40 de ani mai târziu. Toma Caragiu și cutremurul
https://www.ziarulmetropolis.ro/elena-caragiu-dezvaluiri-la-40-de-ani-de-la-decesul-lui-toma-caragiu/

Pe 4 martie 2017 se împlinesc 40 de ani de la cutremurul care a îndoliat România. Atunci s-a stins din viaţă genialul nostru actor Toma Caragiu. Soţia sa, Elena Caragiu, cu care a fost căsătorit 14 ani, face dezvăluiri, în premieră, pentru cititorii Ziarului Metropolis.

Un articol de Monica Andrei|3 martie 2017

În blocul din Piața Universității pe partea cu statuia lui Mihai Viteazu, la parterul căruia se află astăzi cafeneaua Jos pălăria”, vizavi de Biserica Rusă, la primul etaj se afla apartamentul unde a locuit familia Toma Caragiu. În urma cutremurului din 4 martie 1977 imobilul dărâmat a fost reconstruit.

Elena Caragiu: În 1 martie 1977, Toma mi-a adus un mărțișor. Un cățel de pluș, o jucărie English Sheppard, veșnicii bebeluși” pufoși și jucăuși. M-am bucurat enorm, îmi doream de mult un astfel de cățel… Simțeam că sunt răsfățată. Fusesem departe unul de celălalt, el era la filmări, eu jucam în provincie. Am lucrat doi ani la Piatra Neamț, o stagiune la Craiova și un an la Cluj. Prima despărțire fusese contractul meu de la Paris, care a durat trei ani, cu pauze de mers acasă peste vară. În ziua mărțișorului din 1977, cumpărasem o sticlă de Chivas pentru el și i-am umplut un pahar: trei degete de whiskey peste cuburi de gheață. Tabietul lui. El mi-a adus trandafiri roșii, frezii galbene și o sticlă de Campari, mi-a pregătit un pahar înalt, gheață și lămâie. Tabietul meu. Am ciocnit noroc, după ce am terminat băuturile, Toma i-a pus lesa lui Pușică și am plecat toți trei la Capșa să mâncăm, ca de obicei o friptură de miel. Pușică, ascuns sub masă lungă din separeul nostru unde primea o farfurie de spaghetti cu parmezan și zahăr. Mânca, se lingea pe botișor, adormea fericit, până ne hotăram să plecăm. Am ieșit târziu de la Capșa, ne-am plimbat pe Calea Victoriei. Întorși acasă eram într-o stare euforică. În 4 martie 1977, Toma avea liber la teatru, n-avea nici spectacol, nici probă de costum, nici repetiție, iar noi plănuisem să plecăm la Sinaia pentru a ne întâlni cu Rene și Bruno, prietenii mei de la televiziunea franceză. Am plecat împreună cu mașina, eu conduceam, iar aproape de Ploiești Toma și-a adus aminte că avea întâlnire cu Andu Bocăneț. I-am propus să-l sunăm de la Sinaia și să amânăm întâlnirea, Toma s-a enervat, ne-am certat, ca de obicei eu am cedat, l-am adus la București fără niciun cuvânt. În fața blocului se uita trist la mine, am oprit mașina, l-am întrebat: “spune-mi, vrei să rămân cu tine?” S-a uitat la mine, cu ochii lui de “cățel trist”, mi-a răspuns încet și rar: “nu, du-te singură… du-te singură”. Nu uit nici acum tristețea adâncă din glasul lui. Am demarat strigându-i din mers: “te sun când ajung!” A fost ultima dată când l-am văzut în viață.

