Despre inutilitatea gloriei în teatru
https://www.ziarulmetropolis.ro/despre-inutilitatea-gloriei-in-teatru/

Săptămâna trecută am avut spectacol la Teatrul Naţional. Pe lângă activitatea de coordonare a Teatrului Studenţesc Podul, sunt actor-colaborator al Teatrului Naţional. Cele două „locuri de muncă“ sunt diferite, dar senzaţia este că s-ar putea completa unul pe celălalt.

Un articol de Mihai Munteniţă|27 martie 2013

Săptămâna trecută am avut spectacol la Teatrul Naţional. Pe lângă activitatea de coordonare a Teatrului Studenţesc Podul, sunt actor-colaborator al Teatrului Naţional. Cele două „locuri de muncă“ sunt diferite, dar senzaţia este că s-ar putea completa unul pe celălalt.

În primul rând, teatrul de la Casa de Cultură este ceea ce s-ar putea numi „o şcoală pregătitoare“ – aşa cum am mai spus – unde munca cu studenţii pare nesfârşită. Niciodată nu se poate spune că ai terminat ceva. Tot timpul mai e de lucrat, de inventat, de cercetat. Este aidoma unei case la ţară ce necesită constant îmbunătăţiri; teatrul studenţilor de la Pod reprezintă, în esenţă, un laborator de cercetare.

La Teatrul Naţional, lucrurile stau altfel. Acolo îşi dau mâna profesionalismul, rutina, meşteşugul. Nu ai timp de cercetat. Faci ce ţi se spune, faci ce ai învăţat, faci ce ştii. Laşi şcoala în urmă, îţi mobilizezi instrumentele şi le pui în valoare pe cele dobândite. Un spectacol trebuie să prindă contur. Vine regizorul, montează, dă premiera şi gata.

Deşi cele două activităţi pe care le întreprind, Naţionalul şi Podul, sunt complementare, am impresia că vine o vreme când „joaca de-a experimentul“ trebuie, treptat, moderată. Timpul „jucăriilor“ trece şi vine momentul în care trebuie să te maturizezi. Într-o lume în care „arta nu se poate face pe stomacul gol“ trebuie să dai din coate. Dar… să revenim.

Într-una din pauzele spectacolului în care jucam, am surprins o conversaţie între doi colegi:
„ – Ce faci mâine seară? Ai spectacol? întreabă unul.
– Da, am la Mic! răspunde celălalt.
– Merită?
– Da, îmi dă o motivaţie, pentru că de mult nu mai fac lucrurile pentru glorie.
– Da! Măcar dacă ar fi un fel de mâncare bun, dar nu e! E doar glorie şi nu faci nimic cu ea.“

Conversaţia celor doi m-a pus pe gânduri şi m-a determinat să mă gândesc mai serios. Să încerc o maturizare? Ar fi timpul, chiar dacă se spune deseori că un actor trebuie să aibă inocenţa copiilor; să aibă puterea de a juca cu plăcerea unui copil. Dar doar pe scenă, la lucru, nu şi în viaţa reală – asta nu se menţionează.

Cred că unul din motivele principale pentru care vox populi condamnă actorii este reprezentat de această voluptate a actorilor de a juca şi în viaţa reală. Această perversitate pe care actorii o aplică în viaţa de zi cu zi. Nu mai ştii dacă şi când poţi avea încredere într-un actor care îţi vorbeşte în afara scenei. Joacă un rol? Vorbeşte serios sau doar îşi bate joc? De ce se comportă atât de bizar? „Este un mare actor“ – se spune adesea, dar pe scara blocului îşi tratează vecinii ca pe nişte pigmei. „E un artist desăvârşit“ – dar şi-a părăsit familia din frica de responsabilităţi.

Asta aduce setea de glorie. Un dezechilibru, un autism artistic. La suprafaţă este întruchiparea idealului, pe interior – cea mai josnică fiinţă. Cuvinte frumoase dar comportament caustic.

A face ceva fără niciun fel de motivaţie poate atrage traume. Viaţa reală presupune sânge, sentimente, lacrimi, zâmbete, bucurie – lucruri palpabile. Cât mă priveşte, nu socotesc greşit a juca (şi) pentru bani, cum, de asemenea, nu consider incorect a alege responsabil gândindu-te la soţie, copil, familie.

Decât un trai improvizat şi, în speţă, fără un viitor cert, mai bine unul construit pe baze puternice şi trainice.

Acum două luni gândeam altfel.

