Emilia Popescu, actriţă: „Limba română este o limbă pe cale de dispariţie“
http://www.ziarulmetropolis.ro/emilia-popescu-actrita-limba-romana-este-o-limba-pe-cale-de-disparitie/

Emilia Popescu revine într-un nou rol, în comedia „Un bărbat pentru Sara“, la Grand Cinema Băneasa. Actriţa vorbeşte, într-un interviu, despre noul ei spectacol, despre începuturile în teatru şi despre prietenie.

Un articol de Loreta Popa|11 Septembrie 2014

Premiera spectacolului „Un bărbat pentru Sara“, în care Emilia Popescu are un rol cu sare şi cu piper, are loc la 13 septembrie, de la ora 19.00, la Grand Cinema & More Băneasa. Actriţa joacă alături de Constantin Cotimanis, Diana Cavallioti, Andreea Vasile şi Andi Vasluianu. Spectacolul este regizat de Claudiu Goga, iar scenografia este semnată de Ioana şi Radu Corciova.

Rolurile Diane de Belfor din “Câinele grădinarului” şi cel al Ritei din “Meditaţiile Ritei” au constituit examenul pe care Emilia Popescu l-a susţinut în faţa spectatorilor. Aşa a început drumul actriţei în teatru, cu o pagină de căpătâi pe nume Florian Pittiş, pe care l-a avut ca profesor în facultate.

Loreta Popa: Ce s-a mai întâmplat nou în viaţa Emiliei Popescu?

Emilia Popescu: La mine la teatru nu se preconizează nimic, anul acesta. Dar nici nu mi-am propus asta. Anul trecut am avut „Pescăruşul” la Comedie şi spectacolul „Sex“, de la Metropolis, anul acesta, însă, prioritatea pentru mine a fost copilul Măria, care a terminat liceul şi care intră la facultate. Am pus pe primul loc acestă etapă importantă din viaţa mea. A apărut însă şi acest proiect cu „Un bărbat pentru Sara”. A fost neprevăzut, l-am îmbrăţişat şi ne-am bucurat mult de el. Deja ne gândim la următoarea colaborare pentru la anul, pentru acest nucleu abia format.

Nu ai sentimentul uneori că prăpastia dintre oameni se adânceşte şi că există o lipsă acută de comunicare? Că nu mai vorbim unii cu alţii…

Ba da. Am devenit maşinuţe, roboţei, fiecare stă în carapacea lui. Cine n-a vrut să se salveze s-a conformat şi trăieşte conform noii orânduiri. În anumite meserii este însă nevoie de relaţionare.

Cei care practică aceste meserii întâmpină mari greutăţi astăzi, pentru că nu mai au cu cine relaţiona. Dacă eşti scriitor sau pictor, asta e, dar noi, ca actori, trebuie să vorbim şi cu alţi oameni. Ajungi să realizezi că nu prea mai ai cu cine să comunici. Poţi accepta asta doar dacă-ţi schimbi meseria şi alegi să stai într-un turn de fildeş. Munca de echipă, uşor, uşor, din cauza computerului şi a „posibilităţii” de a nu te vedea unul cu altul, ne-a transformat. Copiii copiilor noştri nici nu vor şti ce înseamnă să iei un interviu, aşa cum facem noi acum. Prăpastia asta se adânceşte chiar în timpul vieţii noastre.

„Un bărbat pentru Sara” se joacă la Grand Cinema Băneasa. Dar tu nu eşti Sara, aşa e…?

Eu nu sunt Sara, pentru că autorul a scris piesa prea târziu. Dacă o scria acum 20 de ani, da, era rolul meu. Este o piesă excepţional de bine scrisă, după toate legile perfecte ale unei comedii romantice.

Eu sunt unul dintre acele personaje care declanşează acţiunea, sunt intriganta, mânuitorul principal al situaţiilor. Mătuşa Martha este cea care coordonează şi care face ca acţiunea să se rostogolească până la happy-end. E normal, o comedie romantică trebuie să aibă happy-end. Este însă neaşteptat.

Oarecum, poţi prevedea finalul, dar nu-ţi dă prin cap modalitatea prin care personajul meu rezolvă situaţia civilă a nepoatei Sara. Eu sunt mătuşa Martha, o femeie „creativă“, după cum zice chiar ea, dar nu nebună. O femeie liberă, fără prejudecăţi. O mătuşă realmente preocupată de soarta unei nepoate, o emblemă a tinerelor din ziua de azi. O avocată care s-a afundat în muncă; munceşte 18 ore pe zi, în New York, are o situaţie foarte bună, care probabil de-a lungul unor experienţe nereuşite (că lumea asta a avocaţilor e la fel peste tot), a hotărât că trebuie să rămână singură.

