Florian Pittiş: „Să trăiești cu bucuria primei clipe pe pământ şi cu disperarea ultimeia”
http://www.ziarulmetropolis.ro/florian-pittis-sa-traiesti-cu-bucuria-primei-clipe-pe-pamant-si-cu-disperarea-ultimeia/

Au trecut opt ani de la dispariţia lui Florian Pittiş – actor al Teatrului „L.S.Bulandra”, realizator a numeroase spectacole de poezie şi muzică, redactor-şef al postului Radio 3 net şi fondator al trupei Pasărea Colibri.

Un articol de Monica Andrei|5 August 2015

MEMORIA CULTURALĂ Florian Pittiş s-a născut la 4 octombrie 1943 şi a decedat la 5 august 2007. A rămas în mintea multor oameni de teatru „Ariel” din “Furtuna”, un spiriduş din piesa scrisă de Shakespeare (care e de fapt testamentul dramaturgului), interpretat prin 1978, aşa cum nimeni n-a mai făcut-o de atunci.

A jucat mult în spectacole regizate de Andrei Şerban, încă din studenţie luând şi premii importante. (“Ubu rege” de Alfred Jarry, „Nu sunt Turnul Eiffel”, „Iuliu Cezar” „Şeful sectorului suflete” – spectacolul a primit două premii la Festivalul de la Zagreb).
Florian Pittiş a fost unul dintre comentatorii emisiunii Teleenciclopedia, difuzată de Televiziunea Română, din 1965.

A semnat cronică muzicală în diverse publicaţii, iar în 1998 a devenit directorul Canalului Tineret al Radiodifuziunii Române. A adus o contribuţie notabilă în popularizarea muzicii pop-rock prin realizarea unor emisiuni radiofonice în cadrul seriei Pittiş Show.

Florian Pittiş a tradus in limba română cântecele lui Bob Dylan: A Hard Rain’s A-Gonna Fall (Va veni ar o ploaie grea), Death is Not the End (Sfârşitul nu-i aici), Don’t Think Twice, It’s All Right (Nu-i nimic, asta e! ), Mr. Tambourine Man, Rainy Day Women, She Belongs to Me (Alo! Ea-i a mea), Silvio (Oameni buni).
A fost căsătorit cu Anda Niculina Pittiş.

În 2004, primeşte Ordinul Meritul Cultural în grad de Comandor, Categoria D – “Arta Spectacolului”, „în semn de apreciere a întregii activități și pentru dăruirea și talentul interpretativ pus în slujba artei scenice și a spectacolului”.

Din 2013, numele său figurează pe marele GONG care se află pe Aleea Celebrităţilor din Piaţa Timpului din Bucureşti.

Drumul spre teatru

Era elev la Liceul Gh. Lazăr, în capitală, a cântat şi a jucat teatru fără să-şi propună să urmeze o carieră în domeniul artelor, lucru despre care spunea: „în şcoală eram mort după matematică, făcusem gimnastică de performanţă la Palatul Copiilor, băteam la tobă în orchestra şcolii, eram şi solist vocal, jucam în cercul de teatru al şcolii şi toate astea s-au adunat.”

În 1958, când l-a întâlnit pe Petre Gheorghiu, care lucra Teatrul „L.S. Bulandra” şi era instructor artistic la liceu, a fost momentul hotărâtor în destinul său în privinţa carierei. Acesta l-a determinat să dea admitere la Teatru, lucru despre care va povesti peste ani într-un interviu:
„A mai existat un moment foarte important în drumul meu, acela când am căzut la exemenul de admitere la Institutul de Teatru, pentru că aveam un defect de dicţie – graseiam. Până atunci eram răsfăţatul şcolii, toate îmi mergeau ca pe roate. A fost momentul când mi s-a arătat că viaţa nu e chiar atât de simplă şi de roză. În acel an am lucrat voluntar, adică fără plată, ca electrician la serviciul de lumini al Teatrului <<Bulandra>>. Asta mi-a dat posibilitatea să stau în teatru de dimineaţă până după miezul nopţii, să văd actorii în repetiţii, să văd monştri sacri ai scenei româneşti din acea perioadă. Am lucrat foarte mult pentru remedierea defectului de dicţie, pentru că, nefiind un defect organic, ci o proastă deprindere, a trebuit să înlocuiesc în vorbirea de toate zilele consoana <<r>> cu <<l>>.

Vorbeam de dimineaţa până seara precum copiii. Apoi, vorbeam cu <<d>> în loc de <<r>>, apoi <<dl>>, asta în discuţiile curente, pe lângă repetiţiile pe care le făceam acasă. Şi într-una din zile s-a produs saltul, mă corectasem şi am putut intra în institut. În anii de studenţie, un moment crucial a fost întâlnirea cu Andrei Şerban, cu care am împărţit gânduri de teatru, consolidate mai târziu, când am avut bucuria de a lucra două luni, la Paris, cu Peter Brook. De importanţă fantastică a fost întâlnirea de lucru cu extraordinarul om de teatru Liviu Ciulei. Iar momentul important de astăzi este întâlnirea cu mine.”

Debutul în Teatrul „L.S. Bulandra” a avut loc când lucra ca electrician, în 1962. A fost un moment norocos, când Petre Gheorghiu l-a propus lui Liviu Ciulei pentru înlocuirea unui actor care juca un rol secundar în spectacolul cu piesa “Cum vă place” de W. Shakespeare.
“M-au chemat de acasă – era într-o duminică – şi în cabină, înainte de spectacol, Liviu Ciulei a lucrat cu mine 20 de minute rolişorul acela.”