Credit foto: Augustin Bucur – Mihai Munteniţă în spectacolul „Două loturi“, Teatrul Naţional Bucureşti

16
/02
/18

Inspirat de o însemnare a criticului literar Paul Cernat, Răzvan Petrescu, unul dintre cei mai valoroși scriitori contemporani români, și-a amintit de “colosala” echipă redacțională care popula editura Cartea Românească în anii 80 și, prin ricoșeu, de rolul... purificator al dublei cenzuri din acele vremuri. Un articol savuros pe care nu-l puteam lăsa să se topească în negura subsolurilor rețelelor de socializare.

24
/01
/18

Un vecin a trăit 92 de ani şi sărbătorea Ziua Naţională, invitându-şi megieşii la o ţuică fiartă. Nu era băutor. Fusese, la viaţa lui, un jandarm şi un miliţian de legendă, un fel de Wyatt Earp local. Provenea din zona Argeşului şi citea fără ochelari la peste 90 de ani.

23
/01
/18

Sunt campion mondial la şanse ratate. Să vă povestesc una. O şansă, ratată. De altfel, pentru asta ne-au fost destinate, să le povestim. Ca orice tip dur, mă cunoașteți, mă întorceam acasă de la …piață. În fond e și asta tot un fel de „sală”.

09
/01
/18

Până ieri aveam o părere destul de bună în legătură cu gradul de civilizație pe care îl posed. Un post TV de largă respiraţie, cel mai urmărit și în 2017, mi-a făcut-o țăndări.

19
/12
/17

M-am simțit întotdeauna un străin în România. Nu sunt patriot de ocazie, nu mă bat cu nicio cărămidă în piept, am văzut și munți mai înalți decât Carpații, și mări mai frumoase decât Neagra, și oameni mai luminoși și mai buni.

19
/12
/17

Multe ne plăceau la final de an, dar ca mersul cu uratul nu era nimic. Pluguşorul era temelia uratului, mai ales când erai mai mititel. Cei mici urau, adulţii urau, toată lumea ura ceva/pe cineva în acele vremuri, iar tradiţia a rămas. După ce mai creşteai, puteai să încerci  ”buhaiul” şi ”capra”. Nu duc mai departe comparația cu adulții. Nu e momentul. Nici locul.

17
/12
/17

Sincer, când v-a plăcut ultima dată de România? Sau mai degrabă ”România e o țară grozavă, păcat că e locuită”? Când v-ați simțit foarte „împreună“ cu alți români? (Nu la sentimentul colectiv de ”vai de noi” mă refer).

29
/08
/17

Calul era unicul motiv de mândrie al lui Florea. Căruţa nu, pentru că în zilele geroase de iarnă din ea mai rămâneau doar osiile și roțile, restul intra pe foc.

25
/08
/17

Un necaz nu vine niciodată singur. La mine au obiceiul să se așeze la coadă, asta e pretenția mea, să fie ordonate și să-și aștepte rândul, ar fi păcat să vină necazul peste mine și eu din cauza îmbulzelii să nu-l observ.

24
/08
/17

Driblând pe cât îmi permite talentul balonul de săpun al misoginismului, la ceas de dimineaţă răcoroasă am ajuns la concluzia că între bărbați și femei este o diferență uriașă, primii fiind adevărați campioni în materie de bun gust, cel puțin la nivel de teorie, atunci când vor să-și aleagă partenera pentru o viață, o noapte, o oră, două minute…

23
/08
/17

Coadă la supermarket, o domnă îşi închipuie că dacă se urcă în spinarea mea va plăti mai repede. În mână are o pungă de ficăţei de pasăre, din ei se scurge un lichid dubios și rece direct pe piciorul meu, mă feresc, o privesc, se face că nu mă vede.

26
/05
/17

“Un înger se îndreaptă către un spital bucureştean, prin ploaia cenuşie de iarnă. Vrea să vadă cu ochii săi supraceleşti dacă nu s-a împuţinat lumina în ochii şi în sufletele chirurgilor. Omul de la volan zări îngerul, îi ghici şi aripile pe sub pardesiul subţire şi se gândi că un asemenea trofeu nu avea nimeni.”. Scriitorul Șerban Tomşa a lansat de curând „SUPRAVEGHETORUL şi alte povestiri”, volum din care vă vom prezenta câteva povestiri, pe parcursul acestei luni.

24
/05
/17

“Când se trezi, soarele era aruncat departe, pe cer. Se foi puțin în pat și încercă să aţipească din nou. Aerul rece, din camera înaltă, nezugrăvită de mulți ani, îl pătrundea până la piele și îl înfiora. Ar mai fi dormit, dar îl treziseră țipetele păunilor flămânzi și cântecele triumfale ale cocoșilor. (...)”. Scriitorul Șerban Tomşa a lansat de curând „SUPRAVEGHETORUL şi alte povestiri”, volum din care vă vom prezenta câteva povestiri, pe parcursul acestei luni.