Dar mătuşa Martha decide altfel. Şi anume că nepoata ei nu trebuie să rămână singură şi că e musai să se mărite în această perioadă, acum, aici. Aşa că mătuşa face tot ce este posibil să-i mijlocească o întâlnire cu un bărbat. Nu zic mai mult, ca să vină lumea la teatru şi să vadă în ce constă nebunia mătuşii Martha, extravaganţa ei.

Un rol mic poate fi unul fără de care nu se poate, până la urmă, aşa e?

Da. Rolul este mic, dar am mai multe motive pentru care l-am acceptat. Unul dintre ele este echipa. Sunt la momentul vieţii în care contează mai mult echipa decât oferta în sine, pentru că trebuie să fii înconjurat de oameni talentaţi şi cu caracter, şi care să fie pe aceeaşi lungime de undă. Este o echipă foarte frumoasă, care începe cu regizorul Claudiu Goga, cu doi tineri, Diana Cavallioti, una dintre cele mai bune actriţe ale generaţiei ei, cu Andi Vasluianu, cu care nu am apucat să joc până acum, cu Andreea Vasile, din aceeaşi generaţie cu Diana.

Sunt foarte bucuroasă să fiu alături de ele. Nu ştiu cum se descurcă, nu aş vrea să mai am vârsta lor. Lor li se pare însă normal cum se desfăşoară toată lupta pentru a-ţi face meseria într-un mod cât de cât onest. Mai e şi Bebe Cotimanis. Împreună cu el, mânuiesc situaţia. Eu sunt cu ideea, el este cu acţiunea.

Cel care a venit cu propunerea pentru spectacol este Mişu Predescu. El a lucrat ani întregi în ProTv şi acum şi-a luat soarta în propriile mâini, găsind această oportunitate cu cei de la Mall Băneasa, care vor ca seria spectacolelor de la Mall să devină o tradiţie. Cel mai important lucru care i-a interesat a fost ca spectacolul să fie o comedie.

Emilia Popescu

Emilia Popescu, la filmările pentru „Moromeţii“

Oamenii vor comedii în aceste vremuri tulburi şi oarecum lipsite de sens?

Da. În general, în afară de marile piese clasice, oamenii cer comedii. Cu precădere în această perioadă, oamenii vor să vadă comedie, vor să-i vadă actorii pe care-i cunosc. Sunt pregătiţi să descopere şi actori buni, mai puţin cunoscuţi, dar vor comedie bună.

Contrar a ceea ce se crede, nu orice tip de comedie şi nu orice fel de oameni care sunt cap de afiş au succes. Comedia trebuie făcută bine, profesionist, spectacolele trebuie făcute cu decor şi costume. Important este să nu păcăleşti spectatorii. Să nu aibă impresia că dau foarte mulţi bani pe bilet ca să vadă nimic, o încropeală comică.

N-am făcut aşa ceva, explic însă în mare fenomenul de care m-am tot lovit: „Hai, măi, facem repede o piesă şi vine lumea”. Nu. Lumea nu vine oricum. Mai ales la Mall, unde există un alt tip de public, unul care are pretenţii pentru banii pe care-i dă, pentru locul respectiv.

Oamenii care merg la Mall, chiar şi la film, dau mai mulţi bani pe bilet decât ar da la cinema Studio, să spunem, şi atunci vor altceva. Să nu li se pară că sunt păcăliţi. Avem o producţie cu decor, costume foarte ingenioase, foarte frumoase. Avem nişte scenografi foarte buni, pe Radu şi pe Ioana Corciova, care au făcut mult film.

Am înţeles că echipa este mică, dar puternică.

Suntem o echipă foarte mică, mai ales la PR, dar am realizat lucruri într-un timp record care au dovedit că, dacă e profesionist, un om poate face munca altor patru oameni angajaţi într-o instituţie de stat. Asta vreau şi trebuie să rămână în interviu. Pentru că echipa artistică întotdeauna şi-a făcut treaba, am fost gata la timp cu toate premierele. Toată lumea e profesionistă, dar întotdeauna ne-am împiedicat de producţie, de tehnică, de bani, de soluţii care nu se pot găsi, pentru că totul e împotmolit într-un sistem de stat absolut îngrozitor.

Vorbind de echipă şi de tinerii actori pe care-i ai ca parteneri, nu pot să nu mă gândesc la situaţia din teatre de la ora actuală, la faptul că posturile sunt blocate şi că nimeni nu-i angajează.

