Dem Rădulescu: „O zi în care n-ai râs e o zi pierdută“
http://www.ziarulmetropolis.ro/dem-radulescu-o-zi-in-care-n-ai-ras-e-o-zi-pierduta/

Dem Rădulescu s-a născut în 30 septembrie 1931, la Râmnicu Vâlcea şi a decedat în 17 septembrie 2000, la Câmpina, acum 14 ani.

Un articol de Monica Andrei|17 Septembrie 2014

Prezenţa numelui său pe afiş la teatru sau pe genericul unei emisiuni de divertisment duce întotdeauna către un inegalabil succes. Uriaşa popularitate i-au făcut-o în egală măsură filmul, televiziunea sau Estrada, cu spectacolele “Salutări de la Vasile” şi “Dai un Biban, dar face!”

I se spunea Bibanul…

De unde vine porecla Bibanul? Chiar actorul Dem Rădulescu povestea, într-un interviu, că vine din copilărie. “Tata vindea peşte la Vâlcea şi într-o zi a venit acasă cu un exemplar deosebit. Frate-miu l-a dus repede la şcoală la ora de ştiinţe naturale. Profesoara, văzându-l, s-a adresat copiilor spunându-le: «dragii mei, acesta este un biban».

Ei s-au amuzat, şi, prin extrapolare, denumirea peştelui s-a lipit ca timbrul de scrisoare de numele fratelui meu. Când am devenit şi eu elev, porecla era oficializată de puştime. În 1950, odată cu primul an de studenţie, a fost suficient ca un prieten din anul III să mă strige «Bibanule», ca efectul să fie ca al unei bombe incendiare.

Nu m-a deranjat, nici nu am avut ce face, s-a impus dincolo de voinţa şi de puterile mele. Fireşte, ca orice poreclă, şi-a pierdut semnificaţia intrinsecă. Când spui «Birlic» cine se mai gândeşte azi la cartea de joc? Şi uite aşa, vorba poetului, schimbatu-mi-se porecla în renume.

Ea a dat naştere la sumedenie de speculaţii, caricaturi, epigrame. Ce nu se poate face cu un biban? Vorba lui Aurel Storin: «De la tata m-am ales cu/Numele de Rădulescu/Şi de la botez mă chem./Scurt şi categoric DEM.» Mai am şi o poreclă… «- n fine/O fi bine, n-o fi bine,/Dar mă ştie tot poporul/Că-s Bibanul, că-s actorul.»

Sau vorba lui Alexandru Clenciu, văzându-mă pe malul mării, a doua zi m-a încondeiat la gazetă: «Când mă uit la zarea lină/ Şi-i văd faţa în prim-plan/ Toată marea mi se pare/ O inimă imensă de biban.»

Ba a mai dat naştere la derivate. Cel mai drag mi se adresa Aurel Baranga. Îmi amintesc şi azi un bileţel al lui trimis înainte de premiera cu «Fii cuminte, Cristofor!» În ‘71. «Dragă Bibule, dacă joci bine îmi eşti ca un frate. Dacă joci prost îmi eşti ca doi. Că eu tot mare te consider.»

Sau bucuria cu care mi-a relatat o discuţie surprinsă de el între doi pietoni de stradă: «Hai la Sala Palatului că se joacă o piesă a lui Baranga, cu Bibanu.» Era vorba despre Siciliana.” Siciliana unde am interpretat rolul Tiberiu Sicoşan, a avut un număr fabulos de reprezentaţii: 1650! (Elisabeta Munteanu -Tinereţea actorilor)

Aurel Rogalski m-a sfătuit să dau examen la Teatru

Marea lui pasiune a fost boxul, nu teatrul. A ajuns actor dintr-o admiraţie subită pentru lumea scenei. “Nu am spus o poezie până la 16 ani. Nici măcar până la Şcoala primară nu mi s-a dat să spun o poezie. În 1943 am văzut primul spectacol, “Gioconda iubeşte”, cu Maria Tănase. A fost un miracol. Casa noastră de la Râmnicu Vâlcea era lângă gară. Actorii veneau cu vagonul şi eu mă dezlipeam de lângă vagon, de dimineaţa de la ora nouă, când se sculau, se spălau şi se duceau la cumpărături sau să mănânce, sau veneau pe malul Oltului ca să facă baie. Şi Tănase şi balerinele… Pe Tănase l-am văzut o singură dată, pe balerine de mai multe ori…

Da! Am fugit de acasă să-l văd pe Tănase şi am ajuns la actul II! Pe la 17 ani am început să joc şi eu la liceu, cu băieţii. Am scris şi nişte Reviste, am apărut şi în ele, spuneam cuplete şi lucruri cu haz la Tănase… Încă de la grădiniţă, copiii mă iubeau fiindcă-i făceam să râdă. Am simţit o atracţie puternică pentru scenă.

