Elvira Godeanu – 110 de ani de la naştere
http://www.ziarulmetropolis.ro/elvira-godeanu-110-de-ani-de-la-nastere/

Pe 13 mai 1904 s-a născut una dintre cele mai mari actriţe pe care le-a dat România: Elvira Godeanu.

Un articol de Monica Andrei|13 Mai 2014

Când privim fotografia, vedem o actriţă foarte frumoasă care fascinează şi astăzi, prin lumina ce arată echilibrul interior a unei persoane de o mare generozitate, cu o incredibilă putere de seducţie, într-o viaţă trăită din plin. Spectacolele în care a jucat de-a lungul carierei actriţa Elvira Godeanu (n. 13 mai 1904 București – d. 3 septembrie 1991), au fost puse în scenă de căre mari regizori din perioada interbelică: Ion Sahighian, Soare Z. Soare, Vasile Enescu.

A interpretat roluri alaturi de nume glorioase ce au scris istoria teatrului românesc prin creaţiile scenice: Aura Buzescu, Cella Dima, Nicolae Brancomir, Alexandru Critico, Ion Manu, Marioara Voiculescu, Romald Bulfinski, Sonia Cluceru, Aglae Metaxa, Silvia Dumitrescu-Timica şi mulţi alţii.

De-a lungul timpului, a fost răsfăţată de către public prin aplauze generoase, afost elogiată de cronicarii vremii, iar în ziua în care, printr-o simplă hârtie, i s-a luat dreptul de a juca pe scenă, a trăit momentul cu demnitate.

“Mi-am iubit profesiunea – spunea într-un interviu actriţa Elvira Godeanu – şi am vrut, ca în ceea ce urma să fiu distribuită, să fiu reală, adevărată. Teatrul se învaţă în ani lungi, are mii de reguli şi secrete pe care nu le-am aflat în conservator. Nu este destul să fii talentat şi să ai acel fizic prin care mulţi speră că vor fi idolii publicului. Sunt necunoscute care trebuie aflate la vremea lor, printr-o muncă disciplinată.” (Flacăra 20/ 1989)

După o jumătate de secol pe scenă…

Într-un decor elegant, cu mobilier stil, tablouri de artă şi chipul de bronz al actriţei sub semnătura Miliţei Pătraşcu aproape de uşa de la intrare, oameni din lumea teatrului precum: Dina Cocea, Irina Răchiţeanu Şirianu, Tamara Buciuceanu, Leopoldina Bălănuţă, Ovidiu Iuliu Moldovan, Adrian Pintea, Mihai Berechet, Julieta Ţintea s-au adunat într-o seară, în casa actriţei Elvira Godeanu, unde au derulat amintiri, s-au bucurat împreună la ceas de sărbătoare.

Marea doamnă a teatrului românesc împlinea 87 de ani şi 50 de teatru. Fusese omagiată prin emisiuni la radio, televiziune şi în presa scrisă. Atunci, la petrecere, printre altele a mărturisit:

“Sunt fericită cu trecutul meu, cu ceea ce am făcut pe scenă sau în viaţă. O şansonetă – cu ale cărei acorduri voi muri în suflet – mi-a readus în memorie atmosfera unui timp parfumul Bucureştiului interbelic de care mă leagă atâtea amintiri. Am putut să petrec sublime momente revăzând cu ochii prezenţe cuceritoare ale scenei, care m-au marcat definitiv şi profesional: George Vraca, Nicolae Bălţăţeanu, Mimi Botta, Tanţi Cocea, Birlic, Goerge Calboreanu.

M-am simţit iar aproae, pentru o clipă, de vechea pleiadă de regizori ai naţionalului: Paul Gusty, Soare Z Soare, Moni Ghelerter, Sică Alexandrescu, Ioan Şahighian.