FullSizeRender(2)Când m-am întors, blocul prăbușit era ca într-un peisaj apocaliptic. Imobilul era dărâmat în întregime. Din el rămăsese numai primul etaj, iar sub cerul liber singurul apartament intact, al nostru. Am recunoscut paharele de coniac de pe masă, pe jumătate pline, rămase neatinse. Au apărut părinții mei. Puși, cățelul nostru ieșise cu pompierii. Am simțit că mă sufoc. Soldații veniți să dezgroape cadavrele dăduseră peste colecția noastră de palincă și de vin, erau beți, cântau. Un general dirija trasportul a două covoare mari din sufrageria noastră, pe care le încălca într-o Volgă parcată în fața blocului. Se spunea c-ar fi fost vecin cu noi, însă eu nu l-am văzut niciodată. Au fost aduși câini din Elveția, specializați în găsirea cadavrelor. La semnalul lor cascadorii și soldații au scos 14 tinere înlănțuite și strivite care fuseseră aduse să danseze la un party în localul care se prăbușise. Mirosul de cadavru era sufocant. Când au degajat spatele blocului, pe fundalul cerului înstelat, spânzurat de rama unei ferestre, scenograful Liviu Popa, cu o pălărie cawboy și cizme, fusese blocat între pereții de beton, corpul era întreg, se sufocase. Era scenograful talentat, arhitect de meserie care lucrase mult cu Liviu Ciulei. Zece zile am stat acolo, cu Pușică, nu am putut mânca, am ațipit pe un scaun și el la picioarele mele. Pușică plângea și zgârâia locul unde simțea că se afla cineva în viață. Așa au fost salvați și oameni. Țin minte că tot cățelul nostru mergea de multe ori la ușa mare a blocului blocată de moloz. Târziu am înțeles de ce se ducea el acolo să facă pipi. Era exact locul unde l-au găsit pe Toma. Îmbrăcat într-un tricou și pantaloni bleu, cu fața desfigurată și mâinile peste capul lui Alexandru Bocăneț, amândoi îmbrățișați în moarte, așa a fost scos din casa scărilor unde a fost găsit. Familia mă supraveghea, căci eram slăbită și istovită. În ziua înmormântării, ca să ajung la cimitir, părinții mi-au dat calmante.La Bellu” era plin de lume, colegii de la teatru plângeau în tăcere, familia lui Toma era sfâșiată, tineri curioși urcați pe garduri. Fiica adoptivă și fosta soție își ocupaseră locurile în față și plângeau cu zgomot, ca să fie văzute. Viața lui Toma a fost o tragi-comedie și nu-mi imaginam că așa va fi și moartea.Tatăl lui Toma a murit la puțin timp după ce și-a îngropat fiul. Îmi clănțăneau dinții, îmi săreau genunchii, abia mă țineam pe picioare. Am plecat cu tata la noi la țară, cum spuneam la casa noastră de la Periș, unde l-am găsit pe Haiduc, câinele lui Toma, murise în același timp cu el și-l găsise Păcui, celălalt câine al nostru. L-am îngropat. Seara ne-a găsit pe toți plângând, uitându-ne în gol pierduți, alături de Pușică și Păcui. Moartea trona în gândurile noastre și pe viața noastră distrusă. Eram la New York și mama care venise de câteva ori în vizită, îmi povestea, că în primele zile am vrut să mă sinucid, dormeam, mâncam, plângeam și mă culcam iar.

IMG_4080Am plecat din România ca să-mi refac sănătatea, la Paris, apoi în SUA. Niciodată n-am sperat într-o carieră artistică și în străinătate. Trauma prin care trecusem s-a metamorfozat în forță creatoare. Când am ajuns în SUA, am scris: “Chausse de sept pays” (Gonită din țapte țări) într-o săptămână. La ideea cunoscutului producător al lui Grace Jones, Sthepanes Tabakoff, am înregistrat un single în limba franceză după cântecele Mariei Tănase: “Sanie cu zurgălăi”, “Hai, iuiu-iuiu-iuiu” și “Ciuleandra”. Discul “La cousine de Bucharest” a beneficiat de colaborarea cu Vladimir Cosma, Philippe Gerard și Michel Legrand. Am fost primită cu felicitări în toate asociațiile actorilor profesioniști din America. În Manhattan, cu ajutorul lui Bridget Cusak care a produs și regizat spectacolul “One women show”, jucam propriul destin. Spectacolul s-a jucat cu sala plină și casa închisă trei luni, ceea ce era mare lucru pentru un Off Broadway show. Au urmat alte două proiecte, rolul Mitzi, o unguroaică într-un spectacol cu text de Agatha Christie “A murder is announced” și la televiziune un rol de comedie unde intepretam o secretară rusoaică. În 1980, BB a primit premiul Actor’s Equity pentru “cel mai bun spectacol despre emigrație”. În anii următori mi s-au oferit multe roluri în spectacole de teatru și film.

