Cum gândea regizorul Alexandru Tocilescu la 28 de ani
http://www.ziarulmetropolis.ro/cum-gandea-regizorul-alexandru-tocilescu-la-28-de-ani/

„Să joci ani de-a rîndul personaje fără o problematică importantă, să te fîţîi pe scenă de colo – colo strîmbîndu-te ca să obţii nişte aplauze cu care să poţi împăuna seara la cîrciumă, mi se pare un lucru foarte trist“, spunea Alexandru Tocilescu, în 1974.

Un articol de Andrada Văsii|30 Noiembrie 2013

MEMORIA CULTURALĂ „Piesele proaste, vulgare sau banale sînt o calamitate nu numai pentru public, dar în mare măsură şi pentru actori. Să joci ani de-a rîndul personaje fără o problematică importantă, să te fîţîi pe scenă de colo – colo strîmbîndu-te ca să obţii nişte aplauze cu care să poţi împăuna seara la cîrciumă, mi se pare un lucru foarte trist“, spunea Alexandru Tocilescu, în 1974, la vârsta de 28 de ani.

Regizorul publica articolul „Rolul regizorului în stabilirea repertoriului teatrului“, în revista Teatrul, şi ridica probleme care nici astăzi nu sunt tranşate. Ziarul Metropolis vă invită să citiţi fragmente dintr-o analiză lucidă, făcută de un mare regizor.

● Vreau să afirm cu toată tăria convingerilor mele. Că teatrul este un loc unde nu se poate minţi, unde nu ai nici un drept să minţi sau să înşeli pe cel din faţa ta. De aceea eu nu cred că pot exista piese sau spectacole de circumstanţă.

● Un artist adevărat spune ceva atunci cînd are ceva de spus. Lipsa opţiunii ferme, a gîndului, a dorinţei de a transmite ceva din tine personal, lipsa dorinţei de a îmbogăţi spiritual fără încetare, pentru a putea oferi oamenilor din ce în ce mai mult din ceea ce ai, mi se pare o autocondamnare la dispariţie, la anihilare şi descompunere.

● Mulţi cred că îşi dovedesc ataşamentul faţă de public oferindu-i acestuia piese simple, uşor digerabile, plăcute, ca un somn după o masă cu mîncăruri grase. Se vîntură prin ţară de ani de zile prin diverse teatre nişte titluri şi nişte autori care nu spun nimic, nu au cum spune ceva… cui îi folosesc aceste spectacole? Să ne fălim că am realizat şi am depăşit planul la încasări? Dar e ruşinos să oferi publicului spectacole proaste, piese fără conţinut, şi să te bucuri de banii încasaţi pe asemenea spectacole.

● Piesele proaste, vulgare sau banale sînt o calamitate nu numai pentru public, dar în mare măsură şi pentru actori. Să joci ani de-a rîndul personaje fără o problematică importantă, să te fîţîi pe scenă de colo – colo strîmbîndu-te ca să obţii nişte aplauze cu care să poţi împăuna seara la cîrciumă, mi se pare un lucru foarte trist. Aşa se face că avem foarte mulţi actori cu mari disponibilităţi iniţiale, dar care s-au plafonat pe un anume gen de roluri şi se simt bine acolo. Dar ei au încetat de mult să mai fie oameni de artă.

● Ce e, prin urmare, un regizor care îşi înţelege menirea? (iar menirea unui regizor este, după mine, să fie în primul rînd un focos sau un catalizator sau un detonator, în teatru). Un regizor trebuie să pună în mişcare toate resursele oamenilor cu care lucrează şi este necesar ca acest lucru să se facă pe nişte piese (sau texte, cum doriţi) care să-i înflăcăreze atît pe actori, cît şi pe spectatori. În munca noastră, rutina şi banalul n-au ce căuta.

alexandru tocilescu

Alexandru Tocilescu (1946-2011), în fotografia care însoţea articolul din revista Teatrul, 1974

● Regizorul trebuie ca, prin alegerea pieselor, să-i ajute pe actori (pentru asta trebuie întîi să-i înteleagă) să se realizeze, să se descopere, să se depăşească; trebuie să ajute publicul să gîndească mai profund, să-i facă pe oameni să-şi întoarcă privirile către ei, să-i emoţioneze şi să-i facă mai buni. Cred în puterea teatrului de a face ca omul care intră în sală şi cel care iese să semene numai la înfăţişare.

● Şi prima categorie de oameni la care trebuie să ne gîndim este tineretul. Nu avem dreptul să fim departe de ei, nu avem mai ales dreptul să nu-i înţelegem sau să-i contestăm. Trebuie să fim în permanenţă alături de ei, să-i ajutăm să-şi descopere idealurile şi să-şi păstreze puritatea. Am să mă refer la o piesă pe care am lucrat-o eu, – este vorba de Swanewit de Strindberg la Teatrul municipal „Maria Filotti’’ din Brăila.

Citiţi şi: Ce a lăsat în urmă regizorul Alexandru Tocilescu

Cu un an înainte, acest text circulase în teatru, dar, din fericire pentru mine, nu fusese luat în lucru. Din clipa în care l-am terminat de citit, nimeni şi nimic nu m-ar mai fi putut împiedica să-l fac. Piesa este înainte de orice un imn inchinat dragostei şi purităţii. Acesta era mesajul care trebuia transmis cu orice preţ tinerilor, adolescenţilor şi tuturor oamenilor în general.

