula despre văzute şi nevăzute. Sau despre realitate şi imaginaţie. Nu e vorba de dihotomii ci dimpotrivă, de complementarităţi providenţiale. La fel cum, crescute din trunchiul aceleiaşi poveşti, monologurile actorilor prind rădăcină, înmuguresc, se intersectează, devin arborescente, dând profunzime uneia dintre cele mai emoţionante felii de viaţă. Tranche de vie. Mihaela Trofimov, Constantin Cojocaru, Liviu Pintileasa. Pacienta, doctorul, soţul.

Un articol de Andreea Nanu|3 iulie 2017

Molly e oarbă „de la zece luni”. Retina ei nu este complet insensibilă la lumină, ci aflată doar într-o stare de amorțire. A văzut cândva, în acel timp despre care nu-și mai poate aminti. Dar se pare că undeva, în adânc, se păstrează o memorie reziduală a culorilor. Și tocmai asta frapează mai întâi la Molly.

Mihaela Trofimov își construiește personajul pornind de la o paletă a culorilor interioare, pe care o scurtă anamneză a copilăriei și adolescenței lui Molly ni le dezvăluie. Molly este exuberantă, entuziastă, independentă, fericită cu munca ei… Iată, câte trăiri, amintiri, senzații, tot atâtea culori, și cât de intense sunt! Molly e fericită fiindcă își cunoaște modestul univers care nu este, din cauza orbirii, mai puțin interesant. Realitatea există, dar ea se și construiește permanent prin simțuri, prin imaginație. Ochii lăuntrici ai lui Molly rămân deschiși, conduși de lumina misterioasă a unei cunoașteri autentice pe care i-o prilejuiește contactul direct cu viața, cu natura, cu oamenii, florile, păsările, arbuștii din grădina tatălui…

Intervine Frank Sweeny. Frank C. Sweeny! El e bărbatul, soțul care știe mai bine. Există oameni care, fiindcă nu pot deveni ei înșiși mai buni, vor să-i transforme pe cei de lângă ei. Acestei tentații, vechi de când lumea, îi cade victimă (ușoară) Frank. Dacă Molly e ingenuă, Frank are o inocență vinovată. Dacă Molly ajunge grație ingenuității ei la esență, Frank bâjbâie, mai ceva ca un orb! Frank e entuziastul, dotat cu o morală practică, veșnic asaltat de idei și proiecte, dar incapabil să finalizeze vreunul. Cel mai extraordinar proiect al lui, a-i reda vederea lui Molly, se transformă în cel mai mare eșec. Vom reveni, fiindcă acum trebuie să-i dăm cuvântul doctorului.

Fără să-mi dau seama, mă ridicasem pe vârfuri. Să înceapă doctorul Rice!!!… Trebuie să fii foarte atent, fiindcă la Constantin Cojocaru, jocul începe în privire, după care urmează mimica, apoi intră în scenă vocea. Totul într-o sincronizare perfectă, de timpi și nuanțe (câte culori într-o singură replică, într-o singură expresie!). Prin ochii lui obținem distanța necesară pentru a-i vedea pe Molly și Frank. Rice este dezamăgit de viață, dar echidistant. O simpatizează pe Molly pentru independență și sinceritate, îl ironizează pe Frank pentru superficialitatea mascată stângaci de entuziasmul neproductiv. Se recunoaște cumva în amândoi, doar că în diferite perioade ale vieții. Linia de demarcație, firul roșu al frânturii (de viață personală și de carieră) e dat de plecarea Mariei, soția „atât de frumoasă” care-l păsărește pentru un coleg de breaslă.

Mihaela Trofimov, Molly Sweeney

„Încearcă să vezi situația cu ochii noștri și să înțelegi”, îi spune amantul și colegul. Intervine izbucnirea, singura, ca o radiografie în alb-negru a doctorului: „Să vezi nu înseamnă să înțelegi!!!” De fapt, această replică ar putea fi moto-ul piesei. E sentința care, ca o coloană vertebrală, pune în mișcare articulațiile arborescente ale monologurilor care-și schimbă pe parcurs ritmul, cadența, nuanțele, ajungând să se intersecteze, să se lovească unele de altele…așa cum li se întâmplă uneori oamenilor pe stradă și care, deși se văd unii pe ceilalți, nu se cunosc, nu se înțeleg…

