„Filme pentru Liceeni” și educație cinematografică
https://www.ziarulmetropolis.ro/filme-pentru-liceeni-si-educatie-cinematografica/

Despre educaţia cinematografică şi importanţa ei în dezvoltarea adolescenţilor, cu actriţa Carmen Lopăzan şi criticii de film Andreea Mihalcea şi Florin Barbu.

Un articol de Liliana Matei|6 octombrie 2016

Cum sunt adolescenţii pe care i-ați cunoscut la „Filme pentru Liceeni”?

Carmen Lopăzan: Sunt foarte, foarte tari! Serios, totul e să nu te duci spre ei cu prejudecăţile clasice: „generaţii pierdute”,„toată ziua la calculator” etc., pentru că ei te simt imediat şi te taxează. Şi e normal să fie aşa. Vii tu, de pe poziţia de adult superior, să le spui cum stă treaba. Da, poate că având ani în plus faţă de ei am experimentat mai multe situaţii, dar asta nu-mi dă, în niciun caz, dreptul să îi tratez aşa. Şi, din păcate, mulţi adulţi (profesori şi părinţi laolaltă) fac asta. Dacă te simt că eşti acolo pentru a discuta cu ei, pentru a încerca împreună să găsiți răspunsuri la întrebări fără a le judeca părerile, căci asta e cea mai mare capcană: să crezi că răspunsul corect e la tine, cel care stă în faţă şi le vorbeşte, ei se deschid imediat. Primele secunde de stat în faţa lor sunt cele mai grele, pentru că sunt două tabere care s-au întâlnit la negocieri şi trebuie să simţi ce paşi să faci. Cum îi abordezi, ce ton foloseşti, care e prima întrebare şi tot aşa. Şi, uşor, uşor, se sparge gheaţa şi apare apa de sub ea în toată splendoarea ei.

Florin Barbu: Aș spune că adolescenții-elevi pe care i-am întîlnit în la „Filme pentru Liceeni” nu sunt deosebiți față de promoțiile anterioare (cei care au participat la Cinema-edu). Sunt, generalizând observațiile și discuțiile cu ei, apatici și dezordonați, gălăgioși și neatenți, superficiali și blazați. Asta, la prima vedere și la prima întâlnire. Apoi, după primele lor tăceri, apar primele mirări și, cu puțin noroc, discuția curge fără oprire până la sfârșit. Astfel că, de cele mai multe ori, plec foarte mulțumit. Și sper ca și ei să plece, măcar, curioși.

Andreea Mihalcea: În ultima jumătate de an, am cunoscut adolescenți foarte diferiți. E o etapă de vârstă în care fiecare își caută identitatea, inclusiv în ceea ce privește gustul pentru cinema. La nivelul acesta, am întâlnit foarte mulți pasionați de horror şi poate câţiva interesaţi de filme istorice. TV-ul încă joacă un rol important pentru ei, iar mersul la cinema îl asociază, cel mai des, cu experiența din multiplex-uri. Mulți dintre ei intră în contact cu filmul românesc prin intermediul serialelor de la TV și își formează rapid o impresie, deseori, eronată sau necontextualizată despre cinematografia locală. Cred că îi influenţează foarte mult prima sau primele întâlniri cu, să spunem, un gen de film nefamiliar, că au nişte aşteptări destul de mult formatate de predominanţa importurilor vestice, indiferent dacă vorbim despre filme mainstream hollywoodiene sau despre desenele animate pe care le urmăreau în copilărie. Factori de genul ăsta, dar şi tot ce întâmplă în lume la nivel de gadget-uri sau reţele de socializare le influenţează major raportarea lor la durată – durata cadrelor, a secvenţelor, a filmului în ansamblu. La asta se adaugă o disponibilitate mult mai mare înspre tipuri de naraţiune cât mai puţin ambiguee, dar şi o confuzie generalizată în ceea ce priveşte distincţia dintre documentar şi ficţiune.

De ce credeți că e important ca liceenii să vorbească despre filme, după ce le vizionează?

C.L: În sistemul de învăţământ românesc de până acum, elevul nu a fost încurajat să vorbească. Există în noi această frică de a nu greşi, de a nu avea o părere care să deranjeze şi, de cele mai multe ori, preferăm să nu o spunem de teama consecinţelor. Eu cred că şcoala e locul unde ai dreptul să greșești fără să fii amendat, pentru că eşti acolo pentru a învăţa, pentru a te exprima, pentru a experimenta. De asta mi se pare important acest proiect. Îl pune pe elev în poziţia de a-şi exprima părerea şi de a o susţine.