Aurel Rogalski m-a sfătuit să dau examen la Teatru. M-am prezentat eu în anii 50 la examenul de admitere fără a omite să-mi agăţ în piept o medalie de aur pe care tocmai o primisesem pentru probele sportive. Spre amuzamentul comisiei şi mai ales al profesorului Gheorghe Storin.”

Pasiunea pentru teatru s-a ivit în studenţie şi “era atât de mare încât mâncam literalmente cartea. Ca student am fost adesea împrumutat la clasele paralele de regie, la maestrul Şahighian căruia îi păstrez o adâncă afecţiune sau la clasele de actorie conduse de Moni Ghelerter sau de Irina Răchiţeanu Şirianu. Trei ani am fost bursier republican şi absolvind ca şef de promoţie am fost repartizat la «Naţional» unde era director Zaharia Stancu. “

A absolvit în 1954, cu rol în spectacolul “Cei din urmă” jucând alături de profesoara de la clasă, Irina Răchiţeanu-Şirianu despre care îşi aminteşte: “Era o excelentă profesoară, un exemplu prin felul în care interpreta, vorbea, se mişca, explica direct, fără prea multă literatură. Te obliga să gândeşti eficient, teatral. Un om extraordinar, o doamnă distinsă, cultă, o prezenţă armonioasă şi completă pe scenă, o recitatoare desăvârşită. M-a ajutat enorm şi m-a apreciat în mod deosebit. Şi ţin să-i mulţumesc şi acum.”

Pe scena Naţionalului bucureştean

Fiind şef de promoţie, este repartizat să joace pe scena Teatrului Naţional. Pe acolo jucaseră Nottara, Demetriade, Brezeanu, Toneanu, Iancu Petrescu şi mulţi alţii… O întreagă pleaidă de mari actori care au scris istorie prin rolurile interpretate. Dem Rădulescu a avut ocazia să joace alături de mari actori, să fie îndrumat de mari regizori, rezultând spectacole memorabile.

“Acolo am crescut cu dragostea lui Sică Alexandrescu. El mă vedea distribuit în orice rol. Aşa s-a întâmplat că, îmbolnăvindu-se Gheorghe Ciprian, m-a pregătit în şase ore să intru într-un spectacol, pe deasupra şi în versuri. Marele sufleor Nicolau îmi indica exact şi textul şi mişcarea. Sau în trei zile l-am înlocuit pe maestrul Antoniu, bolnav, în Cetăţeanul turmentat („O scrisoare pierdută”).

Când Niki Atanasiu a fost plecat, am intrat în 18 zile în Caţavencu. Deosebit de emoţionant pentru mine a rămas momentul în care, în seara spectacolului, la arlechin, m-au dus de mână Sică Alexandrescu şi Romaniţă. Eram topit de frică, spectacolul se juca din ’48 cu atâta succes şi eu intram după un număr atât de mic de repetiţii. Spre surpriza mea, apariţia lui Caţavencu a fost primită cu aplauze la scenă deschisă. Atunci am simţit poate cel mai mult simpatia publicului, dar şi imensa răspundere care-i revine actorului.”

Profesorul de actorie

Din 1955 a devenit profesor de actorie în IATC, Facultatea de Teatru, secţia actorie până la finalul vieţii, unde a îndrumat şi format, generaţii de actori. Fiind deseori în comisia de admitere pentru facultatea de Teatru, Dem Rădulescu considera că talentul nu era numai condiţia esenţială pentru viitorul candidat ce aspira la meseria de actor, ci trebuia să aibă şi o serie de calităţi: “fizic armonios, glas bun, corzi zdravene, statură potrivită, expresivitate, temperament, sensibilitate, imaginaţie, inteligenţă scenică. Şi mai ales sănătate fizică şi psihică.

În teatru nu trebuie să fii frumos. Frumos faţă de ce? Ci interesant, expresiv. Sunt frumuseţi care pe scenă devin, din lipsă de har, cele mai cumplite urâţenii. Ochiul fără scânteie interioară este un heleşteu stătut. Numai acea lumină, acea flacără din adâncuri, determină frumuseţea actorului. Şi farmecul lui. Actorul este un mare iluzionist. Orice făcea de pildă George Vraca se transforma în luminile rampei, în autentic fapt de artă. De ce? Fiindcă avea o încărcătură de emoţie unică. “

Recitam serios. Eu am avut doi mari profesori: pe Sică Alexandrescu şi pe Aurel Baranga. Baranga mi-a spus odată: «Domnule, comedia e un lucru foarte serios». Iar eu i-am povestit lui cum am fost invitat la Festivalul «George Coşbuc», la Sala Palatului, într-o dimineaţă, în faţa a 2600 de spectatori; toată floarea Teatrului Naţional urma să recite, în faţa bustului lui Coşbuc, poezii de Coşbuc.

