Denisa Nicolae. Începutul
http://www.ziarulmetropolis.ro/denisa-nicolae-inceputul/

NOUA GENERAŢIE DE ARTIŞTI  Denisa Nicolae, actriţă. 29 de ani. Parteneră în teatru, dar şi pe scena vieţii, cum frumos spune şi clişeul, a actorului Liviu Romanescu. Activează împreună în Vanner Collective, o întreprindere teatrală co-întemeiată de Liviu. Aşa a învăţat el în Anglia, unde a făcut carte (teatru!) pe la Oxford, că e bine.

Un articol de Andrei Crăciun|20 Iulie 2016

Denisa Nicolae joacă împreună cu Liviu Romanescu în “Lungs”, la Green Hours. E un text splendid scris de DuncanMacMillan. Am văzut spectacolul, l-am scris. Cei doi sunt magnifici.

Denisa mai are proiecte în teatrul independent, mai predă teatru unor copii, e activă şi pe piaţa reclamelor, şi are un viitor şi în cinema. Dar toate acestea le puteţi afla şi fără rândurile următoare.

Rândurile următoare doar strâng începuturile acestei fete care s-a născut într-o familie de economişti, la Târgovişte, un oraş unde teatrul se vedea la televizor. Sunt anii `90. Denisa, o premiantă, mergea la discotecă încă din clasa a şasea, ieşea la o prăjitură cu băieţi mai mari, de liceu!, era primadonă, credea că – în teatru, dacă nu şi în viaţă – totul i se cuvine.

Apoi, n-a intrat la facultate, la UNATC, din prima. S-a dus la Galaţi. A făcut un an acolo, dar nu prea vrea să vorbească despre anul acela. Oricum, ce contează e că nu a renunţat.

Povestea ei este despre perseverenţă. Denisa Nicolae e încă la început. Veţi vedea.

Care-i crezul dumneavoastră, la Vanner Collective?
Este unul foarte simplu. Unu la mână: spusul unei poveşti prin mijloace actuale – şi când zic „actuale” mă refer să fie pe înţelesul şi pe limba publicului de astăzi. Dar nu trebuie să fie neapărat complicat; de obicei, mergem pe ceva cât mai simplu, crud…

…„frust” e cuvântul pe care îl cauţi?
Da, corect.

Şi parale din ce câştigaţi în toată povestea asta?
Nu prea câştigăm, momentan.

Şi cum aţi ajuns la textul “Lungs”, Denisa?
Liviu a venit cu textul în România; eram în Vama Veche…

Cine l-a tradus?
Amândoi. Eram în Vama Veche, m-am întâlnit cu gaşca, am început să citesc pe plajă…

DENISA A PLÂNS CITIND „LUNGS”

…aţi început să plângeţi?…
Eu, sincer, da, am început să plâng. El îl citise deja. La un moment dat ne-am mutat de pe plajă, spre un local în care să mâncăm; eu citeam în continuare – mergeam, râdeam, plângeam. La final, când ei deja terminaseră masa, am închis cartea, am plâns şi i-am zis: „Trebuie să spunem povestea asta împreună!”.

Vă confruntaţi cu o situaţie similară cu cea din text – tineri care ar vrea să facă un copil, dar stau în cumpănă?
Da, ceva e clar că a rezonat atât de puternic în noi…

LUNGS. foto Catalin Georgescu

Vă puneaţi, deci, întrebarea dacă să mai aduceţi încă un cetăţean pe planeta Pământ…
Da, dar îţi zic sincer că întrebările şi fricile n-au fost şi nu sunt neapărat la nivel de ce se întâmplă cu planeta, ci ce se întâmplă cu noi în raport cu o nouă fiinţă în viaţa noastră; şi dacă e momentul acum; dacă aşteptăm nu e prea bine, că se face prea târziu şi…

O anumită categorie de public se poate uşor recunoaşte în dilemele astea, că sunt locuri comune şi, cumva, tragice.
Şi dacă nu se recunosc în toate problemele, cu siguranţă măcar într-o parte din ele.