F.B.: Din același motiv pentru care e important să vorbești. Ca să te auzi, ca să fii auzit, ca să-ți ordonezi gândurile și ca să-i „inviți” pe ceilalți în lumea ta. De fapt, asta fac toate filmele, ne vorbesc despre o lume care există și care nu există, în același timp, despre o lume care continuă să trăiască și după ultimul generic prin cuvintele pe care noi, spectatorii, le rostim imediat după ce ieșim din sală. Sau, nerecomandabil, chiar în timpul proiecției. Totul e proaspăt și, parcă, totul trebuie (re)povestit cu cei de lângă noi.

A.M.: Pe mine, personal, mă interesează ca atunci când, de pildă, un cuplu de adolescenţi iese de la un film, indiferent unde îl văd sau în ce condiţii, să poată să vorbească pe marginea filmului mergând ceva mai departe de simpla evaluare de tip „mi-a plăcut/nu mi-a plăcut” şi să devină capabili să poată analiza și interpreta cinemaul, în conformitate cu o grilă personală.

La ce contribuie educația cinematografică în dezvoltarea elevului?

C.L: Cred că le schimbă perspectiva, poate doar şi pentru faptul că ei nu o consideră o materie, că nu e ceva obligatoriu. Le dezvoltă simţul vizual, auditiv, simţul măsurii.

F.B: La educarea privirii, în primul rând. Pentru că filmul este o formă de artă foarte înșelătoare, manipulatoare și pentru că ne dă totul mură-n gură, de la primul la ultimul cadru, lăsându-ne să credem că acela e singurul adevăr. Și, într-un fel e, e singurul adevăr pe care ni-l livrează cei care au făcut filmul. E adevărul lor. Doar că, dacă vrem să înțelegem (dincolo de) imaginile pe care le vedem și dacă vrem să avem și propriul nostru adevăr, trebuie să trecem de imaginea pe care tocmai am văzut-o.

A.M: La un nivel foarte impregnat în cotidian, dezvoltarea unui vocabular şi a unor instrumente de lectură a filmelor cred că poate contribui mult inclusiv la îmbogăţirea experienţei lor de cunoaştere interpersonală. Ca privire de ansamblu, mi se pare de la sine înţeles că educaţia vizuală e, din păcate, încă un soi de terra incognita la noi şi că necesitatea creării unei infrastructuri sistemice în acest sens e ceva absolut urgent. Din punct de vedere psihologic, contextualizarea și analizarea filmelor ar putea duce nu doar la dezvoltarea cognitivă sau a creativității și a sensibilității artistice, ci ar putea avea un rol și în dezvoltarea inteligenței emoționale, elevii trebuind să examineze limbajul non-verbal al actorilor și să asocieze, de pildă, anumite expresii cu trăirile interioare sau cu atitudinile corolare. Cred că o mai bună aprofundare a limbajului audiovizual le poate înlesni înţelegerea unor problematici filosofice, politice sau sociale mai largi, în vreme ce încurajarea discuţiilor pe marginea filmelor poate contribui la exprimarea articulată de opinii personale și la încurajarea exersării gândirii critice. Nu în ultimul rând, interogându-și mecanismele de feedback, elevii pot fi ghidați în a-şi înțelege mai bine propria poziționare, fapt care contribuie la dobândirea autonomiei personale, în toate aspectele sale. Printr-un efect de domino, asta înseamnă şi pregătirea unui viitor public adult, care poate „cere” cu discernământ ce filme să vadă, influenţând economic distribuţia de film. De asemenea, educaţia vizuală poate influenţa pozitiv filtrarea informaţiilor media care îi bombardează.

Care a fost cea mai neașteptată reacție a unui elev în timpul discuţiilor?

C.L: Cea mai neasteptată reacţie cred că a fost la Keep Rollin’: una dintre eleve  a povestit cu lacrimi în ochi despre fratele ei cu sindrom Down, despre faptul că se loveşte zilnic de privirea celor din jur. Ne-a spus că se regăseşte în întregime în acest film şi că s-a lovit de problemele personajelor.