Am fost alături de Liviu Rebreanu, care m-a invitat să vin în colectivul primei scene a ţării, sau de Camil Petrescu, căruia îi datorez creaţia Joiţica lui Caragiale. M-am întâlnit cu personaje din marele repertoriu pe care l-am iubit foarte mult: Zoe, Arkadina, Claire, Maria, Maşa.

Elvira Godeanu

Am retrăit emoţia când am păşit pentru prima oară în teatru şi când în comisia de admitere la Institutul de Teatru se aflau: Lucia Sturdza Bulandra, Maria Filotti, Ion Livescu, Ion Manolescu. E ca şi cum acum toţi respiră lângă mine. Suntem aici, vorbim, călătorim împreună prin amintiri şi călătoriile sunt frumoase pentru că avem amintiri frumoase…” (Teatrul nr. 7-10/1991)

„Am primit grădini de flori, am fost rechemată la rampă, am răspuns la tot felul de întrebări ale ziariştilor, s-a scris despre mine, dar eu m-am socotit doar o fiinţă norocoasă pentru că am trezit interesul celorlaţi. Am simţit nevoia să învăţ mereu, să mă înconjur de oameni inteligenţi, să le ascult părerile. Mi-au displăcut superficialii, orgolioşii, încrezuţii“, mai spunea Elvira Godeanu.

“Rolul Zoe e o biruinţă comună: a regiei şi a interpretei. Prima versiune a «Scrisorii pierdute» este semnată de Vasile Enescu în 1938, apoi cea esenţială, legată de contribuţia marelui om de teatru, maestrul Sică Alexandrescu, în 1942. N-am fost entuziasmată de propunerea lui Camil Petrescu, directorul Teatrului Naţional de atunci, de a fi interpreta lui Zoe. L-am refuzat.

După câteva zile am plecat la mare pentru o scurtă vacanţă. În tren, vecinii de compartiment m-au întrebat ce pregătesc pentru stagiunea următoare şi aşa am ajuns la Zoe. Erau nişte oameni cultivaţi şi inteligenţi care m-au convins că aş fi o Zoe ideală. Am recitit textul, am încercat să mă văd în rol şi i-am spus lui Camil că accept. Ce a urmat ştiţi….” (Flacăra 20/1989)

Sică Alexandrescu, despre Elvira Godeanu

„A preţuit-o mult lumea pe Elvira nu numai pentru darurile ei fireşti, dar şi pentru seriozitatea şi perseverenţa cu care şi-a cucerit fiecare pas pe scara acestei cariere de teatru pe a cărei supremă treaptă nici cele mai mari talente nu pot ajunge, decât prin muncă. Neuitatele amintiri ne-au lăsat personajele interpretate de către marea actriţă Elvira Godeanu, pentru varietatea rolurilor de dramă, comedie, de compoziţie, ce au marcat succesele ei.

Jucând pe Zoe din «O scrisoare pierdută», Elvira Godeanu redă cu o puternică vibraţie dramatică toată panica femeii care se află în pragul compromiterii publice pusă la cale de adversarii politici ai soţului bătrân Trahanache şi amantul tânăr prefectul Tipătescu.” (Sică Alexandrescu – „Prietenul meu de drum tutunul”)

“Era începutul anilor 90. Am văzut-o de multe ori, îngrijită, fără să afişeze modestie, dar nici ostentaţia vedetei adulate. Ciudat e că de fiecare dată aerul din sală părea să vibreze altcumva: actorii care i se închinau totdeauna la sfârşitul reprezentaţiei o făceau, de fapt, de-a lungul întregului spectacol, intrând în rezonanţă aparte, într-o stare de graţie datorată ei”, scria Miruna Ionescu în Teatrul Azi, 11-12/1990.

