Despre inutilitatea gloriei în teatru
https://www.ziarulmetropolis.ro/despre-inutilitatea-gloriei-in-teatru/

Săptămâna trecută am avut spectacol la Teatrul Naţional. Pe lângă activitatea de coordonare a Teatrului Studenţesc Podul, sunt actor-colaborator al Teatrului Naţional. Cele două „locuri de muncă“ sunt diferite, dar senzaţia este că s-ar putea completa unul pe celălalt.

Un articol de Mihai Munteniţă|27 martie 2013

Săptămâna trecută am avut spectacol la Teatrul Naţional. Pe lângă activitatea de coordonare a Teatrului Studenţesc Podul, sunt actor-colaborator al Teatrului Naţional. Cele două „locuri de muncă“ sunt diferite, dar senzaţia este că s-ar putea completa unul pe celălalt.

În primul rând, teatrul de la Casa de Cultură este ceea ce s-ar putea numi „o şcoală pregătitoare“ – aşa cum am mai spus – unde munca cu studenţii pare nesfârşită. Niciodată nu se poate spune că ai terminat ceva. Tot timpul mai e de lucrat, de inventat, de cercetat. Este aidoma unei case la ţară ce necesită constant îmbunătăţiri; teatrul studenţilor de la Pod reprezintă, în esenţă, un laborator de cercetare.

La Teatrul Naţional, lucrurile stau altfel. Acolo îşi dau mâna profesionalismul, rutina, meşteşugul. Nu ai timp de cercetat. Faci ce ţi se spune, faci ce ai învăţat, faci ce ştii. Laşi şcoala în urmă, îţi mobilizezi instrumentele şi le pui în valoare pe cele dobândite. Un spectacol trebuie să prindă contur. Vine regizorul, montează, dă premiera şi gata.

Deşi cele două activităţi pe care le întreprind, Naţionalul şi Podul, sunt complementare, am impresia că vine o vreme când „joaca de-a experimentul“ trebuie, treptat, moderată. Timpul „jucăriilor“ trece şi vine momentul în care trebuie să te maturizezi. Într-o lume în care „arta nu se poate face pe stomacul gol“ trebuie să dai din coate. Dar… să revenim.

Într-una din pauzele spectacolului în care jucam, am surprins o conversaţie între doi colegi:
„ – Ce faci mâine seară? Ai spectacol? întreabă unul.
– Da, am la Mic! răspunde celălalt.
– Merită?
– Da, îmi dă o motivaţie, pentru că de mult nu mai fac lucrurile pentru glorie.
– Da! Măcar dacă ar fi un fel de mâncare bun, dar nu e! E doar glorie şi nu faci nimic cu ea.“

Conversaţia celor doi m-a pus pe gânduri şi m-a determinat să mă gândesc mai serios. Să încerc o maturizare? Ar fi timpul, chiar dacă se spune deseori că un actor trebuie să aibă inocenţa copiilor; să aibă puterea de a juca cu plăcerea unui copil. Dar doar pe scenă, la lucru, nu şi în viaţa reală – asta nu se menţionează.

Cred că unul din motivele principale pentru care vox populi condamnă actorii este reprezentat de această voluptate a actorilor de a juca şi în viaţa reală. Această perversitate pe care actorii o aplică în viaţa de zi cu zi. Nu mai ştii dacă şi când poţi avea încredere într-un actor care îţi vorbeşte în afara scenei. Joacă un rol? Vorbeşte serios sau doar îşi bate joc? De ce se comportă atât de bizar? „Este un mare actor“ – se spune adesea, dar pe scara blocului îşi tratează vecinii ca pe nişte pigmei. „E un artist desăvârşit“ – dar şi-a părăsit familia din frica de responsabilităţi.

Asta aduce setea de glorie. Un dezechilibru, un autism artistic. La suprafaţă este întruchiparea idealului, pe interior – cea mai josnică fiinţă. Cuvinte frumoase dar comportament caustic.

A face ceva fără niciun fel de motivaţie poate atrage traume. Viaţa reală presupune sânge, sentimente, lacrimi, zâmbete, bucurie – lucruri palpabile. Cât mă priveşte, nu socotesc greşit a juca (şi) pentru bani, cum, de asemenea, nu consider incorect a alege responsabil gândindu-te la soţie, copil, familie.