Da. Posturile sunt blocate. Aceşti copii, precum Diana Cavallioti şi Andreea Vasile, care joacă şi care au un succes extraordinar, nu pot fi angajaţi. Cei cu care jucăm în „Pescăruşul”, Anca Dumitra, Alexandru Pavel nu pot găsi un loc în care să se angajeze. Presupunând că un director are grijă de trupa lui, presupunând prin absurd că ar exista încă aşa ceva, mă întreb de ce nu se poate să li se dea o şansă acestor tineri şi să li se ofere un loc stabil de muncă.

E rău şi pentru cei care sunt angajaţi pe viaţă şi care se deprofesionalizează, care nu mai au interes pentru meserie, dar care sunt angajaţi. Este foarte mult de discutat, este un sistem care-i protejează pe foarte mulţi şi care dăunează enorm calităţii spectacolelor.

Ştiu că Motzu Pittiş reprezintă o pagină frumoasă a cărţii vieţii tale şi că „Meditaţiile Ritei” a fost o răscruce importantă pentru tine.

„Meditaţiile Ritei” a fost un spectacol foarte important pentru mine, pentru că a fost lansarea mea la apă în Teatrul Bulandra şi venea după „Câinele grădinarului”. Motzu Pittiş reprezintă o pagină de căpătâi în cartea vieţii mele. Pagini frumoase avem multe în cartea vieţii, dar pagini de căpătâi mai puţine.

Aceste două spectacole m-au ajutat să intru pe uşa din faţă, pe un cal alb, în Teatrul Bulandra, fără să dau concurs. Aceste două spectacole au fost concursul meu. Am fost îmbrăţişată de Gina Patrichi, de Clody Bertola, îmi vine să plâng, de Liviu Ciulei, de domnul Rebengiuc, de domnul Besoiu.

Emilia Popescu, alaturi de Florian Pittis

Emilia Popescu, alături de Florian Pittiş

Toţi au mers pe mâna lui Motzu Pittiş. Au spus „Da”, fără să existe nici un alt tip de relaţie între mine şi el, ceea ce mi se pare… Nu ştiu dacă Dumnezeu putea să-mi dea mai mult ca să încep şi să fac meseria asta. Cuvânttul „noroc“ mi se pare prea puţin, la fel şi cuvântul „şansă“. Este un destin! Să poţi începe aşa, să poţi fi în locul acela astfel! Pentru mine n-a existat alt loc unde să-mi doresc să fiu. Nu mi-am dorit să mă întâlnesc cu nimeni din lume. N-am dorit să ajung la Paris, la Actors Studio. Am dorit să pot să ajung să respir acelaşi aer cu acei oameni şi acei oameni mi-au întins o mână atât de natural încât nu există zi sau moment în care să merg spre teatru şi să nu mă gândesc la asta.

Nu există dimineaţă în care să mă duc la repetiţie şi să nu-mi aduc aminte. Nu vreau să uit! Tot ce mi se întâmplă acum se datorează acelor ani. Este ceva fantastic. Eu asta mi-aş dori pentru copilul meu şi pentru cei care sunt buni şi au un anumit talent. Nu le doresc altceva, pentru că de acolo se trag toate, dintr-o întâlnire providenţială cu nişte oameni care sunt cel mai sus în meseria lor.

Ţinând cont de această pagină de căpătâi despre care am vorbit până acum, poţi explica ce înseamnă prietenia în teatru?

Prietenia, după părerea mea, după norocul pe care îl ai în meserie, este al doilea mare dar pe care ţi-l poate face Dumnezeu. Ca şi meseria noastră, este pe termen lung. Ea se verifică în timp. De aceea pornim alături de mulţi şi rămânem cu puţini. Niciodată nu poţi să rămâi cu mai mulţi prieteni decât degetele de la o mână. Deja cinci mi se pare uriaş. Prietenia presupune, în afară de respect, multă toleranţă.

Cuvântul toleranţă îşi pierde puţin sensul, pentru că nu e vorba despre faptul că suporţi ceva anume, pentru că pentru un prieten ai o dragoste necondiţionată. Nu contează frecvenţa cu care te vezi cu un anumit om. Oamenii trebuie luaţi aşa cum sunt şi prietenia înseamnă să-l accepţi pe cel de lângă tine cu principiile lui, cu vederile lui diferite de ale tale poate. Valorile sunt cele care fac să reziste o prietenie.

