„Părerea mea proprie şi personală este că politicienii îşi mint proprii alegători, fiindcă promit multe şi duc la îndeplinire decât puţine lucruri.” Sună familiar? Nu e un citat exact, ci mai degrabă un colaj din mai multe exprimări „degajate” din studiourile de televiziune.
Un articol de Cristina Drăgulin|25 martie 2014
„Părerea mea proprie și personală este că politicienii își mint proprii alegători, fiindcă promit multe și duc la îndeplinire decât puține lucruri.” Sună familiar? Nu e un citat exact, ci mai degrabă un colaj din mai multe exprimări „degajate” din studiourile de televiziune.
Uneori, greșeli din fraza de mai sus se găsesc și în presa scrisă. Sunt convinsă că ați făcut deja o „corectură mentală” a textului. Să le luăm pe rând.
Fiecare dintre noi este o individualitate. Precum amprenta, personalitatea fiecăruia e unică. Când ne exprimăm o părere subiectivă ținem să menționăm că „propria mea opinie este…” sau „eu, personal, cred…”. Deci, „părerea mea personală și proprie”, ca să urcăm pe tron unicitatea, este că folosim în exces, mai ales în vorbirea curentă, această subliniere a „sinelui singular”.
Adjectivele „personal” și „propriu” se referă la particularitățile unei persoane, la ceea ce îi aparține doar ei, la ceea ce îi este specific. Uneori, doar pentru a sublinia o idee sau doar pentru a atrage atenția, e posibil să fie nevoie de acest artificiu verbal de scoatere în evidență a individualității. Nu vreau decât să vă propun să renunțăm la acest narcisism subliniat lingvistic. E suficient să spunem „eu cred…”, „m-a impresionat…”, „carte personală”, „propriii copii”.
Profit de ultimul exemplu pentru a aduce în discuție o greșeală, des întâlnită, de această dată, în scris. Mă refer la „propriu/proprie”, la plural și la plural articulat. Pluralul este „proprii” (mereu!). Dacă e alăturat unui substantiv feminin sau neutru, articularea rămâne cu doi „i” – „propriile preferințe”, „propriile gânduri”. La masculin, articularea presupune adăugarea celui de-al treilea „i” – „propriii frați” sau „propriii alegători”.
Termin astăzi cu regula folosirii adverbelor „doar” și „decât”, în cazul în care ambele au sensul de numai, deci exprimă ideea unei delimitări sau restricții. „Doar” îl folosim pe lângă verb la forma afirmativă, iar pe „decât” lângă un verb la forma negativă. Astfel: „Nu vreau decât să-mi spui ce gândești.” și „Vreau doar să-mi spui ce te supără.”.
Ce problemă dintre cele expuse întâlniţi mai des?
Cristina Drăgulin este jurnalist, traducător, psiholog și biblioterapeut. Este manager de proiect al site-ului de știri Psihologie.ro și al blogului de biblioterapie Stroke.ro.