De când trăieşti cu marele nostru actor Liviu Romanescu? Nu vrea să te ia de nevastă mişelul?
E foarte comic, că tot avem discuţii despre căsătorie – suntem de aproape opt ani împreună.

Mulţi înainte!
Mulţumim! Şi toţi cunoscuţii şi prietenii ne întrabă: „OK, nunta când e?”. De-aia există o reacţie foarte spontană în spectacolul “Lungs”, când zic eu că ar trebui să ne căsătorim, şi toţi prietenii şi cunoscuţii râd. Şi, până acum, dacă am vorbit la nivel teoretic – „OK, o să facem” – şi eu eram aia care îşi dorea mai mult, am purtat o discuţie…

…la nivel practic…
Da.

Şi v-aţi dat seama că n-are rost?
Nu, el a devenit foarte incisiv – „Da, o facem, orice ar fi!”, şi eu m-am speriat, m-am panicat şi am zis că mai bine nu!

DENISA SE SIMTE CA LA 22 DE ANI

Câţi ani ai, Denisa?
Douăzeci şi nouă. Dar mă simt ca la douăzeci şi doi.

Cum aţi ajuns dumneavoastră aici, la această vârstă? Care sunt etapele pe care le-aţi traversat? Începem, cronologic, frumos, cu prima parte a vieţii…
M-am născut la Târgovişte, pe 16 iunie 1987.

La maternitatea din localitate…
Da, la Spitalul Judeţean, la trei zile după data preconizată. Am întârziat trei zile; trebuia să mă nasc pe 13 şi eu am mai stat puţin acolo.

Era bine, deci.
Probabil că îmi era bine şi îmi era frică să ies afară. Şi am avut o viaţă foarte frumoasă şi foarte liniştită, am o familie foarte faină.

Mai ai fraţi, surori?
Da, am o soră mai mare cu trei ani.

Măritată, cu copii – tot ce trebuie?
Da.

Deci şi dumneata eşti oaia neagră a familiei.
Da, ea s-a căsătorit foarte devreme, pe la douăş’doi de ani, are doi copii…

Mulţi înainte!
Ai mei sunt economişti.

10710475_729862743757759_517733020970322080_o

Superb!
Da. Maică-mea a lucrat foarte mult timp la CEC, taică-miu la Finanţe…

Oameni serioşi, nu artişti…
După ceva timp, maică-mea s-a mutat şi ea la Finanţe. Şi am trăit o copilărie foarte, foarte frumoasă şi lipsită de griji, şi fără pretenţii şi fără aşteptări. Cumva, amândouă – şi eu, şi sora mea, cred că mai mult eu – ne-am dat seama care sunt banii familiei şi cât ne putem permite şi niciodată nu am cerut mai mult decât ne ofereau ai noştri. Adică, din punctul ăsta de vedere, ei au avut doi copii foarte cuminţi şi foarte înţelegători. Şi ei au fost foarte mult în sprijinul nostru şi au încercat cu noi tot ce ne-am dorit.

Au vrut să facă, iată, ceva cu voi, să vă facă oameni.
Exact.

Şi unde au greşit, de aţi ajuns aici?
(
râde) Soră-mea a încercat foarte multe sporturi – gimnastica a fost prima şi era bună, s-a pus şi problema dacă să plece la Deva (n.m. – unde se antrenau loturile naţionale) sau nu; ea era destul de mare atunci, avea vreo opt ani, deja…

Ai văzut, se putea întâmpla, cu bătăi, cu nenorociri – Doamne fereşte! Mai bine că nu s-a dus.
Da… Ea a fost pe partea de sport – cu volei, cu atletism –, eu eram pe partea artistică. Cumva, cred că de la taică-miu am avut partea asta – eram foarte ambiţioasă şi voiam să fiu mereu eu miezul din clătită!

