Două regizoare și spectacolul independent care se joacă de 7 ani
http://www.ziarulmetropolis.ro/doua-regizoare-si-spectacolul-independent-care-se-joaca-de-7-ani/

Alexandra Penciuc şi Mariana Cămărăşan, regizoarele spectacolului de teatru independent “Cui i-e frică de Virginia Woolf?”, care se joacă de şapte ani cu aceeaşi distribuţie, vorbesc despre descoperirile de care au avut parte lucrând împreună, despre transformările spectacolului şi despre lucrurile care îi menţin vie energia.

Un articol de Judy Florescu|15 August 2014

Spectacolul “Cui i-e frică de Virginia Woolf?” de Edward Albee, cu distribuția formată din Florina Gleznea, Ionuț Grama, Sînziana Nicola și Emil Măndănac, se va juca duminică, 24 august, de la ora 18.00 la Godot Cafe Teatru. După reprezentația trecută am avut plăcuta ocazie de a le intervieva pe cele două regizoare: Alexandra Penciuc și Mariana Cămărășan.

Cum a fost reprezentația din seara aceasta din punct de vedere regizoral?

Alexandra Penciuc (foto stânga): A fost bine, pentru că a fost proaspătă. S-au întâmplat lucruri noi. E foarte frumos pentru noi când stăm acolo sus la tehnic și ne surprinde ceva de pe scenă, ceva de care nu am vorbit, ceva care nu s-a întâmplat cu un spectacol sau cu un an înainte.

Cred că în momentul acesta e cel mai important să ne surprindem unii pe ceilalți. Mariana le mai face tot felul de farse actorilor. Se ocupă cu mici surprize în scenă: mai introduce o frapieră de gheață, mai pune un element nou, niște tacâmuri, un balon. Eu astăzi am pus o carte cu Caragiale și Eminescu în scenă. La început, cărțile erau doar în engleză.

Mariana Cămărășan (foto dreapta): Dacă tot ai zis de intervenții, există o legătură între ce se întâmplă pe scenă și spectatori. Există un schimb nu numai de informație și semnificație, dar și energetic. Sunt seri în care publicul participă și sunt seri în care publicul participă mai puțin și, conștient sau nu, la nivel subtil, actorului i se transmite lucrul ăsta.

Ca și cum mediul în care se află devine necunoscut și nesigur. În situațiile de genul ăsta, ei se regăsesc unii pe ceilalți și-și regăsesc sensul. Spectacolele care au început cu acest minus ajung să fie foarte puternice la final, pentru că se au numai unii pe ceilalți și atunci electrizează și sala. Unii dintre actori se simt bine ca lucrurile să se desfășoare cum s-au stabilit, iar când partenerul face altceva în sens, trebuie să fii foarte viu ca să reacționezi. Uneori e dificil. Dar am avut bucuria de a vedea că actorii au adus mereu elemente noi.

Ce a însemnat întâlnirea cu echipa spectacolului “Cui i-e frică de Virginia Woolf?”?

Alexandra Penciuc: A fost startul. A fost momentul adevăratelor descoperiri. După ce am făcut “Cui i-e frică de Virginia Woolf?” am mai avut tot felul de proiecte cu Mariana pe la teatre de stat în care am tot făcut comparație: cu lucrul de la Virginia, cu dorința actorilor și implicarea lor, căutarea adevărului. Nu e doar un job pe care îl faci.

La “Cui i-e frică de Virginia Woolf?” toți am avut o motivație foarte pură. A fost dorința de a descoperi ceva în noi. Și după 7 ani am descoperit că n-am mai reușit să fac asta până la “Cel mai frumos roman” de la Unteatru unde am lucrat cu Ionuț Grama și cu Nicoleta Lefter. Ei au fost pe același stil de dorință și de implicare, de oricât timp oferit, ca să iasă ceva. Un laborator în care să creștem ceva adevărat. E foarte rar genul ăsta de lucru și de întâlnire pentru că unii dintre noi nu mai au răbdare.

Atenția și răbdarea sunt niște lucruri care lipsesc uneori în teatru. De foarte multe ori procesul și repetițiile sunt mult mai importante decât spectacolul în sine. Prin repetiții chiar ni se întâmplă tot felul de lucruri de care avem nevoie. Cred că pentru asta facem teatru.

Ce ți-a oferit acest spectacol în cariera ta de până acum?

