CRONICĂ DE FILM Chiar dacă îi ştiam şi îmi plăcuse precedentul lungmetraj, „Marussia” (2013), tot m-a luat prin surprindere noul film realizat de Eva Pervolovici, regizoare română stabilită în Franţa – documentarul „Delta Bucureştiului” (2020), proiectat în premieră mondială la TIFF.
Un articol de Ionuţ Mareş|11 august 2020
Deși Eva Pervolovici a studiat regia de film mai întâi la UNATC, în București, influența mediului din Franța, țara sa de adopție de mai mulți ani, se vede asupra cinema-ului pe care îl practică.
Se putea observa asta încă de la „Marussia”, debutul său despre viața grea și peregrinările unei imigrante ruse din Franța, mamă singură a unei fetițe. Dar inspirația e parcă și mai vizibilă în cel mai nou film, documentarul „Delta Bucureștiului”.
Titlul e derutant: filmul nu e în primul rând despre Delta Văcărești, acest spațiu natural excentric din București de la care pornește și documentarul social „Acasă” al lui Radu Ciorniciuc, lansat în România tot la TIFF (iar întâmplarea a făcut că le-am văzut pe amândouă în aceeași seară).
Eva Pervolovici propune o altă perspectivă, una memorialistică și personală. „Delta Bucureștiului” este un documentar în care se întrepătrund inventiv povestea locului, în special a fostei mănăstiri închisoare Văcărești, dărâmată de Ceaușescu, și dramele câtorva femei care au trecut prin fostul spațiu de detenție, unde au și născut, și care sunt acum intervievate (una dintre ele, chiar alături de fiica ei venită pe lume la închisoare).
Dominantă este însă experiența artistei și scriitoarei Lena Constante, așa cum reiese din memorialistica sa. De altfel, extrase emoționante din textele acestei personalități prea puțin cunoscute a culturilor română și franceză străbat filmul, iar vocea care le citește în franceză e a celebrei actrițe Sandrine Bonnaire.
Dar există și o legătură directă cu regizoarea însăși: Eva Pervolovici a primit la Paris, de la mama sa din România, o tapiserie făcută de Lena Constante. Iar asta declanșează un proces intim de aducere aminte – la începutul anilor 2000, cineasta și-a trăit adolescența printre spațiile abandonate și mizere ale Deltei Bucureștiului, pe ale cărei ziduri de ciment care au înlocuit mănăstirea și-a practicat una din primele pasiuni artistice – desenatul de graffiti.
Așa că în ultimii ani a revenit asupra acestui loc încă misterios, pentru a vedea cum arată și pentru a-i investiga istoria și a scoate la suprafață, prin mijloace filmice, un episod traumatic al comunismului.
Logica de montaj după care e construit filmul este aparent una a asocierilor libere pe care le determină inevitabil memoria. De aici și fascinanta dezinvoltură formală a documentarului – trecutul evocat prin amintirile dramatice ale protagonistelor sau prin fotografii și imagini de arhivă intră în dialog cu prezentul în care vedem frânturi din viața marginalilor instalați în acest spațiu special (inclusiv membrii familiei Enache, eroii documentarului „Acasă”, care surprinde transformarea locului în parc natural protejat).
Mărturisesc că e mai apropiat de sensibilitatea și gusturile mele cinefile un astfel de demers cvasi-eseistic, à la française, chiar și în ciuda slăbiciunilor sale (de pildă, felul ușor exotic în care sunt filmați locuitorii Deltei Văcărești). E un cinema fragil, nespectaculos, dar seducător prin libertatea sa.
