Eugen Jebeleanu: „Hotel – teatru intim, aşa aș numi acest experiment teatral“
https://www.ziarulmetropolis.ro/eugen-jebeleanu-hotel-teatru-intim-asa-as-numi-acest-experiment-teatral/

Pompilius Onofrei: Iată, Eugen Jebeleanu, că în mai puţin de trei ani de drum în arta regiei în România, deja putem enumera spectacole precum «Ficţiuni mici de România», «dontcrybaby», «ALB», «RETOX»… evenimente teatrale care au pus o anumită amprentă pe receptarea unui nou tip de teatru în „independentul’ românesc“; trebuie să spunem că deja numele Eugen Jebeleanu devine o semnătură caracteristică printre cunoscătorii fenomenului. Acum ne aflăm în preajma unei a cincea premiere în România, e vorba de «HOTEL» după Franz Xaver Kroetz , o propunere extrem de interesantă şi total diferită de celelalte pe care le-ai produs până acum la noi.

Eugen Jebeleanu: „Hotel“ este un spectacol care s-a născut din dorinţa mea de a lucra pe textul lui Kroetz, un text din anii ’70, scris exclusiv din didascalii, un text pe care l-am descoperit nu demult. M-a intrigat până la extrem cercetarea asta, a limbajului nonverbal al corpului, dar şi studiul transmiterii unor mesaje, unor poveşti, intenţii, idei sau teme prin intermediul teatrului. Toate acestea, coroborate cu încercările de a ajunge la un spaţiu scenic ideal, la nivel absolut senzorial şi într-un cadru cât se poate de intim.

Un spectacol în care cuvântul intervine doar pentru ca să-i nu-i simţim absenţa, de fapt un spectacol fără cuvinte, care însă vorbeşte despre universuri extrem de complexe şi care doar în cuvintele din noi înşine pot fi exprimate….

E un spectacol care mizează mult pe lipsa necesităţii cuvântului de a spune tot. E un spectacol care vorbeşte despre singurătate şi care aduce în acelaşi spaţiu comun, aseptic, neutru – o cameră de hotel, mai multe poveşti umane care se intersectează, se interpelează, se suprapun. Poveştile astea aparţin unor oameni oarecare, cu un parcurs de viaţă foarte uşor recognoscibil în cotidianul pe care noi îl trăim.

O asemenea întreprindere în care regizorul încearcă să reteze din gradele de libertate pe care un spectacol de teatru, iniţial, le are, se constituie într-un parcurs progresiv, sau vine ca o idee care irumpe într-un soi „de ”vreau musai să fac explozia asta“?… Sau – lucrurile se petrec succesiv, ca nişte etape de gândire, creaţie… ?

Spectacolul HOTEL nu e doar o idee. E vorba de un lucru care a constat foarte mult în scriitura de platou cu cele două actriţe, Emilia Dobrin şi Camelia Pintilie. Împreună cu ele s-a scris un nou parcurs dramaturgic al spectacolului şi practic un nou text dramatic, inspirat din „Wunschkonzert“ al lui Kroetz.

E un spectacol care în timp real prezintă o oră din viaţa a două femei în singurătatea, aşteptările şi ritualurile lor. Iar noi, spectatorii, suntem martori, părtaşi, voyeuri la „strigătul după ajutor“ al acestor două persoane/personaje care se dezgolesc în faţă noastră, progresiv, până în final. Am ales acest spaţiu non-convenţional tocmai pentru că îţi oferă o libertate de a căuta dincolo de formele tradiţionale, monotone sau monocorde pe care le tot vedem.

Observ mulţi de ”non” în discursul tău şi vreau să te întreb dacă e o căutare. E non-convenţional, non verbal, …etc. Este acesta un apanaj al tinereţii, sau – cum ?

Nu. Absolut deloc. Sunt complet pro… (râde) şi nu sunt aproape deloc împotrivă. E vorba de „non“, pentru că această generaţie are nevoie de el pentru a putea contra-argumenta, contracara un mecanism cu care nu se identifică, care nu ne reprezintă.