Iar Frank?… Ce-i drept, îi suntem datori cu câteva tușe de portret, atât cât să vi-l facă vizibil dumneavoastră, celor care-l priviți cu ochii închiși, ai imaginației…dacă nu ați văzut încă piesa!… Soțul lui Molly introduce nota de umor necesară destinderii, face o buclă care pare să ne deturneze de la esențial, descrie acele episoade de cuplu care ni-l fac simpatic, apoi totul se precipită către nodul gordian pe care tot Frank, cu entuziasmul lui vinovat, îl taie, neputând să-l deznoade. El intervine. Pătrunde cu forța, ca un intrus generos, în viața lui Molly. Vrea s-o vindece cu orice preț, s-o schimbe în bine cu forța, fără s-o întrebe dacă și ea, Molly, dorește acest lucru.

„…Cu siguranță asta (recăpătarea vederii!) l-ar entuziasma pe Frank”, spune ea. Doctorul Rice acceptă provocarea cazului fiindcă, la urma urmei, „ce-ar avea Molly de pierdut?” Liviu Pintileasa intră în dialogul subtil cu Molly și doctorul, făcând trecerea între cele două lumi, văzutele și nevăzutele. Grație umorului personajului, drama devine mai nuanțată, mai firească, mai convingătoare. Pentru că în situațiile-limită înțelegem cât de neputincioși și de caraghioși suntem.

Din nou doctorul Rice… El e vinovat fiindcă știe. Cunoaște câte ceva din lumea nevăzutelor, înțelege fericirea ascunsă, inaccesibilă ochilor celorlalți, despre care-i vorbește Molly. Dar cu toate astea, o sacrifică de dragul unei ultime încercări de a se salva pe sine. O ultimă șansă de a-și extrage din anonimat cariera, de a-și oferi un nou început. Și dacăUn caz de vindecare… 20 în 1000 de ani!!!! Cine ar putea rezista?… N-am putut rezista nici eu, după o zi istovitoare la birou, să-l văd pe Constantin Cojocaru în această piesă, gândindu-mă că un text modern îi va da oportunitatea să facă un rol de compoziție, acele roluri care-l fac în ochii publicului plus grand que nature, pentru că personajul se adaugă omului, la fel cum omul prinde aripi grație personajului.

Senzația e contagioasă pentru noi, publicul, și aceasta e o experiență prețioasă! Constantin Cojocaru se prezintă ca „actor independent”. Descopăr, cu fiecare spectacol, că el este mai ales un actor liber, dotat adică cu o mare libertate interioară, o extensie sufletească prin care captează toate nuanțele emoțiilor umane… ca în culorile pe care le varsă pe pânza neagră, transformate la final de mâna lui Molly într-un curcubeu.

„Firește că vreau să văd”… Revenim la Molly. Molly cedează, acceptă să facă operația care, într-adevăr, îi va schimba definitiv (iremediabil!) viața. Din slăbiciune? Aș spune mai degrabă din generozitatea cu care e gata să descopere lumea noastră, a celorlalți, mai mult decât a-și alunga o infirmitate. Ea nu se socotește bolnavă. Dimpotrivă, simte că are un ascendent, acea forță misterioasă care o pune în legătură cu nevăzutele, cu efortul de a extrage, din cotidianul agresiv, elementele esențiale… O vedeam pentru prima oară pe Mihaela Trifomov.

Din clipa în care a început să-și spună monologul, nu știam sigur din ce direcție vine lumina: de la spotlight sau de la Molly? Cu siguranță de la Mihaela Trofimov, care trece cu dibăcie și naturalețe prin tot spectrul de culori al unui personaj pe care-l construiește atât de convingător. De la culorile pastelate ale copilăriei, purtându-ne „cu ochii larg închiși” prin intensitățile unei contagioase joie de vivre, culminând cu furia nebună a dezamăgirii care o cuprinde la sfârșit, Mihaela Trofimov pictează (interpretând) un portret al lui Molly folosindu-se de întregul spectru al culorilor ei; culorile unei artiste mature, tonurile unei expresivități exersate, de o naturalețe rafinată care, pe mine cel puțin, mă face să aștept cu sufletul la gură următorul ei spectacol!