Mariana Cămărășan: Eu mă simt în afara ideii de carieră, ceea ce nu e bine sau poate că e bine. Este experiența mea de viață, propriul meu drum. Întâlnirea noastră ca grup și întâlnirea individuală cred că reprezintă cea mai mare valoare a acestui proiect. Nu pot să dau la o parte următorul fapt: în momentul în care am început acest proiect au avut loc niște lucruri care pentru mine au reprezentat revelații. Ceea ce am avut noi de spus au fost lucrurile pe care le-am descoperit.

Nu știam în momentul în care am început de drumul pe care îl vom parcurge. Nu știam către ce ne vom duce. Era ca un mare labirint cu diverse camere în care intri și descoperi lucruri care sunt cu adevărat surprinzătoare pentru tine și care au valoare și pe care vrei să le spui mai departe. Cred că acest spectacol permite împărtășirea acestor lucruri pe care noi le-am cunoscut. Nu este o invenție de dragul invenției ca să faci ceva nou pe scenă, este o expresie a ceea ce conține.

De aici vine autenticitatea și de aici vine schimbul care se face cu publicul. La un moment dat ne întrebam dacă asta a fost tot pentru că nu reușeam să egalăm, să atingem. Acum le luăm ca pe experiențe separate, care nu mai au nevoie de comparație. Nu montăm de dragul de a monta. Să facem un spectacol devine necesar. Avem ceva ce cunoaștem și vrem să spunem mai departe. Și simțim că are valoare.

Cui i-e frica de Virginia Wolf

Cum a început colaborarea voastră ca regizoare  în tandem?

Mariana Cămărășan: A început cu nu. A fost o scenă minunată. Am adus o melodie patetică. Am înșirat actorii pe scenă. Repetam  la Casandra și Alexandra a zis nu. Dacă nu era confruntarea nu am fi ajuns să lucrăm împreună. Când vine cineva și-ți zice nu,  te gândești dacă e bine sau nu e bine.

Există o alchimie care cuprinde lucruri contradictorii, care te face să fii  pe aceeași lungime de undă cu totul, cu aceleași gânduri, cu aceleași lucruri la care rezonezi.

Și în același timp există constrastul, diferența care te face să te dai cu un pas înapoi, să-ți pui o problemă și să descoperi în tine că răspunsul pe care îl ai, nu la prima mână, ci în urma acestei confruntări este un răspuns care îți e cu atât mai mult propriu. Așa a început.

Cum rezistă o colaborare teatrală de 7 ani vechime?

Mariana Cămărășan: Nu știu dacă e vorba de rezistență. Este vorba despre o mare prietenie. În momentul ăsta Alexandra are propria ei producție “Cel mai frumos roman din lume”. Eu am o producție recentă “5 ore cu Mario”. Este minunat să ne vedem una pe cealaltă acționând, exprimându-ne, în căutare, și deși lucrăm separat acum, am un sentiment de împreună.

Alexandra Penciuc: E vorba de transformare. Eu cred că ne susținem în continuare reciproc, chiar dacă ultimele două producții au fost semnate separat. Tot timpul avem nevoie de sfaturi și de îndrumări. Prima vizionare este făcută cu cealaltă. Să ne spunem feed-back-ul este cel mai important.

Ai nevoie de primul spectactor care să-ți spună părerea lui sinceră despre cum i s-a părut. Vorbeam de transformare pentru că am evoluat împreună și separat. S-au modificat lucrurile de acum 7 ani. Am început împreună spectacolul “Cui i-e frică de Virginia Woolf?” în care am fost toți uniți, eram ca o familie și fiecare a crescut și împreună și individual. Din echipa asta am mai lucrat cu Emil la “Rabbit Hole” la Teatrul Act. Florina Gleznea a mai lucrat cu Mariana. Ne dorim să mai facem proiecte împreună, dar nu neapărat în formula de a regiza și a semna același spectacol. Ne modificăm dar cred că e spre bine. Ne respectăm una celeilalte din ce în ce mai mult importanța artistică.

Mariana Cămărășan: Și credința artistică.

Voi sunteți persoanele care țin în viață spectacolul ?