Nu e însă acelaşi lucru cu ideea de „deconstrucţie, dezmembrare, demantelare“ . Nu cred că mai suntem în perioada în care să desfacem, să dezmorţim ceva – ci să construim, cu aceste puţine instrumente şi mijloace pe care le avem deocamdată în teatrul independent, spre a găsi forme noi, aşa cum zice Treplev (pe care îl plac foarte tare).

Cred că avem nevoie acum de nişte artişti – Treplev care să vină cu alte propuneri, indiferent că sunt ele originale, autentice, manifest, politice sau de orice altă natură a mesajului pe care spectacolul îl poartă. Teatrul Unteatru e un spaţiu care prin minimalismul său, în camera cu pereţii dezgoliţi şi cu cărămizile rânjind la vedere expune o formă nouă de exploatat.

La una din ultimele repetiţii cu «Hotel» la care am avut şansa să asist, am putut decela foarte precis o frână puternică pe care o pui expansiunii jocului actoricesc. Practic, lucrul cu cele două actriţe, dacă am intuit bine, se bazează pe această ne-expunere pantomimică, într-un spectacol văduvit de cuvinte. De ce această frână ?

Cred că aşa cum tinerii regizori caută baze şi construcţii diferite, cred că şi un actor caută instrumentele propice spre a se adresa publicului de azi. Am încercat cu cele două actriţe să creăm un joc actoricesc cât se poate de discret şi subtil, cu o încărcătură emoţională enormă, indiferent de lipsa cuvântului expus oral, totul fiind un monolog interior permanent.

E vorba de un spectacol în care publicul e aşezat foarte aproape; şi pentru ca senzaţia asta a singurătăţii să se transmită la un metru distanţă, am avut nevoie de un joc cât se poate de apropiat de cel din film. Tot timpul le-am cerut actriţelor să îşi imagineze că sunt filmate în gros-plan şi că fiecare respiraţie este auzită şi amplificată. Acest spaţiu restrâns e totodată viclean, pentru că dacă intri în pantomimă – pentru mine înseamnă că experienţa e ratată.

Eu aş numi acest experiment teatral drept teatru intim. Sensul e de a da spectatorului nu doar nişte idei, nu doar un schimb de replici şi emoţii fabricate, ci a reda senzorial percepţia pe care actorul o aduce pe scenă despre personajul pe care îl joacă, dar şi jocul percepţiei cu spectatorul prin schimbul permanent al punctului de vedere, alternanţa dintre planuri şi posibilitatea sa de a avea lecturi multiple.

În acest caz ce i se oferă spectatorului, atâta vreme cât toate lucrurile sunt împinse spre minim? Aici intervine paradoxul, şi o pot spune ca martor în sală, pentru că simt că mi se dă mult şi nu înţeleg cum. Aici e măiestria.

În primul rând e măiestria lui Kroetz, care m-a fascinat ; iar eu am încercat să păstrez cât de mult esenţa textului pe care el l-a scris; şi anume a lua o situaţie absolut banală şi a o ridica la rang de senzaţional, extraordinar, cu valenţe umane şi dramatice enorme.

…aş zice mai mult, dacă la Kroetz e un singur personaj, Eugen Jebeleanu dublează personajele şi complică şi mai mult intriga perceptivă a situaţilor şi a aşa-ziselor conflicte, chiar dacă ele sunt interioare pentru cele două personaje.

Cred că în acest spectacol e foarte mult vorba despre percepţie, şi nu doar de recepţie. Spectatorul se poate plimba prin propriul monolog interior şi am încercat ca prin conceptul spectacolului să redau acest spaţiu de trecere, spre a călători prin propriile amintiri şi memorie afectivă, lăsând posibilitatea receptorului de a-şi proiecta propriul personaj.

Fiecare individ se poate acorda propriului ritm cardiac interior în această oră de reprezentaţie, în acest moment dilatat, spre a-şi găsi libertarea alegerii a ceea ce el are nevoie şi a pleca de la teatru cu o problematică care vibrează pentru el în acel moment precis. Nu e un spectacol care să expună, impunând o teză.