Prin anii ‘80 am produs, scris și jucat într-un show de televiziune, “Cymelia show”, prezentat de CH 10, doi ani, săptămânal, care mi-a adus popularitate în New York. Atunci, “Cymelia Productions” a realizat un telemagazin European, “Mondo”, cu contracte de distribuție în SUA: Pentru acesta am filmat la Paris, St. Tropez, Hedelberg, Israel, Egipt, cu vedete de film precum Catherine Deneuve, Isabelle Huppert, Jean Pierre Cassel, Belmondo, Brigitte Bardot, dar și cu Emil Cioran și Eugene Ionesco. În 1982, sponsorul CEO al companiei care ne finanța a murit subit și ne-am întors la New York.

toma2După multe zile de filmări m-am îmbolnăvit, am decis să o termin cu agitația și cariera. Eram cunoscută și îmi permiteam să accept doar unele proiecte. Doream să mă odihnesc, mi-am cumpărat o casă pe marginea unui lac, cam la o oră de New York. După ce am terminat ultimele secvențe, din filmul “Side Street”, în 1996 m-am retras cu John și cățelul nostru Gorby, la Woodstock Behtel. Aveam pace și liniște. După 12 ani m-am pensionat, am absolvit o școală masterală și urmez o școală doctorală.

Acum, la vârsta pe care o am, la 40 de ani de la moartea lui Toma Caragiu cu care am fost căsătorită 14 ani, pot spune că 4 Martie 1977 a fost o a doua zi de naștere în care Dumnezeu mi-a dat o a doua viață. Multă vreme n-am știut de ce. Am avut sentimente puternice de vinovăție, mi s-a părut nedrept ca el să moară și eu să fiu cruțată. Așa a fost destinul nostru, marcat de tragedie și de neuitare. Ne-am despărțit brusc, iar cei care ne erau prieteni m-au părăsit. Asta n-am uitat. Poezia pe care mi-a dedicat-o Toma înainte de moarte spune tot:

„Ți- aduci aminte de mine?

De veste vreau să-ți dau cu un minut ‘nainte de-a muri.

Și jertfa mea e o vei întelege

De-a pururi umbra mea te va-nsoți”

După ce am lansat cartea mea O simplă vizită”, Editura Palimpsest, despre viața mea cu Toma așa cum a fost, în 2009 am trăit experiențe la extreme: femeile (între 30-50 de ani) care mă recunoșteau și îmbrățișau pe stradă, la concerte și prin alte părți, și, la cealaltă extremă, comentarii jignitoare și insulte online de la persoane care nu m-au cunoscut, în schimb știau” totul despre căsnicia și viața mea.

John e un bărbat și soț minunat, am sărbătorit împreună nunta de argint, demult trecută. Mă gândesc acum căToma , vizionarul, care mi-a spus că sunt o floare care va înflori mai târziu „late bloomer”, cum zice americanul, ar fi acum mândru de mine și de realizările mele.

bellu

Elena Caragiu, la mormântul soțului său de la Cimitirul Bellu

După ce a părăsit România în 1977, Elena Caragiu s-a stabilit în SUA. Astăzi trăiește la Charlotte North Carolin alături de al doilea soț, John Chester, pe care l-a cunoscut în noaptea când a fost împușcat John Lennon, pe 72 St. West. În România a absolvit Facultatea de Geologie, apoi Facultatea de Teatru în 1962. După absolvire a fost repartizată la Teatrul din Ploiești. A jucat în teatrele din: Craiova, Piatra Neamț, Cluj, a colaborat în București cu teatrele: Teatrul I.C. Nottara”, Teatrul „Giulești”, Teatrul de Comedie și a fost angajată la Teatrul „L.S. Bulandra”. A interpretat numeroase roluri în filme artistice și filme de televiziune: „Les Fêtes galantes”[Serbările galante] regia René Clair (1965); „Arta Comediei” (TV) regia Alexandru Bocaneț (1966); „Răpirea fecioarelor”, regia Dinu Cocea (1968); „K.O.” regia Mircea Muresan(1968); „Brigada Diverse în alertă”. Regia Mircea Dragan (1971); „B.D. la Munte și la Mare” regia Mircea Dragan (1971); „Ziariștii” (1972), „Căsătorie periculoasă” regia A. Bocaneț, film TV (1973): „Un August în flăcări”, regiaVitanidis (1974), „Premiera” (1976).

În America a jucat teatru, iar cariera sa s-a îmbogățit cu alte roluri din filmele: „Sweet taste of Heaven” regia Tony Gerber (1979); „Italian Story” regia Monticello (1981), „Side Streets” regia Tony Gerber NYC(1983). A publicat cartea „O simplă Vizită”, la Editura Palimpsest.