Pentru ca aceste gînduri să poată fi recepţionate cît mai bine şi mai repede am apelat la muzică pop, folk, rock, la versuri de Leonid Dimov (minunate), la dans, la mijloacele de exprimare noi a sensibilităţii oamenilor tineri. Rezultatul a fost că, la o discuţie cu elevii cîtorva şcoli, care au văzut spectacolul, ei au spus că aşa ceva îşi doreau de mult şi că au fost foarte emoţionaţi.

Nu ştiu ce legătură au între ele lucrurile pe care le-am înşirat pînă aici, cu problema opţiunii regizorului asupra repertoriului, eu cred că au, dar important mi se pare faptul că alegerea de către regizor a unei piese care va fi oferită oamenilor timpului nostru şi va fi realizată de nişte oameni ai timpului nostru, nu poate fi întîmplătoare ci trebuie să fie un act artistic şi politic lucid, constit şi angajat“ – Alexandru Tocilescu.

Citiţi şi: INTERVIU O zi cu Toma Caragiu

Fragmentele din articolul lui Alexandru Tocilescu au fost republicate cu acordul Institutului Național al Patrimoniului, deţinătorul site-ului www.cimec.ro, care conţine arhiva electronică a revistei „Teatrul“.

Foto cu Alexandru Tocilescu – cinemagia

06
/01
/17

Astăzi, moda cu „imaginea celuilalt” pare să fi apus pentru Bucureşti. Străinii vin şi pleacă, fără a lăsa mărturii despre oraş. Altădată, călătorii scriau pagini întregi, de cele mai multe ori pe un ton admirativ, flatant. Iată câteva mostre!

29
/12
/16

De sute de ani, odată cu intrarea în post, lumea românească intră într-o stare de înfrigurată aşteptare a şirului de sărbători ce durează până la Sf. Ion. Domnii fanarioţi, aflaţi pe tronurile de la Iaşi şi Bucureşti din 1711 (1716), până în 1821, au adus un plus de culoare ce aminteşţte, în mic, fastul Curţii imperiale bizantine.

10
/12
/16

La începutul epocii regulamentare, în noiembrie 1832, autorităţile statului au simţit nevoia creerii unei publicaţii (Buletinul Oficial), prin care să comunice populaţiei „punerile la cale, măsurile, orânduirile de slujbe, hotărârile de judecată şi poruncile” din diferitele ramuri administrative, ca şi dispoziţiile legislative după care „să se povăţuiască fiecare”.

07
/12
/16

A fost o vreme când ideea de a te cultiva, de a înţelege arta în accepţia ei cea mai diversă, apoi de a colecţiona opere de valoare şi a le expune îi cuprinsese şi pe români. Între aceştia, Anastisie Simu, de obârşie balcanică, cu proprietăţi bine gospodărite în judeţele Teleorman şi Brăila, decide, în 1910, să întemeieze un muzeu.

01
/12
/16

Începând din sec. al XVIII-lea, domnii fanarioţi au luat o serie de măsuri menite să transforme aglomaraţia de case ridicate cum da Dumnezeu, pe uliţe desfundate, fără nume şi ameninţate periodic de revărsările Dâmboviţei, într-un oraş mai bine rostuit.

29
/11
/16

În 1869, „fiica Rinului”, Elisabeta de Wied, căsătorită cu principele Carol, plină de emoţie şi bolnavă de rujeolă, îşi făcea intrarea în Bucureşti, unde avea să domnească alături de soţul ei până în septembrie 1914.

21
/11
/16

„Românul iese la mort”. Această constatare devenea valabilă odinioară mai ales când era vorba de o înmormântare domnească, aşa cum a fost cea a lui Alexandru Suţu, întâmplată în ianuarie 1821.

11
/11
/16

A fost o vreme când Calea Victoriei (Podul Mogoşoaii) era o arteră aristocratică, plină de case boiereşti unde în fiecare zi se întâmpla ceva deosebit: primiri, concerte, baluri, adunări de binefacere ş.a. Una din case, adăpostind azi o instituţie de asistenţă socială, a cunoscut, la mijlocul sec. XIX, o strălucire deosebită.

08
/11
/16

Povestea lor în film se desfășoară pe la începuturile cinematografiei mondiale, în epoca filmului mut, când David Griffith a creat modul de a istorisi o poveste pe peliculă, iar Lillian Gish, datorită regizorului, a devenit o stea de cinema.

03
/11
/16

Autorul celebrelor „mușatisme”, care sunt bijuterii ale paradoxului comic, n-a făcut școală de teatru, dar a scris pentru actor, publicând în „Rampa” și „Adevărul”. Observatorul ironic al vieții, acidul și jovialul umorist, a trăit între 22 februarie 1903 și 4 noiembrie 1970.

30
/10
/16

Zonă seismică acceptată azi de toată lumea, Bucureştiul are o lungă istorie în spate, presărată de cutremure frecvente, distrugătoare şi peste putinţă de prevăzut. Prima consemnare documentară datează din 1681, în domnia lui Şerban Cantacuzino, cu precizarea că „n-au mai pomenit altădată nimenea”.

Page 1 of 2012345...1020...Last »