F.B: E simplu. Anul trecut, la Mediaș, după proiecția filmului polon Ida din proiectul Cinema-edu, am fost întrebat de către o elevă, citez din memorie: „Nu vă supărați, ce sunt evreii?”. Dacă aș reproduce mirarea mea de atunci, ar trebui să umplu o pagină întreagă, alternativ, cu semne de întrebare și de exclamație. Astfel că discuția despre valoarea artistică a filmului s-a transformat, instant, într-o cvasi-lecție de istorie. Și you know what? Am fost foarte, foarte mulțumit. Am fost, exagerând nițel, fericit. Era exact ceea ce trebuia să fie proiectul, o întâlnire de la care tinerii pe care îi întâlneam să plece cu întrebări la care să caute ei înșiși răspunsurile. Este exact ceea ce este şi „Filme pentru Liceeni”.

A.M: La un moment dat, după ce am văzut împreună Louder than Bombs (r. Joachim Trier, 2015), am rugat o grupă de liceeni să scrie fiecare pe o foaie un cuvânt care să exprime fie un gând sau un sentiment personal în raport cu filmul, fie o idee, un tip de emoţie la care face referire filmul. E un joc de improvizaţie foarte simplist, dar mi s-a părut util ca mijloc de spargere a gheţii. M-a intrigat puţin cuvântul ales de o fată, care surprindea cu multă maturitate dinamica relaţiilor familiale din filmul respectiv. Scrisese „înstrăinare”. Chiar dacă cei mai mulţi dintre ei cu siguranţă înţeleg emoţiile sau stările exprimate într-un film, capacitatea sau, uneori, disponibilitatea de a le exprima concis e, pe undeva, neaşteptată. M-a bucurat destul de mult. Discuţia deschisă cu oameni necunoscuţi despre ceva atât de personal ca cinema-ul e, până la urmă, un act de vulnerabilitate. Or, aveam senzaţia că fata respectivă reuşise să fie foarte deschisă, fără vreun soi de „ajutor”. ”

Cea mai frumoasă amintire de la „Filme pentru Liceeni” a fost…

C.L.: Când  m-au căutat pe Facebook nişte liceeni să mă întrebe cum se numea cartea pe care le-am recomandat-o (era vorba despre Aprilie spulberat de Ismail Kadare) şi când un băiat de la Liceul Teoretic „Dimitrie Bolintineanu” din București mi-a explicat finalul din Louder than Bombs într-un fel la care nu m-aş fi gândit nici într-o mie de ani.

F.B.: Fără să pic în patetisme ieftine, cele mai mișto momente sunt începutul și finalul întâlnirilor cu elevii. De fiecare dată am mari așteptări când intru în sala de cinema, urmează, uneori, câteva momente de buimăceală, dar, de fiecare dată, plec mulțumit. Plecăm mulțumiți.

A.M.: Mă bucură atunci când am ocazia să mă întâlnesc cu aceiaşi elevi şi să putem vorbi despre filme diferite. Abia atunci simt că putem clădi ceva împreună. În acelaşi timp, lucrul ăsta îţi asigură o ardere a etapei de cunoaştere reciprocă, suntem cu toţii mai familiari, şi atunci devine mult mai uşor şi mai natural să intrăm direct în miezul discuţiei, dar şi să glumim. Mi se pare foarte important ca discuţia să fie relaxată şi cu cât mai puţine bariere formale în aşa fel încât să funcţioneze. Toate detaliile pragmatice mi se par relevante: câte ore au stat la şcoală până să mă întâlnesc eu cu ei, dacă reuşim să stăm în cerc şi să ne putem vedea cu toţii ş.a.m.d. Altfel spus, mă bucur atunci când reuşim împreună să creăm o atmosferă de intimitate, în care elevii să se simtă suficient de confortabil, încât să se exprime deschis.

Recomandați un film care i-ar face pe adolescenţi să se îndrăgostească de film ca artă. 

C.L.: Labirintul lui Pan, regia Guillermo del Toro, 2006.

F.B.: Propria experiență e, pentru mine, singura care e autentică, așa că n-am să dau un răspuns doar de amorul artei. Adică, am să vorbesc despre filmul care pe mine m-a făcut să mă îndrăgostesc nebunește de cinema. Și să fiu tot mai îndrăgostit. Star Wars: Episode IV – A New Hope, pe care l-am văzut în 1977 sau 1978, nu are importanță data precisă. Important și decisiv a fost că l-am văzut când aveam 9-10 ani, la Sala Palatului, cu bunicul meu și că, după ce am ieșit din sală am știut că aceea e lumea la care visam. Și am mai făcut ceva. Am povestit, a doua zi, prietenilor mei de pe stradă despre lumea pe care tocmai o descoperisem. Îi invitam să o descopere și ei împreună cu mine. Era, dacă mă gândesc bine, prima mea cronică de film. Este ceea ce fac și acum. To be continued.