Aura Buzescu, Finteşteanu, Calboreanu, Ion Manu – ce mai, toată floarea! Şi Marietta Sadova, care făcea spectacolul, m-a pus să spun şi eu o poezie… Vedeţi, râdeţi! Păi sigur că râdeţi! Eu m-am împotrivit, ea a insistat, că nu şi nu, de ce să învăţ eu publicul aşa, să spun o poezie. Să spun «Maica şi haiducul». A împărţit poezia în două: partea maicii i-a dat-o Mitzurei Arghezi şi eu eram Haiducul. Mi-am pus un suman pe mine, o căciulă ţuguiată pe cap; trecuse cam o oră de recitări, totul era superb, lume multă, Sala Palatului, o frumuseţe.

dem radulescu

A intrat Mitzura şi a mai spus partea cu Maicii, mi-a venit rândul mie şi, în clipa în care am pus piciorul în scenă şi am spus: Maică!… nu vă pot povesti ce s-a întâmplat. La un meci de fotbal e o copilărie! Toată lumea aia, 2600 de oameni, a început să urle. Mă gândeam la toate nenorocirile care mi s-au întâmplat în viaţă, recitam serios, dar după fiecare vers erau urale, hohote, vacarm. Când am terminat şi am ieşit din scenă, toţi colegii mei din culise s-au uitat la mine ca la un criminal. Le prăpădisem Festivalul… A doua zi m-am întâlnit cu Sadova la teatru.

Mă, ai avut dreptate!…, zice. Ce vreau să spun eu cu povestea asta. În primul rând ce spunea Baranga despre comedie e foarte adevărat şi, în al doilea rând, că un actor care iese pe scenă, în faţa oamenilor, trebuie să-şi poarte pecetea… (Eva Sîrbu – Actorii noştri)

Dem Rădulescu şi gândurile lui

● Râsul are diverse stadii. În fond, dacă ne gândim bine, în viaţă nimeni nu vrea să râdă de el. Toată lumea vrea să râdă, fie de ceva, fie de cineva. Se întâmplă drame mari, uneori, dar din cauza unei situaţii care trage spre râs, tu râzi. Cine nu l-a cunoscut din viaţă pe Grigore Vasiliu Birlic, nu l-a cunoscut pe Birlic. Când era mai supărat, mai enervat, când ţipa, atunci era un mare comic!

● Comedia e un joc al spiritului. Există zâmbetul, există râsul mai pe-nfundate, există hohotul, dar mai presus de orice, în comedie contează satisfacţia estetică în faţa momentului artă. Râsul este clipa de paroxism a stării spirituale. De data asta cred că trebuie să tratăm comedia ca pe un lucru foarte serios. Cu cât conflictul este mai puternic, cu cât frământările sunt mai mari, mai adevărate, cu cât râsul este “mai la obiect”.

● Eu sunt un actor de inspiraţie. În momentul creaţiei (valoroasă sau nu, rămâne de văzut) eu intru într-un fel de transă. Cei care mă cunosc mai bine îşi dau seama. Din această cauză, filmul nu mă ajută. Acolo te opreşti, reiei, te opreşti… pe mine trebuie să mă laşi să evoluez. Să nu-mi tai firul. Este defectul meu.

La film trebuie o ştiinţă aparte pentru că sunt nişte lucruri altfel decât la teatru. Lipsa spectatorilor. Agitaţia pe de platou. Faptul că eşti oprit când tocmai te porniseşi. Actorul e ca un tranzistor. La oră fixă trebuie să intre în priză. A intrat, a jucat. La film nu se poate aşa. La film, deschizi uşa azi şi intri în casă peste o lună. Nu e genul meu. Pe urmă e relaţia cu spectatorul. Fericit actorul care se poate lipsi de relaţia asta! Eu nu pot.

● Caut momentul de adevăr al personajului. Nu pot să merg în comedie suspendat, nu pot să-mi perd pământul de sub picioare. Eu caut şi găsesc momentul de adevăr. Spectatorul trebuie să ştie că personajul meu există. Este făcut şi el, ca orice om, din mici adevăruri care, împreună, duc la un mare adevăr.

● Transfigurare artistică. Caragiale explică undeva lucrul acesta. El spune aşa: Profesorul de matematică are un nas mare. Elevii se uită la nasul lui şi se amuză. Unul mai nebun desenează nasul profesorului pe gard, în spatele closetului. Nu se mai uită nimeni la profesor. Abia aşteaptă recreaţia, se duc şi râd în faţa nasului de cărbune. Pentru că acolo este realitate interpretată.