La final, văd bine că piesa s-ar fi putut numi și despre lucrurile cu adevărat importante. Cum le deosebim? În teatru, primul căruia îi revine misiunea de a discerne este regizorul. Viziunea îi aparține, de ea depind piesa, actorii. Sânziana Stoican țese pe liniile de forță (urzeala) ale textului vocile celor trei, multiplicate la infinit prin nuanțele stărilor sufletești. Fiecare trăire, întrebare, dilemă, suferință, dorință, luptă, da, fiecare își are culoarea sa. Uneori stinse, alteori tari, ele alcătuiesc un spectacol-tapiserie amplu și profund… Toți cei trei protagoniști și-au pledat cauza.

Doar că prioritățile lor (lucrurile importante) nu au coincis, iar punctul de fugă, vederea, în loc să dea un sens, a provocat o încurcătură, un haos ca amestecul culorilor; gestul final al lui Molly tocmai asta ne spune, avertizându-ne să nu renunțăm așa ușor la ceea ce suntem… Coregrafia textuală și scenică realizată de Sânziana Stoican și Valentin Varlan ne încurajează să facem un lucru greu: să ne privim așa cum suntem. Pe scenă, totul e simplu, fără ornamente. În viață, totul depinde de cât timp acordăm celor care ne vin în întâmpinare, de culorile în care reușim să-i descoperim, să-i ascultăm, să-i înțelegem.

            Redobândirea vederii (obișnuite) este pentru cele trei personaje un cadou otrăvit. Engrama sufletească a lui Molly nu-i permite să se plieze regulilor noului joc, în care văzul domină, supunând! Cât de mult seamănă cu ceea ce trăim azi, într-o lume asaltată de imaginea agresivă, de lumina orbitoare (care nu mai știe să fie și călăuzitoare); o lume în care văzul e limită, închidere, întunecare. „Vederea oarbă”, despre care amintește doctorul Rice, e un sindrom al lumii contemporane, o stare spirituală tradusă clinic. Dar privirea înțeleasă în autenticitatea ei, e un act al libertății care nu poate accepta supunerea. …Urmează un shut-down zgomotos; Molly ajunge la nebuni urmând tragic destinului mamei, Frank își reia utopiile prin Abisinia iar doctorul Rice își ia rămas bun cu un neputincios, sfâșietor, „Îmi pare rău, Molly”.

Mergeți să vedeți „Molly Sweeney” de Brian Friel, la UNTEATRU, nu o să vă pară rău!

„Molly Sweeney” de Brian Friel, la UNTEATRU – INFO

regia:Sânziana Stoican

scenografie:Valentin Varlan

distribuția: Mihaela Trofimov, Constantin Cojocaru, Liviu Pintileasa

Foto: Culorile lui Molly, Molly Sweeney – unteatru.ro/molly-sweeney/



07
/07
/20

PREVIEW Două cinecluburi în aer liber - F-SIDES şi CINEVARA - le oferă cinefililor din Bucureşti şansa să vadă filme realizate de femei şi filme din patrimoniul cinematografiei.

07
/07
/20

Mai bogată ca niciodată în premiere, selecția de filme românești de la cea de-a 19-a ediție a Festivalului Internațional de Film Transilvania cuprinde un număr record de 21 de lungmetraje și 16 scurtmetraje, care vor fi proiectate, în prezența realizatorilor, între 31 iulie și 9 august, la Cluj-Napoca.

05
/07
/20

CRONICĂ DE FILM Scris și regizat de Nicolas Bedos, „La Belle Époque” (2019), prezentat anul trecut la Cannes în afara competiției și programat să deschidă ediția amânată din acest a TIFF-ului clujean, este o comedie tipic franceză cu vedete. Eternul subiect al cuplurilor în criză este ambalat puțin diferit, însă fără nimic memorabil.

05
/07
/20

Biblioteca de New Media Art pentru Copii îi invită pe cei mici într-o aventură virtuală educativă și distractivă, care-i poartă prin toate etapele de creare a unei super animații, ajutându-i să înțeleagă, pas cu pas, cum pot deveni chiar ei, din spectatori de desene animate, creatori.

04
/07
/20

S-a deschis Grădina cu Filme – Cinema & More: film românesc, documentare despre mari coregrafi, muzicieni sau creatori de modă, concerte, teatru, spectacole de improvizație și dezbateri, într-un program special în aer liber.

03
/07
/20

„UNATC - Uși redeschise online“. MASTER 1 SCENOGRAFIE. DESIGN DE COSTUM, prof. univ. dr. Ștefania CENEAN. O incursiune de-a lungul evoluției modei – pentru actualii studenți, viitori designeri de costum.

Pagina 1 din 89712345...102030...Ultima »