Şi ai fost?
Am fost. Până la facultate, când n-am mai fost. La facultate am avut o super-cădere…

DENISA, VEDETĂ ÎNCĂ DE LA GRĂDINIŢĂ

Stai că n-am ajuns încă la facultate…
Da, eram la grădiniţă când eram blondă şi eu trebuia să fiu Albă ca Zăpada.

Şi-ţi convenea?
Eu mi-am dorit să fiu Albă ca Zăpada, chiar dacă eram blondă! Era super-tare, ce mai conta că aia era brunetă?

În postmodernism se poate.
Exact. Eu voiam să fiu Albă ca Zăpada! Ştiu că am primit o dată la grădiniţă  – e stupid ce povestesc acum, dar na – un rol într-o poezie, şi trebuia să fiu o babă care înjura… nici nu mai ştiu. Şi pur şi simplu am refuzat. Am zis: „Eu nu joc aşa ceva!”.

Făceai mofturi…
Da. Am fost o mică vedetă la grădiniţă, unde la final am avut spectacol şi am avut momente în toate grupele de la grădiniţă, adică mă luaseră celelalte educatoare să joc şi la ele… În fine, şi la şcoala generală eram pe partea artistică – dans, chitară – am făcut chitară şi am avut spectacole, la tot ce însemna 1 martie, 8 martie, Crăciun, toate…

…toate petrecerile inutile ale omului.
(râde). Colindatul… lucruri faine.

Îţi plăcea să te dai în spectacol, draga mea, draga mea.
Ăsta e rezumatul, da. Cu majorete, dar majorete cu baghete, dacă ştiţi – cu chestii, cu acrobaţii, cu nebunii, cu sclipici. Şi partea cu teatrul a venit în clasa a VI-a – n-am făcut scenete atunci, dar în acel an soră-mea a intrat într-o trupă de amatori, care reunea oameni de toate vârstele, adică nu erau numai liceeni, erau de la copii de clasa a IX-a până la oameni de 50 de ani. Şi au făcut un spectacol care mie mi se părea absolut fabulos, la vremea aia. Trebuie să înţelegem că vin dintr-un oraş fără teatru, cu o cultură…

…teatrală minimă?
Spre deloc. Pentru singurul spectacol pe care mi-l amintesc – şi e foarte ciudat, fiindcă aveam puţin peste trei ani – au venit la Casa de Cultură a Sindicatelor cu „Take, Ianke şi Cadîr”, cu Dem Rădulescu. Asta n-o s-o uit niciodată, pentru că ştiu scenografia. Mi se părea foarte tare că erau trei căsuţe la fel – asta ţin minte clar.

Câţi ani aveai dumneata, zici?
În jur de patru, hai, ca să nu zic trei. Cam atunci se juca, în ’90-şi-un-pic.

ROLUL BENEFIC AL CAMPANIEI “SPUNE NU LA DROGURI!”

În rest, îi mai vedeaţi şi voi la Revelion pe maestru’ Arşinel, pe doamna Stela, pe Nae şi Vasile.
Exact! Acolo se oprea cultura noastră teatrală. Şi în clasa a VI-a am văzut-o pe soră-mea performând în acest spectacol minunat, care avea un puternic mesaj şi era un manifest la nivel naţional; era şi o campanie naţională de prevenire a consumului de droguri.

„Spune NU la droguri!”.
El. Cred că în 2000 s-a întâmplat. Şi ei au făcut un spectacol pe tema asta, cu violenţa în cartier, cu violuri, cu ce se întâmplă cu oamenii care consumă droguri. Era foarte dramatic, foarte interesant, cu muzică; eu am fost dată pe spate, m-am dus la toate spectacolele lor, îmi doream atât de tare să fac şi eu parte din trupa aia…

…şi nu voia nimeni să te primească?
Păi cine, că eram prea mică… În Târgovişte sunt două licee mari – „Carabella” şi „Ienăchiţă”. Eu am terminat la „Ienăchiţă”, care era la fel de valoros la nivel intelectual, dar era şi cu fiţe. Adică la „Ienăchiţă” erau şi oameni care aveau bani şi erau şi cool, spre deosebire de „Carabella”, unde erau doar deştepţi şi tocilari.

