În primăvara anului 1967, Eugen Ionescu, aflat în Elveţia, la tratament, trece printr-o criză severă de depresie, pornită din falsa impresie că piesele sale nu mai sunt jucate şi că celebritatea îi apune. Ca să-şi depăşească starea, dramaturgul bea cantităţi însemnate de alcool, fapt care îi accentuează criza.
Un articol de Petre Ivan|26 noiembrie 2014
Intrat într-un cerc vicios din care nu mai ştie cum să scape, Eugen Ionescu sună un vechi prieten, Emil Cioran, care, din propovăduitor al sinuciderii, devine psihiatru de ocazie, după cum notează în Caietele sale filosoful autoexilat la Paris.
„E[ugen] îmi telefonează din Lucerna, unde ar trebui să facă o cură într-o clinică. E ora 10 dimineaţa şi îmi spune că nu mai rezistă; că nu poate ieşi din crizele de depresie şi mă întreabă cum fac ca să trăiesc. Îi răspund că exact aceeaşi întrebare mi-o pun şi eu, şi că mă admir că pot să continui. Eu însă nu beau, şi i-am spus lui E[ugen] că alcoolul e diabolic, că atâta vreme cât o să bea nu va putea ieşi din infern […].”
„E[ugen] telefonează taman la miezul nopţii de la Zürich. Plânge, suspină, miorlăie aproape, îmi spune c-a băut în cursul serii o sticlă de whisky, că e în pragul sinuciderii, că-i e frică […]. Îl implor să nu mai bea, să plece din Elveţia şi să se interneze într-o clinică la Paris, ca să poată fi vizitat. […] I-am spus că trebuie neapărat să se abţină de la alcool; îmi spune că nu poate ; c-a încercat şi ştie că-i e cu neputinţă. […]
I-am spus că dacă nu renunţă măcar o săptămână-două la alcool, e pierdut. Astăzi i-am spus: nu bea, dacă simţi că ai poftă să bei, ia o carte de rugăciuni, spune o rugăciune. Îmi spune că nu mai poate să se roage, că a încercat mai de mult, dar că acum îi e cu neputinţă. Şi începe iarăşi să se plângă şi să protesteze: Nu mai sunt jucat în Germania etc. […].”
Emil Cioran, Eugen Ionescu, Mircea Eliade, 1986
‘E[ugen] îmi telefonează de două ori pe zi de la Zürich. Dimineaţa îmi promite că nu bea, seara e beat şi-mi vorbeşte despre sinucidere. Iar eu, care am făcut apologia sinuciderii, încerc să-l împiedic s-o facă”.
„Celebritatea este o otravă pentru el, un drog ce i-a adus [lui Ionescu] doar neajunsuri, din care nu se-alege cu nicio bucurie adevărată: o tortură, o pedeapsă, o veritabilă agonie, de care însă nu s-ar putea lipsi. […] Alcoolul şi celebritatea sunt lucrări ale diavolului. Să nu cazi în patima celui dintâi, să n-o cauţi pe cea de-a doua. Două primejdii care nu mă pândesc, chiar dacă în tinereţe am trecut foarte aproape de prima”.
Un an mai devreme, în dimineaţa zilei de 2 iulie 1966, Cioran se întorcea „beat criţă” după un pantagruelic chef nocturn alături de Eugen Ionescu: „Este incredibil cât poate E[ugen] să mănânce şi să bea”, nota Cioran în jurnal.
surse: Andrei Oişteanu – Narcotice în cultura română. Istorie, religie şi literatură, Iaşi, Polirom 2010, istorii regăsite.wordpress.com, historia.ro
Foto: Eugen Ionescu şi Emil Cioran – piiaf.com, wikipedia