Foto cu Elvira Godeanu – Cinemagia

 

23
/02
/17

ROMÂNI CELEBRI ÎN STRĂINĂTATE În 1789 se năştea la Hotahova (azi în Albania) un om cu destin neobişnuit. La zece ani vine în Ţara Românească, face studii de filosofie la Viena şi de medicină în Germania, la Halle; revine la Bucureşti şi aici are o carieră spectaculoasă, cu reverberaţii până astăzi în Grecia. S-a stins din viaţă în 1874. E vorba de Apostol Arsaki.

23
/02
/17

A fost o vreme când la Bucureşti s-a construit mult, somptuos şi durabil. În istoria Europei răstimpul e cunoscut drept la belle époque; în România a fost vorba de domnia regelui Carol I. Să amintim doar câteva clădiri ridicate atunci şi cu care ne mândrim şi azi în faţa străinilor, încercând  să-i convingem că am fost „micul Paris”. Aşa dar: Ateneul român, Ministerul Agriculturii, Palatul Cantacuzino, Palatul de Justiţie, Poşta, CEC-ul, Muzeul Ţăranului Român, Palatul Bursei, Palatul Asigurări Generala, Bufetul de la Şosea, Palatul Camerei Deputaţilor (azi muzeul Patriarhiei), Fundaţia universitară Carol I

23
/02
/17

Se întâmpla de Dragobete, în anul 1929. Pentru prima oară în România, miza unui concurs de frumusețe era participarea la celebrul „Miss Univers”. După desfășurarea semifinalelor, organizate pe județe, Magda Demetrescu, “orfană de doar 17 ani, adoptată şi crescută de una dintre mătuşile sale.”- potrivit presei vremii - avea să fie declarată la începutul lunii martie „Miss România”.

07
/02
/17

Când tradiţia îţi rămâne străină, când te crezi demiurg, în măsură să hotărăşti soarta a milioane de oameni, poţi desfigura un oraş. Consecinţe nebănuite se întind apoi pe zeci de ani. Aşa s-a întâmplat cu Bucureştiul nostru, supus unui experiment de „sistematizare” barbară care i-a adus o tristă faimă: oraşul cu cele mai cumplite distrugeri în vreme de pace.

06
/01
/17

Astăzi, moda cu „imaginea celuilalt” pare să fi apus pentru Bucureşti. Străinii vin şi pleacă, fără a lăsa mărturii despre oraş. Altădată, călătorii scriau pagini întregi, de cele mai multe ori pe un ton admirativ, flatant. Iată câteva mostre!

29
/12
/16

De sute de ani, odată cu intrarea în post, lumea românească intră într-o stare de înfrigurată aşteptare a şirului de sărbători ce durează până la Sf. Ion. Domnii fanarioţi, aflaţi pe tronurile de la Iaşi şi Bucureşti din 1711 (1716), până în 1821, au adus un plus de culoare ce aminteşţte, în mic, fastul Curţii imperiale bizantine.

10
/12
/16

La începutul epocii regulamentare, în noiembrie 1832, autorităţile statului au simţit nevoia creerii unei publicaţii (Buletinul Oficial), prin care să comunice populaţiei „punerile la cale, măsurile, orânduirile de slujbe, hotărârile de judecată şi poruncile” din diferitele ramuri administrative, ca şi dispoziţiile legislative după care „să se povăţuiască fiecare”.

07
/12
/16

A fost o vreme când ideea de a te cultiva, de a înţelege arta în accepţia ei cea mai diversă, apoi de a colecţiona opere de valoare şi a le expune îi cuprinsese şi pe români. Între aceştia, Anastisie Simu, de obârşie balcanică, cu proprietăţi bine gospodărite în judeţele Teleorman şi Brăila, decide, în 1910, să întemeieze un muzeu.

01
/12
/16

Începând din sec. al XVIII-lea, domnii fanarioţi au luat o serie de măsuri menite să transforme aglomaraţia de case ridicate cum da Dumnezeu, pe uliţe desfundate, fără nume şi ameninţate periodic de revărsările Dâmboviţei, într-un oraş mai bine rostuit.

Page 1 of 2112345...1020...Last »