A.M: E o întrebare dificilă pentru că gustul şi semnificaţia sunt, ambele, nişte chestiuni atât de particulare de la om la om. Din filmele pe care le-am avut de discutat în cadrul proiectului „Filme pentru Liceeni”, le-aş recomanda Louder than Bombs celor care încă nu l-au văzut. Filmele lui Truffaut mi se par destul de potrivite pentru vârsta asta. Apoi, nu ştiu, pentru că îmi spuneau că le place horror-ul, probabil că mi s-ar părea important să vadă şi o latură comică a sa, cu care poate că sunt mai puţini obişnuiţi, printr-un giallo ca Suspiria (r. Dario Argento, 1977), poate. Le-aş mai recomnda home movies şi filme-jurnal, ca să vadă cât de aproape de ei pot fi subiectele unor filme şi că nu e nevoie întotdeauna de resurse financiare mari sau de mijloace tehnice ultraspecializate ca să faci un film bun. Poate că le-aş arăta unor elevi de clasa a XII-a – cu pauze – jurnalul lui David Perlov, Yoman (r. David Perlov, 1983), sau As I Was Moving Ahead Occasionally I Saw Brief Glimpses of Beauty (r. Jonas Mekas, 2000). Le-aş mai recomanda să vadă tot ce înseamnă film clasic hollywoodian, ca să înţeleagă de unde vin anumite formule ale filmelor de gen de astăzi. Un Scarface (r. Howard Hawks, Richard Rosson, 1932), un The Maltese Falcon (r. John Huston, 1941), The Shop Around the Corner (r. Ernst Lubitsch, 1940), Bringing Up Baby (r. Howard Hawks, 1938), To Be or Not to Be (r. Ernst Lubitsch, 1942). Blade Runner (r. Ridley Scott, 1982), iarăşi, s-ar putea să fie un tip de film care să-i intereseze. Mie, ţin minte că pe la 18-19 ani mi se părea foarte mişto un SF, Event Horizon (r. Paul W.S. Anderson, 1997). Nu ştiu, depinde foarte mult de vârsta lor şi de lucrurile la care rezonează fiecare, până la urmă. Cu siguranţă le-aş recomanda să vadă documentare.

Dacă interviul v-a făcut curioși şi v-a deschis apetitul pentru cinema, vă invităm pe Filme pentru Liceeni , unde puteți accesa gratuit o serie de 8 lecţii de cinema, dezvoltate de asociaţia elveţiană Lanterna Magică.

12
/03
/24

Festivalul Internațional de Film Transilvania (TIFF) anunță prelungirea perioadei de desfășurare a ediției din 2024 cu o zi față de datele comunicate inițial.

01
/03
/24

Happy Cinema redifuzează filmul Oppenheimer, favorit la Oscar, în perioada 7-10 martie, în toate cinematografele din țară. Oppenheimer este un thriller epic filmat în IMAX® care aruncă publicul în paradoxul palpitant al omului enigmatic care trebuie să riște să distrugă lumea pentru a o salva. Pelicula spune povestea fizicianului J. Robert Oppenheimer și a rolului pe care l-a avut în dezvoltarea bombei atomice.

28
/02
/24

Filmul documentar AMAR, regizat de Diana Gavra, va avea putea fi văzut în premieră în cinematografe din 8 martie, iar până atunci spectatorii se vor putea întâlni cu regizoarea și parte din echipa filmului în două evenimente speciale:

27
/02
/24

Admiratorii lui Nicolae Corjos vor putea vedea sau revedea la Cinemaraton pe 27 februarie filmele Ora zero, Pădurea nebună, Un studio în căutarea unei vedete, Declaraţie de dragoste, Liceenii, Extemporal la dirigenţie, Liceenii Rock’n Roll, Alo aterizează străbunica, documentarul Sergiu Celibidache.

27
/02
/24

SkyShowtime a confirmat astăzi că Ted va fi disponibil pentru vizionare în toate piețele în care serviciul este disponibil, începând din 22 februarie. Primele patru episoade vor fi disponibile pentru vizionare în exclusivitate pe SkyShowtime din 22 februarie, urmând ca celelalte episoade să fie disponibile din 11 aprilie.