Alexandra Penciuc: Mai mult decât noi, actorii țin în viață spectacolul ăsta pentru că sunt incredibil de dedicați. La fel cum a pornit spectacolul din dorința lor de a face și noi am venit ca propunere a lor, la fel se întâmplă și acum. Sunt niște oameni care au crezut atât de tare în proiectul ăsta și în rolurile astea și s-au regăsit în el. Le-au plăcut atât de mult rolurile încât li s-au dat cu totul. Ei cresc o dată cu spectacolul, care se modifică în funcție de ei. Ne surprind și pe noi care stăm acolo sus la tehnic, de unde ne amuzăm sau ne întristăm. E foarte frumos ce vedem noi așa din exterior. Noi îl susținem pentru că noi credem foarte tare în ei și în calitatea lor actoricească și ne încântă să-i vedem.

Mariana Cămărășan: Există un necunoscut pentru care spectacolul acesta merge mai departe, pentru că am avut mai multe reprezentații care erau numite ultimul spectacol…

Alexandra Penciuc: La care plângeam cu toții.

Mariana Cămărășan: A fost una care mi-a rămas în memorie. Era la Teatrul Act, exact înainte de licența Alexandrei. Ni se încheiase înțelegerea cu teatrul și era ultimul spectacol. Am început să plângem când ne-au chemat actorii pe scenă. Și când am văzut și băieții plângând, până acolo a fost. Atât de mare era iubirea noastră pentru acest spectacol, încât de aceea el a mers mai departe.

Ne-am susținut cum ne-am priceput unii pe ceilalți în a ne regăsi și a ne redescoperi. Vreau să mai menționez un lucru care dă viață spectacolului și pentru care noi facem teatru – este vorba despre punctul în care am ajuns fiecare cu viețile noastre și înțelegerile noastre profesionale devin parte din spectacolul care este deja existent. O formă artistică de acum 7 ani nu se repetă de la un spectacol la altul.

Există în mare aceeași temă, același text, aceleași mișcări, există toată structura asta care ține de formă. Conținutul se alimentează din existența noastră, din ce observăm, din ce ne-a atins în ultimul timp, din ce a devenit important. Textul este atât de cuprinzător încât lucrurile astea își găsesc locul în noile forme ale spectacolului. Scenografia de acum este în evoluție. Toate hârtiile ce apar pe scenă exprimă relația lui Geoge cu Martha, expresia spectacolelor care s-au jucat de-a lungul timpului.

Cui i-e frica de Virginia Woolf_07_Bogdan Stanciu

Credeați că va fi atât de longeviv “Cui i-e frică de Virginia Woolf”?

Alexandra Penciuc: Sunt spectacole de-ale noastre pe care l-aș opri și acum, dar ăsta încă mai are viață, încă îl simt adevărat. Dacă nu l-aș mai simți adevărat și că nu mai are puritatea aia și prospețimea de la început, care normal că se modifică, cel mai probabil aș spune „Hai să facem ceva, hai să-l oprim, că nu mai e ce-a fost!“.

Încă simt că nu e o falsitate faptul că îl continuăm. E de sine stătător, cumva. Spectacolul încă trăiește pentru că ei pun ceva foarte adevărat din ei acolo. Cred că se va opri în momentul în care unul dintre ei nu va mai simți că se regăsește în personaj foarte puternic.

Mariana Cămărășan: E suficient unul, pentru că, la cum am funcționat noi, cuvântul fiecăruia în echipa asta, are valoare și contează. Și ar fi suficient ca unul să spună „Nu mă mai regăsesc” și atunci nu am avea un motiv din afară. Nu ne gândeam că spectacolul se va juca timp de 7 ani, când am dat premiera.

Tot ce aveam erau niște emoții foarte mari, pe care nu știu dacă le-am mai simțit vreodată. Noi făceam tehnicul de atunci la spectacol, iar în pauză alergam la actori și prindeam așa din zbor spectatorii care spuneau: eu țin cu Martha, eu țin cu George. Pe noi, lucrurile astea ne emoționau teribil. La un moment dat era atât de multă lume și-mi terminasem partea de tehnic și m-am dus și m-am așezat pe scara care urcă spre scenă. Ea, fiind în întuneric în cea mai mare parte, nu mi-am închipuit că o să fiu ca nuca în perete când s-au aprins luminile pe scenă.

Dar nu ne-am închipuit că va dura atât de mult spectacolul. A fost o succesiune de întâmplări care ne-au adus până aici. Întâlnirea cu Ioana Moldovan a fost foarte importantă pentru noi. Ioana Moldovan ne susține și în momentul acesta. Relația cu ea este o prietenie care s-a născut în urma acestui spectacol. Și ca povestea cu Ioana mai sunt și altele. Ne-am câștigat șansa ca niște oameni să ne devină prieteni.