Decât un trai improvizat şi, în speţă, fără un viitor cert, mai bine unul construit pe baze puternice şi trainice.

Acum două luni gândeam altfel.

Credit foto: Augustin Bucur – Mihai Munteniţă în spectacolul „Două loturi“, Teatrul Naţional Bucureşti

25
/05
/18

Dacă viaţa mă plasează de cele mai multe ori în contexte plăcute, eu am grijă să fac pe dos. Să stai în autobuz lângă o femeie, nici urâtă nici frumoasă, nici tânără dar nici foarte matură, care vorbeşte la telefon nu pare să reprezinte o alegere greşită. Doar că femeia vorbeşte şi nu pare deranjată că toată lumea din autobuz află cum viaţa ei sentimentală, socială, sexuală, a fost distrusă de un terchea-berchea de bărbat.

23
/05
/18

Am dorit totdeauna să am în curte cireşi şi m-am străduit ani în şir să-mi realizez visul. Cei mai mulţi s-au uscat. A rămas primul pe care l-am sădit. Fiind bolnav, anul acesta nu m-am putut bucura de florile sale. Nu le-am văzut.

22
/05
/18

Nu mai e cu noi Lucian Pintilie! Mă feresc să folosesc alt cuvânt, altă formulă. Zic doar „nu mai e cu noi Lucian Pintilie!”, pentru că nimic din exprimările comune n-ar fi compatibil cu cel care a fost reperul esențial, sine qua non, de la primul la cel mai recent „val” al cinematografiei românești.

16
/05
/18

Regizorul de teatru și film Lucian Pintilie a murit miercuri, la vârsta de 84 de ani, la Spitalul Elias din București. El lasă în urmă o serie de spectacole de teatru, în țară și străinătate, care au făcut istorie, iar opera sa cinematografică a fost una din cele mai importante din estul Europei.

15
/05
/18

Moto: „Nu se termină niciodată, fiule, nu se mai termină…”

09
/05
/18

ANALIZĂ În afară de prezența în competiția de la Cannes în 2017, ce au în comun filme precum „The Square”, „Loveless”, „The Killing of a Sacred Deer”, „You Were Never Really Here” și „Happy End”? Reprezintă un cinema cinic, sentențios și intimidant cu spectatorul.

03
/05
/18

“Onorabili concetățeni, fraților, iertați-mă fraților, dacă sunt mișcat, dacă emoțiunea m-a tulburat așa de tare, suindu-mă la această tribună, pentru a vă spsune și eu, ca orice român, ca orice fiu al țării sale, în aceste momente solemne că mă gândesc la țărișoara mea, la România, la fericirea ei, la progresul ei, la viitorul ei... (...)” – Cațavencu, O scrisoare pierdută.

03
/05
/18

Astăzi, 3 mai, este celebrată Ziua mondială a libertăţii presei. Pare și un bun prilej pentru a ne aminti câteva dintre bancurile, scenetele și „șopârlele” de altădată.

25
/04
/18

Întrucât azi a fost ziua de naștere a nefamilistului Andy Bell și, posibil, va fi ultima zi la postul public (dacă nu cumva a fost chiar aseară!) pentru simpaticului 4ru (Dragoș Pătraru, pentru generația care a cântat în Piață, în urmă cu 28 de ani, Imnul Golanilor), susțin cu tărie de caracter, dar fără argumente irefutabile, că mult așteptatul miting pentru susținerea familiei tradiționale ar merita un imn oficial cu titlul Oh L'Amour.

12
/04
/18

OPINIE Competiția ediției din 2018 a Festivalului de la Cannes combină câteva nume consacrate și obișnuiți mai noi sau mai vechi ai Croazetei cu cineaști care concurează pentru prima dată pentru Palme d'Or sau chiar aflați la debut. Niciun lungmetraj românesc în selecția din acest an.

28
/03
/18

OPINIE Dominată de filmul „Un pas în urma serafimilor” și afectată în desfășurarea sa de rigorile transmisiei în direct la televiziune, cea de-a 12-a ediție a Galei Premiilor Gopo a reflectat ceva din situația de moment a cinematografiei române.

05
/03
/18

OPINIE Sincer, nu înțeleg snobismul multor cinefili sau prieteni cunoscători de cinema, exprimat în special pe Facebook, față de Oscaruri. Premiile Oscar sunt ceea ce sunt, și asta de mulți ani, dacă nu dintotdeauna.