„Jos «Carabella», sus «Ienăchiţă»!”
Aşa să fie! Şi un prof de-al meu, cu care am rămas foarte bună prietenă – un prof de muzică, dar care întotdeauna a avut partea asta artistică şi i-a plăcut foarte mult teatrul –, a decis să facă trupa liceului. Eu eram atunci în clasa a XI-a.

Cam târziu.
Da. Atunci l-am prins eu. Vezi tu, nici n-am avut atâta determinare şi curaj încât să zic: „Hai să facem noi!”, să deschid eu. Acum, gândindu-mă la 29 de ani, mi-ar fi plăcut să fac eu asta, să fiu eu revoluţionară…

DENISA A INTRAT ÎN TRUPA LICEULUI  FĂRĂ SĂ MERITE

Dar acum, Denisa, e prea târziu.
Da, e târziu; am pierdut şi trenul ăsta. Şi eram atât de convinsă că eu am ce căuta acolo, pentru că eu din clasa a VI-a, repet, n-am mai găsit o altă meserie pe care să-mi doresc să o fac! Dacă mă întrebai, în clasa a VI-a, ce vreau să fac, eu ziceam că voi da la actorie, că vreau să fiu actriţă! Şi în clasa a XI-a, când m-am dus la „audiţie”, la „casting”…

…te-au dat pe uşă afară?
Da. M-am dus total nepregătită, m-am dus ca şi cum mi se cuvenea, eu trebuia să fiu acolo… ca şi cum: „Voi nu înţelegeţi?! Eu vă fac un favor, eu trebuie să fiu aici!”. Şi m-am dus cu un banc. Eu nu ştiu să zic bancuri, absolut deloc.

Şi ce banc ai încercat totuşi să zici?
Nu mai ţin minte, pentru că eu, dacă nu ştiu să zic bancuri…

…nu mai ţii minte nici bancul?
Nu, pentru că eu îl citesc cu 5 minute înainte, îl reţin – pentru că am capacitatea de a reţine foarte repede –, ţi-l zic şi după aia îl uit. Dar îl zic prost, nu râd nici eu, nu râde nici cel care ascultă. Şi au zis nu oamenii! Cum nu?! În fine, după aia eu am vorbit cu proful şi i-am zis: „Băi, stai puţin, că eu chiar vreau să fac parte din trupa de teatru!”. Şi am intrat. Pe ne-merit! Pe uşa din dos.

Ai intrat ilegal.
Ilegal! Chiar nu meritam, pentru că eu m-am dus total nepregătită! Dar am avut nişte spectacole foarte drăguţe. Între timp, când eram eu în clasa a IX-a a apărut Teatrul din Târgovişte. „Tony Bulandra”. Acolo am văzut toate spectacolele…

Tony Bulandra era din Târgovişte de loc?
Da. Eram nelipsită de la teatru; cumva, se închega dorinţa mea – chiar voiam să fac teatru, îmi plăcea foarte mult! Şi am jucat cu trupa liceului, inclusiv în clasa a XII-a. Proful era orientat mai degrabă către bucătăria noastră şi cred că nici el nu îndrăznea să ne înscrie la festivalurile din ţară, să cunoaştem şi alte trupe… Noi eram buni pe partea noastră, acolo, la noi la ţară.

Eraţi mulţumiţi cu statutul ăsta?
Da, dar vezi că nici nu ştiam mai mult.

NEBUNIA DE LA SAN REMO

Eraţi ca vechii daci, nu ştiaţi că mai există şi altceva.
Ăsta, cumva, era rolul lui – să ne deschidă un pic ochii, să vedem cât de praf suntem. Sau cât de buni suntem, în fine. Dar am fost la San Remo, la un festival…

La San Remo?!
În ţară am zis: „Nu, noi ne ducem direct la San Remo!”.

Şi v-aţi făcut de râs în Europa?
Nu, a fost foarte mişto, pentru că am jucat spectacolul chiar în italiană! A fost foarte tare şi ne-au primit foarte bine. A fost o vacanţă incredibilă.