● Când cu lacrima, când cu râsul. Luăm ce actor vreţi! Nicolae Bălţăţeanu, am jucat cu el, mare actor, avea un umor fantastic. Chiar şi în momentele de dramă. Mie mi se pare că şi Sir Laurence Olivier are umor. Are un fel de a trata viaţa şi situaţia de viaţă, cam cum o făcea Shakespeare: când cu lacrima, când cu râsul. Când cu mierea, când cu fierea. Ei! În momentul când mierea devine fiere, apare comedia. Iar momentul când lacrima este râs şi râsul, lacrimă, atunci eşti Timică… Întrebat odată de ce e fericit, Jerry Lewis a răspuns: “Sunt fericit că suntem trei mii de actori şi numai câţiva de comedie”.

● Comedia e salvarea. O zi în care n-ai râs e o zi pierdută. Omul are nevoie de râs, la nivelul celulei. Buna dispoziţie, se ştie, dizvolvă adrenalina pe care o provoacă durerea, supărarea, enervarea. Comedia e natura. Iar a face comedie e ca şi cum ai invita omul pe Valea Prahovei sau la mare. Realizează cineva acest lucru? Comedia e salvarea. Mi se pare un medicament extraordinar pentru că omenirea e bolnavă. Şi câte situaţii de comedie adevărată există în viaţă! Suntem clovni într-un mare circ. Uitaţi-vă niţel în viaţă. (Almanahul Cinema 1987)

31
/08
/16

Într-un volum colectiv, „Cum (să) îmbătrânim”, publicat în acest an de editura Baroque Books & Arts, mai mulți scriitori (dar nu numai) întorc pe toate fețele vârstele senectuții.

09
/11
/15

Cum arată programul unui artist de jazz de succes, pentru care „acasă” înseamnă Brooklyn, New York? Cât de important e să încalci regulile? Prin ce se aseamănă doina românească cu blues-ul american? Ne povestește pianistul Lucian Ban, într-un interviu inedit, sub formă de alfabet.

05
/11
/15

INTERVIU Dragoş Buhagiar e unul dintre cei mai prolifici și mai premiați scenografi români. De-a lungul carierei, a câștigat nu mai puțin de cinci premii UNITER. Spune că, atunci când lucrează, nu se gândește la succesul de după, ci la descoperire și la redarea unei povești. Îi invită pe spectatori să descopere alături de el, adică să nu se plaseze într-o atitudine burgheză, confortabilă...

29
/10
/15

Astăzi, scriitorul bucureștean Radu Cosașu împlinește optzeci și cinci de ani. Am ales – fără știrea autorului - optzeci și cinci de fragmente din cărțile sale. Am colindat prin miile de pagini cosașiene pentru aceste cuvinte. Bucurați-vă de ele. Astăzi, scriitorul bucureștean Radu Cosașu împlinește optzeci și cinci de ani.

18
/10
/15

Cine nu-şi mai aminteşte de „Bădia”, actorul care a jucat în  “Drumul oaselor”,  „,Păcală se întoarce”, ”Dumbrava minunată” sau „Cireşarii” ? Actorul care a stat zece ani prin puşcării, a scris poezii, epigrame, o piesă de teatru şi a jucat în filme roluri memorabile?

04
/10
/15

Vă era dor de glumele lui Jerry Seinfeld? Acum le puteți găsi și în varianta scrisă, în volumul „Seinfeld. Pe limba mea”, apărut la Editura Allfa.

20
/02
/15

De 40 de ani slujeşte scena şi este încă îndrăgostit de teatru. Bogat sufleteşte şi profesional, actorul Dan Condurache îşi gestionează timpul şi fiinţa cu mare cumpătare, cu sinceritate, uneori cu duritate, purtând un mare respect publicului pe care îl doreşte în sala Teatrului Mic şi pentru care este dispus să lase sudoare, lacrimi şi...

03
/02
/15

Un student la Politehnica din București, sărac și slobod la vorbă, care-și câștiga pâinea ca pianist într-o școală de dans, a devenit la jumătatea secolului trecut unul dintre cei mai cunoscuți dirijori ai lumii. Îl chema Sergiu Celibidache.

31
/01
/15

O zi întunecată de ianuarie, pe o stradă cu nume de compozitor francez. Un apartament într-un bloc de două etaje, o sufragerie cu sobă de teracotă verde; când scaunele și masa de plastic sunt date la o parte, se transformă într-un ministudio, în care Miriam Răducanu dansează din 1956.

Page 1 of 41234