Credinţa în acelaşi tip de valori. Există un tip de valori pe care dacă nu-l împarţi nu poţi fi prieten. Poţi să simpatizezi pe cineva, dar nu poţi rămâne prieten cu el. Întâlnirea mea cu oamenii absolut fabuloşi mă determină să cred că sunt norocoasă. Dincolo de meserie, sunt nişte principii cu care mă descurc greu, dar nu-mi pare rău deloc că mă descurc greu. Chiar dacă mai dansez pe lângă ele, nu mă dezic şi nici nu o voi face.

Ce înseamnă România şi limba română pentru Emilia Popescu?

Limba română este o limbă pe cale de dispariţie. Nu ştiu cum se numeşte limba care este vorbită acum, de la crainicele de televiziune până la cei care scriu. Chiar şi în interviurile pe care le dăm părem agramaţi, pentru că, de multe ori, cuvintele sunt scoase din condei şi din context şi părem nişte cretini agramaţi. Este o crimă. E cineva care umblă cu un topor şi căsăpeşte tot: idei, personalităţi şi limba de unde ne tragem. Mi se pare crunt.

Ca să răspund la ce m-ai întrebat  – nu trebuie căutate cuvinte mari, pentru că e un pic intimă întrebarea. E pur şi simplu acasă. Orice om trebuie să aibă grijă de casa lui. Trebuie să aibă o casă curată, plină de dragoste. O casă în care trebuie să existe o icoană, o casă în care trebuie să existe respect între cei care o populează.

Foto cu Emilia Popescu – arhiva personală, Teatrul de Comedie

29
/11
/16

Trecutul ne dezvăluie foarte multe lucruri, nu doar o incurabilă melancolie. Trecutul are o anumită forţă de a se impune în actualitate fără a-şi face simtiţă prezenţa. Acest lucru se petrece şi cu teatrul în general când pur şi simplu vorbim despre teatru, chiar dacă o facem la timpul trecut. Forţa sa este invizibilă şi efectele devin vizibile când doar îi constatăm absenţa.

26
/11
/16

La 10 ani de când a fost investit în funcția de manager al Teatrului Tineretului din Piatra Neamț, cea mai mare rampă de lansare a actorilor, Liviu Timuș amintește despre „fenomenul Piatra Neamț”, explică de ce trebuie să existe festivalul adresat în exclusivitate tinerilor, ajuns la a XXVIII-a ediție, „Pledez pentru tine(ri)”și cu ce probleme se confruntă la teatru.

02
/11
/16

NOUA GENERAȚIE DE ARTIȘTI. Olimpia Melinte, treizeci de ani, actriță, consacrată internațional cu pelicula spaniolă „Canibal”. În curând, va fi din nou pe marile ecrane, în „Perfect sănătos”, noul film al Ancăi Damian. Actriță, dar mai ales mama lui Sasha (doi ani). Un interviu sincer despre cinema și maternitate. Olimpia Melinte se întoarce, iar acum vrea să joace din nou și teatru. A se lua aminte.

23
/10
/16

INTERVIU „Stilul este rezultatul deciziei mele că actorii sunt pe primul loc”, afirmă, într-un interviu pentru Ziarul Metropolis, autoarea filmului „Toni Erdmann”, regizoarea germană Maren Ade, invitată a ediției din acest an a Festivalului „Les Films de Cannes a Bucarest”.

19
/10
/16

Crede că cea mai mare problemă a generației lui este că trăiește într-un context haotic. Se simte norocos că face parte din trupa lui Victor Ioan Frunză și crede că atunci când ți se întinde o mână trebuie s-o prinzi. Face teatru cu voluptate, iar cele mai recente roluri în care-l puteți vedea sunt Mozart și Tipătescu în spectacolele „Amadeus” și „O scrisoare pierdută” de la Teatrul Metropolis.

15
/10
/16

Povestea uluitoare a unui film, „Şi va fi...” (1992), realizat în România de un regizor basarabean, Valeriu Jereghi, cu bani de la Moscova şi în timp ce URSS se prăbuşea. Film relansat duminică, la sala de cinema a Muzeului Ţăranului, într-o proiecţie cu intrare liberă în cadrul „Les Films de Cannes a Bucarest”.

05
/10
/16

Pe când „Câini” încă nu intrase în cinematografe, l-am provocat pe regizorul Bogdan Mirică la o scurtă discuție despre zilele petrecute pe platoul de filmare, dar și despre ce înseamnă pentru el premiile, masterul de scenaristică de la Londra sau simpatia vizbilă a publicului pentru un film românesc.

Page 1 of 2212345...1020...Last »