Parcursul ăsta românesc a deja 5 producţii, care contează în peisajul teatrului independent, l-ai făcut dintr-o poziţie privilegiată: cea a semi-detaşării, lucrând împreună cu Compagnie 28, o companie teatrală fondată în Franţa, împreună cu artistul Yann Verburgh. Această detaşare (sau scoatere din peisajul care te doare) influenţează parcursul tău?

Da. Sigur că da. Întâlnirile pe care le-am avut acolo au fost importante pentru creaţiile din România şi invers. E un fel de „du-te, vino“ cultural, artistic, personal şi profesional permanent. Am avut şansa de a mă înconjura de o echipă de actori minunaţi, nişte oameni foarte dedicaţi şi implicaţi în proiectele noastre; fără ei nu aş putea exista în momentul ăsta ca artist independent.

Cât te formează sau influenţează ca artist Masterul profesional de regie şi dramaturgie pe care îl faci acum la Paris? Cât te scoate din context şi îţi dă idei pentru atunci când te întorci?

Am avut şi am nevoie de această şcoală, pentru că mi-a permis să descopăr nişte teritorii şi informaţii la care eu nu aveam acces. Cred că e benefic, pentru că te ajută să îţi găseşti propria identiatate culturală şi artistică. Dar la fel de mult m-au construit spectacolele pe care le-am făcut şi echipa cu care am lucrat. Am învăţat foarte mult lucrând cu scenograful Velica Panduru, care mi-a demonstrat cât de importantă e direcţia pe care o apuci, linia pe care o trasezi, un spaţiu care devine concept şi dramaturgie.

Să luăm aceste cinci spectacole, cunoscute publicului românesc: dacă ar fi să le pui pe un grafic al satisfacţiei artistice versus recepţia/ percepţia publicului… care ar fi meandrele acestei linii?

Îmi dau seama acum că această „linie“ chiar există şi mă urmăreşte în toate spectacolele. Ca spaţialitate, a fost foarte importantă pentru a cerceta pasajul atât de la verticalitate la orizontalitate, cât şi în chestionarea discursului meu artistic.

Spectacolele sunt extrem de diferite, unul care dă valoare enormă puterii cuvântului, altul care îl anulează complet, însă ele se suprapun, se contrazic şi… sunt toate fructul aceluiaşi numitor comun. Această „linie“. Spectacolele redau faţete diferite ale unor subiecte care mă frământă, cu nişte poduri puternice între ele.

Între polivalenţa schimbului de roluri dintre actori, cum e cazul în «dontcrybaby» şi «RETOX» şi proximitatea spectatorului de la «ALB» sau «HOTEL», găsim aceeaşi estetică în alb şi negru, acelaşi punct de plecare dat de tema căutării identităţii. Sunt spectacole care descriu culorile unui titirez şi care, prinse în vârtej, devin această „linie“ albă.

Întorcându-ne la avanpremiera de duminică (ora 19.00), de ce crezi că e esenţială experienţa spectatorului de a merge să caute, să simtă, să vadă la teatrul Unteatru «HOTEL», de Eugen Jebeleanu?

În primul rând, cred că e important să vină pentru performanţa actoricească şi pentru a împărtăşi un moment intim, la un spectacol care dezvăluie în timp real universuri pline, care aparţin atât poveştii scenei cât şi poveştii pe care aceasta o determină în interiorul şi forul său imaginar.

INFO

HOTEL
de Eugen Jebeleanu
liber inspirat din „Wunschkonzert“ de F. X. Kroetz

Distribuția: Emilia Dobrin, Camelia Pintilie
Scenografia: Velica Panduru
Muzica: Alex Halka
coproducție Compagnie 28, Teatrul Unteatru și ColectivA Cluj
avanpremiera – duminică, 5 octombrie, ora 19.00, Teatrul Unteatru, str. Ilfov nr.1 București

Foto cu Eugen Jebeleanu – Simion Buia