Sunt puţine exerciţii de sinceritate absolută în teatru. Iulia Colan reuşeşte un astfel de exerciţiu în spectacolul „Flori pentru Algernon” de la Teatrul Act, o adaptare după romanul-cult al lui Daniel Keyes.
Un articol de Andrei Crăciun|6 aprilie 2015
Charlie-el din carte devine Charlie-ea de pe scenă. Totul e minimalist în acest spectacol: o actriță, o inimă și un scaun. Uneori e de-ajuns asta. Căci Iulia Colan spune povestea lui Charlie care se naște fără inteligență și o dobândește artificial și o pierde, căci nu se poate altfel, cu un talent care te zguduie și te duce în adâncul cordului personal. E emoționantă și vulnerabilă și trăiește istoria lui Charlie în deplinătatea consecințelor.
Iulia Colan, pe scena Teatrului Act. Fotografii: Bogdan Bobocescu
Charlie-ea ne arată cum sunt oamenii: ei râd de cei fără minte și se tem și îi disprețuiesc pe cei cu prea multă, ei îi abuzează și îi izolează întotdeauna pe cei de la extreme, Charlie-ea e senină, deși suferă, și nu își împlinește niciodată sexualitatea, apanajul categoric al mediocrității care suntem noi, ceilalți, nici săraci cu duhul, nici genii.
Cartea lui Keyes este una dintre cele mai frumoase cărți care s-au scris vreodată, frumoasă în sensul cel mai brutal, deci dur și adevărat, al cuvântului. Iar Algernon, personajul care nu se vede niciodată, dar se simte tot timpul… Algernon e pur și simplu o metaforă cum puține s-au mai făcut vreodată în literatură, deci în imaginație, sensibilitate și fantezie.
Algernon este un șoarece de laborator, care va muri și el, cum mor toți șoarecii de laborator, iar florile pentru el sunt florile care trebuie lăsate la mormântul său. Să nu uitați, să nu uităm, repetă Iulia Colan de pe scenă, să lăsăm flori la mormântul lui Algernon.
Câți dintre noi mai știm rostul unei flori la mormântul unui șoarece de laborator? Câți dintre noi mai înțelegem ce ne arată romanul lui Keyes? Câți dintre noi mai avem disponibilitate la un așa efort sufletesc?
Iulia Colan este o actriță la care nu am ce obiecții să prezint. Își joacă partitura, știind exact ce face: se joacă, fără cusur, cu inimile spectatorilor. Ea știe că ei vor pleca din teatru alții și că nu vor uita niciodată seara acestei mari întâlniri, că e ca și cum pe întreaga durată a monologului le-ar pune în față cea mai ascunsă oglindă din câte li s-au dat vreodată oamenilor. Ea este Charlie și este dureros de minunată.