Ştiaţi italiană voi, acolo, la Târgovişte?
Da, eu am făcut în liceu şi cei mai mulţi din trupă nu erau de la „real”, deci făceau şi italiană, pe lângă franceză-engleză.

Şi acum ei locuiesc în Italia, unde şi lucrează, fiind plătiţi în euro?
Nu, colegii din trupă sunt bine. Au venit două fete să mă vadă în “Lungs”.

Au fost mulţumite?
Da, mi-au zis: „Chiar asta trebuia să faci! Bravo!”. Şi a fost foarte tare excursia asta, pentru că se întâmpla în clasa a XII-a. Eu eram cea mai mare; ceilalţi erau mai mici. Eu eram singura de clasa a XII-a care, cu două-trei săptămâni înainte de BAC, călătorea la San Remo şi stătea în costum de baie la piscina hotelului unde eram cazaţi…

Şi ţi se părea că ai atins Everestul. Momentul dumitale de glorie.
Nu, nici măcar. Eu eram foarte liniştită, n-aveam niciun stres cu BAC-ul. Eu întotdeauna am învăţat foarte bine la şcoală; fără să mi se impună, pur şi simplu a fost o chestie pe care şi eu şi soră-mea, olimpică de multe ori, am făcut-o.Toată viaţa noastră de eleve am învăţat foarte bine, am fost premiante, şi cumva – fac o mică paranteză – ăsta a fost motivul pentru care ai noştri au fost foarte-foarte deschişi şi ne-au încurajat în tot ce voiam să facem, pentru că pe partea de şcoală nu aveau ce să ne reproşeze. Fără să ne impună nimic, noi am fost foarte libere; când am vrut să mergem la discotecă, am fost la discotecă; şi repet acest cuvânt care a ieşit din uzul nostru. Dis-co-te-că.

Cum se numea discoteca pe care o frecventai dumneata?
Lasă-mă să-mi aduc aminte. Una era „Rosa”, la care am venit mai târziu.

LUNGS4. foto Catalin Georgescu

E un nume de anii ’90, superb!
Şi înainte de „Rosa” a fost… Nu mai ţin minte care a fost. Eu mă duceam la discotecă de prin clasa a VI-a, când soră-mea era clasa a IX-a, şi ai mei mă lăsau să mă duc cu ea. Tocmai din acest motiv, eu la şcoală eram privită: „Wow!, asta se duce la discotecă, se întâlneşte cu băieţi mult mai mari…!”. Şi da, am avut prieteni, băieţi, mult mai mari.

Numele Irinel Columbeanu îţi este străin?
Da. Nu chiar atât de mari! Eu eram la gimnaziu, ei erau în perioada liceului. Şi veneau să mă ia de la şcoală.

Era şi asta tot o formă de a te da în spectacol faţă de colegii dumitale.
Îţi mulţumesc! Mai ai să îmi dai la gioale?

Nu dau, domnule, la gioale, te constat.
Lasă… Oricum, povestea e că nu am intrat la UNATC. Am căzut la admitere şi a trebuit să dau la facultate la Galaţi. M-am mutat la Bucureşti anul următor. Şi a fost greu, că nu am fost bine primită..

Aşa ţi-ai băgat dumneata minţile în cap şi ai început ascensiunea pe scara gloriei.
Dacă vrei tu să zici aşa, aşa să rămână!

Eu întotdeauna am învăţat foarte bine la şcoală; fără să mi se impună, pur şi simplu a fost o chestie pe care şi eu şi soră-mea, olimpică de multe ori, am făcut-o.Toată viaţa noastră de eleve am învăţat foarte bine, am fost premiante

Denisa Nicolae, actriţă

Foto: Cătălin Georgescu, Vlad Bîrdu



28
/03
/17

Inițial: politehnist, masterand în științe umaniste, inginer de telecomunicații, IT-stul din cei ”10 pentru România”. Apoi – ruptură de destin și devine dans-actor în trupa lui Dan Puric, colaborator al lui Gigi Căciuleanu, elev al lui Andrei Șerban, participant și premiant în festivaluri din țară și străinătate, bursier al celebrului Actors Studio din New York și mereu un work in progress.