În SUA, în 2004, i s-a decernat medalia Ronald Regan Gold Medal”, pentru business woman of the year 2004”. A absolvit cursurile masterale, la Hanes International University: Master of Arts in Bussiness Communication Entrepreneuership” și urmează școala doctorală. În 2015 a fost invitată să participe la conferința Internațională de la Parma, unde a primit o diplomă, iar lucrarea sa a fost publicată într-un jurnal academic în 2016.

Fotografii din arhiva personală a Elenei Caragiu

Când m-am întors, blocul prăbușit era ca într-un peisaj apocaliptic. Imobilul era dărâmat în întregime. Din el rămăsese numai primul etaj, iar sub cerul liber singurul apartament intact, al nostru. Am recunoscut paharele de coniac de pe masă, pe jumătate pline, rămase neatinse.



23
/08
/20

24 august 1899 nu este o zi ca oricare alta. Atunci, într-o zi din ultimele veri ale secolului al XIX-lea, s-a născut la Buenos Aires unul dintre cei mai importanți scriitori ai secolului care urma.

21
/08
/20

E dimineața zilei de 23 august 1926. O zi de luni. Rudolph Valentino, primul sex-simbol de la Hollywood, se trezește pe patul său de la New York Polyclinic Hospital. Nu știe că e ultima dimineață din viața lui… Are 31 de ani.

20
/08
/20

OAMENII MUZICII Recitalurile de pian ale unor VIP-uri precum Elton John, Tori Amos, Keith Jarrett și alții, ce fac publicul să vibreze în extaz? Se datorează în bună parte pianistului și compozitorului de geniu Franz Liszt. A fost o personalitate cosmopolită, scriitor, profesor de pian și dirijor, dar mai ales „creatorul” pianistul-vedetă și al recitalurilor pianistice de tip show.

12
/08
/20

15 fragmente din remarcabila biografie a filosofului german, semnată de scriitoarea anglo-norvegiană Sue Prideaux și apărută recent și în limba română, la Editura Polirom, în colecția Plural M: „SUNT DINAMITĂ! Viața lui Nietzsche” (traducere de Bogdan-Alexandru Stănescu).

31
/07
/20

În seara de 4 august 1984, Richard Burton s-a dus la culcare pentru ultima dată. Nu s-a mai trezit niciodată. Cauza morții: hemoragie cerebrală. Peste câteva zile a fost înmormântat în cimitirul din Celigny (Geneva), îmbrăcat în costum roșu galez și împreună cu un volum de poezie de Dylan Thomas.

19
/07
/20

OAMENII MUZICII Pe 11 iulie 1937, la doar 38 de ani, murea la Hollywood cel care a marcat fundamental muzica clasică și cea de jazz din secolul XX, George Gershwin. Muzica lui este și astăzi la fel de proaspătă și incitantă ca acum un secol, iar opera „Porgy and Bess” dar și multe cântece ale sale sunt nelipsite din repertoriul actual.

10
/07
/20

A fost odată o artistă care avea să danseze încă din copilăria petrecută la San Francisco. Peste ani, avea să fie considerată creatoarea care a inventat dansul modern. Isadora Duncan, dansatoare și coregrafă, spirit curios și neconvențional, a căutat întotdeauna un adevăr personal prin arta ei, un adevăr mai presus de corp.

03
/07
/20

E 3 iulie 1883. Într-o casă dintr-un oraș european plin de poezie, de nostalgie, dar și de curiozitate față de un viitor, se naște un băiat. Peste ani, numele lui va figura în nenumărate biblioteci și va fi cunoscut în lumea întreagă.

02
/07
/20

OAMENII MUZICII Pe 17 iunie 1882 se năștea în Rusia cel care avea să devină marele compozitor modernist și neoclasic al secolului XX, Igor Stravinski (1882-1971). În 89 de ani de viață a fost martorul a două Războaie Mondiale dar și al unor revoluții sociale, culturale și muzicale fără precedent, el însuși devenind unul dintre uriașii muzicii secolului trecut.

01
/07
/20

O incursiune în lumea lui Ingmar Bergman, creionată de scriitoarea norvegiană Linn Ullmann, fiica regizorului, în romanul „Neliniște”, publicat în 2015 și apărut recent și în limba română, la Editura Polirom.