 

Cum vedeți spectacolul peste  7 ani?

Alexandra Penciuc: Nici nu pot să-mi imaginez. Cred că ar fi foarte interesant, pentru că am vedea ceva total diferit. Oricum e foarte diferit de ceea ce era la Casandra acum 7 ani. Cred că în 7 ani, toate istoriile, tot ce ni se va întâmpla, toate călătoriile, toate cărțile, toate filmele, tot se va vedea într-un fel în spectacol. Și cred că o să fie foarte interesant. Abia aștept.

Mariana Cămărășan: Să prindem 7 ani.

Cum va fi finalul, dacă va fi unul?

Alexandra Penciuc: Acum e ceva firesc. Cum ne-am împăcat cu foarte multe lucruri în viață, și sfârșitul acestui spectacol este un lucru firesc. Noi suntem noi. Ne vom mai regăsi în lucru cu siguranță când va fi cazul. Ne respectăm și ne iubim unii pe ceilalți. Spectacolul ăsta o să aibă viața lui cât o să fie. Nu o să forțăm nimic să-l facem să dureze mai mult decât îi e dat.

Mariana Cămărășan: E minunat că ni s-a întâmplat. A fost o întâlnire importantă.

credit foto: Alexandra Pașca, Elena Simion, Florian Manole

29
/11
/16

Trecutul ne dezvăluie foarte multe lucruri, nu doar o incurabilă melancolie. Trecutul are o anumită forţă de a se impune în actualitate fără a-şi face simtiţă prezenţa. Acest lucru se petrece şi cu teatrul în general când pur şi simplu vorbim despre teatru, chiar dacă o facem la timpul trecut. Forţa sa este invizibilă şi efectele devin vizibile când doar îi constatăm absenţa.

26
/11
/16

La 10 ani de când a fost investit în funcția de manager al Teatrului Tineretului din Piatra Neamț, cea mai mare rampă de lansare a actorilor, Liviu Timuș amintește despre „fenomenul Piatra Neamț”, explică de ce trebuie să existe festivalul adresat în exclusivitate tinerilor, ajuns la a XXVIII-a ediție, „Pledez pentru tine(ri)”și cu ce probleme se confruntă la teatru.

02
/11
/16

NOUA GENERAȚIE DE ARTIȘTI. Olimpia Melinte, treizeci de ani, actriță, consacrată internațional cu pelicula spaniolă „Canibal”. În curând, va fi din nou pe marile ecrane, în „Perfect sănătos”, noul film al Ancăi Damian. Actriță, dar mai ales mama lui Sasha (doi ani). Un interviu sincer despre cinema și maternitate. Olimpia Melinte se întoarce, iar acum vrea să joace din nou și teatru. A se lua aminte.

23
/10
/16

INTERVIU „Stilul este rezultatul deciziei mele că actorii sunt pe primul loc”, afirmă, într-un interviu pentru Ziarul Metropolis, autoarea filmului „Toni Erdmann”, regizoarea germană Maren Ade, invitată a ediției din acest an a Festivalului „Les Films de Cannes a Bucarest”.

19
/10
/16

Crede că cea mai mare problemă a generației lui este că trăiește într-un context haotic. Se simte norocos că face parte din trupa lui Victor Ioan Frunză și crede că atunci când ți se întinde o mână trebuie s-o prinzi. Face teatru cu voluptate, iar cele mai recente roluri în care-l puteți vedea sunt Mozart și Tipătescu în spectacolele „Amadeus” și „O scrisoare pierdută” de la Teatrul Metropolis.

15
/10
/16

Povestea uluitoare a unui film, „Şi va fi...” (1992), realizat în România de un regizor basarabean, Valeriu Jereghi, cu bani de la Moscova şi în timp ce URSS se prăbuşea. Film relansat duminică, la sala de cinema a Muzeului Ţăranului, într-o proiecţie cu intrare liberă în cadrul „Les Films de Cannes a Bucarest”.

05
/10
/16

Pe când „Câini” încă nu intrase în cinematografe, l-am provocat pe regizorul Bogdan Mirică la o scurtă discuție despre zilele petrecute pe platoul de filmare, dar și despre ce înseamnă pentru el premiile, masterul de scenaristică de la Londra sau simpatia vizbilă a publicului pentru un film românesc.

Page 1 of 2212345...1020...Last »