21
/03
/17

INIȚIATIVĂ Teatrul Metropolis, condus de George Ivaşcu, propune, la zece ani de la înfiinţare, un spectacol aniversar, în care vor juca zece actori de până în 30 de ani, selectaţi de maeştri ai scenei româneşti de astăzi în cadrul Galei Metropolis 10 ani, eveniment care a avut loc pe 14 decembrie 2016.

19
/03
/17

Scurt interviu cu Paul Negoescu, regizorul comediei „Două lozuri”, nominalizat în acest an la Premiile Gopo, la categoriile „Cel mai bun film” și „Cel mai bun scenariu”.

17
/03
/17

Ambasadoare a campaniei „Artiștii pentru artiști”, inițiată de UNITER, Dorina Chiriac vă invită la teatru. Ea joacă rolul principal în “Micul Prinț”, la Teatrul de Comedie, în seara aceasta, de la ora 19.00. Cumpărând bilete la spectacol, contribuiți la fondul de ajutorare a artiștilor în vârstă și în dificultate.

15
/03
/17

Judith State este Sandra din filmul „Sieranevada”, în regia lui Cristi Puiu, fapt care îi aduce o nominalizare la Premiile Gopo pentru „Cea mai bună actriță într-un rol secundar”. Însă Judith State nu este actriță, ea vine din zona dansului. Cum se împacă, așadar, filmul și dansul contemporan?

15
/03
/17

Face parte din generaţia tânără de actori şi a absolvit Facultatea de Teatru de la Universitatea, Iaşi, la clasa profesorului Sergiu Tudose, în 2003. A debutat ca actor la Teatrul Național din Târgu Mureş. Colaborează permanent cu Teatrul "Tony Bulandra" din Targoviște, Teatrul “L.S. Bulandra” din București și urmează să joace la Teatrul Metropolis din București, în spectacolul “Histerical blindness”, în regia lui Cristi Juncu, spectacol care se află deja în repetiții și care va avea premiera în primăvara lui 2017.

13
/03
/17

Nominalizat la Premiile Gopo din acest an, la categoria „Cel mai bun actor într-un rol principal”, pentru rolul Hogaș din „Câini”, actorul Gheorghe Visu spune că cel mai mult în filmul lui Bogdan Mirică i-a plăcut să tragă cu pistolul, la final.

08
/03
/17

Ana a teminat recent filmările la primul ei lungmetraj american, „Induced Effect”, în care l-a avut ca partener pe Eric Roberts și a început repetițiile la „Upstart”, un show TV despre realizarea unui Start-Up YouTube Channel. Între filmări, a finalizat un pictorial care celebrează actrițe îndrăgite de publicul român.

07
/03
/17

INTERVIU. Mihai Călin (49 de ani) lucrează de peste două decenii la Naționalul bucureștean. E un actor apreciat (premiat de UNITER acum doi ani pentru rolul Caliban din „Furtuna”). L-am văzut de multe ori în ultimul timp și – comit o indiscreție – a fost singurul actor la care am avut permanent senzația că e din ce în ce mai bun.

07
/03
/17

Face parte din generația tânără de actori și este absolventă a Facultății de Teatru, secția actorie, a Universității Naționale de Artă Teatrală și Cinematografică „I.L.Caragiale”, București, precum și a masteratului, unde i-a avut profesori pe Ion Cojar, Adrian Titieni, Liviu Lucaci și Gelu Colceag.

02
/03
/17

„Pitch Perfect”, filmul despre o trupă a cappella de studenți, este comedia musical pe locul 2 ca încasări din istoria înregistrată a filmului. Filmul a adus în atenția publicului mondial un fenomen muzical vechi de câteva secole bune, care atrage numeroase tipuri de public modern: muzica a cappella.

Page 1 of 2412345...1020...Last »