De atunci, drumul în teatru s-a conturat. A interpretat roluri mari şi grele. A fost un actor unic care preţuia simpatia publicului. „Pe actor nu-l cauţi nici în rafturile bibliotecilor, nici în muzee sau în alte depozite de bunuri culturale. El există numai în conştiinţa spectatorilor. Dacă la Sartre <<infernul sunt ceilalţi>>, pentru mine ceilalţi sunt paradisul. Pun mare preţ pe <<simpatia>> publicului, fără să fac din asta un scop în sine.”

Pregătirea pentru rol

Florian Pittiş a fost actorul cu o voinţă de fier, care avea o excelentă pregătire muzicală. A muncit enorm în toată cariera sa. „Este o muncă foarte grea, aceea de a-ţi întreţine condiţia fizică şi psihică de concurs. Noi suntem ca nişte sportivi care, în fiecare seară, participă la Olimpiadă şi trebuie să câştige. Dar cel mai mare efort este acela de a-ţi ascunde efortul. Oricât ai fi de obosit, spectatorul să n-o simtă. Pentru că, altfel, bucuria lui de a te urmări dispare, se transformă într-o senzaţie uşor penibilă, de compătimire. Ca şi la balet, Lebăda trebuie să zboare plină de graţie şi uşoară ca un fulg în braţele Prinţului.”

Florian-Pittis-2Înaintea oricărui spectacol, timp de o jumătate de oră, îşi făcea conştiincios exerciţiile de întreţinere a glasului şi a plasticităţii corporale. Ajungea în teatru devreme şi se izola în cabina actorului. Florian Pittiş era ba cu creionul în gură rostind cuvinte, ba stând cu mâinile în sus, toate acestea pe un singur gând.

Nu răspundea la telefon, nu era de găsit pentru nimeni în teatru. Pentru că, aşa cum spunea, „pregătirea sufletească pentru rol este de o mie de ori mai importantă”.
A fost un perfecţionist cronic şi nu-i plăcea să trăiască din amintiri; curiozitatea vie l-a ajutat să persevereze de-a lungul timpului, în toată cariera sa de actor.

“Când trebuie să scriu ceva, reuşesc cu greu să aştern o frază, pentru că încep cu zeci de nelinişti, nedumeriri asupra modului cum se scrie un cuvânt, mă duc la «Îndreptarul ortografic»…, iar de acolo mă bag în fonetică, apoi trec la împărţirea literelor în consoane surde şi sonore, de exemplu, până când uit de unde am plecat. Dorinţa de a cunoaşte mă împinge spre perfecţiune. Dacă mă apuc de ceva, şlefuiesc totul, cum se şlefuiesc diamantele”.

Florian Pittiş, despre actor şi rolurile jucate

  • Actorul total „Starea fericită a actorului este aceea de a relua, cu fiecare rol, totul de la început. Să redescopere mereu, nu să aibă bagajul lui de trucuri, pe care să-l scoată la fiecare montare.”
  • Publicul “Gândul actorului se transmite publicului, chiar dacă el nu este vizualizat direct. Se simte imediat dacă publicul este interesat de ceea ce se întâmplă pe scenă. Bineînţeles, că în sală se află oameni cu pregătiri diferite, categorii sociale diferite, dar în fiecare sală există un grup social preponderent. Acel grup dă caracterul spectacolului respectiv, el stabileşte coordonatele acestei comunicări. Iubesc publicul tânăr pentru că nu are prejudecăţi. Dacă poţi reprezenta un punct de referinţă pentru noile generaţii este o garanţie că nu stai pe loc, că n-ai rămas pironit într-un moment al trecutului, ca un fluture într-un glorios insectar.”
  • Despre rolurile jucate „Dacă pe umerii mei ar sta soarta unei ţări, a unui popor, cum ar arăta viaţa mea? Cu această întrebare în gând am lucrat rolul lui «Ludovic al XIV-lea» din «Cabala bigoţilor», de exemplu. Ludovic vine şi vede spectacolele lui Molière, dar el ştie în permanenţă că pe umerii lui atârnă destinul Franţei. Şi în toate celorlalte personaje, caut să aflu, să mă înţeleg pe mine şi să-i înţeleg pe ceilalţi, să văd care sunt oscilaţiile de gândire datorate funcţiei lor, rolului lor social, caracterului lor ş.a.m.d”.
  • Antrenament „Există zile în care pronunţia nu este atât de cursivă şi de uşoară, datorită probabil şi alimentaţiei, datorită oboselii, cine ştie… Am descoperit, de exemplu, că în «Ariel» (rol din spectacolul «Furtuna» de Shakespeare) nu mă pot desprinde de pământ dacă în ziua aceea mănânc carne. Carnea este o mâncare de Caliban! Poate chiar gândul acesta, că, dacă am mâncat carne nu mă pot desprinde de pământ, poate chiar gândul mă împiedică să mă desprind de pământ în seara respectivă, când joc «Furtuna». Cu tot antrenamentul meu, sunt zile când corpul meu nu răspunde aşa cum ar trebui tuturor comenzilor mele. Poate numai asta….”
  • Consumul fizic „Când jucam «Elisabeta I», consumul fizic era imens, m-am cântărit de câteva ori, înainte şi după spectacol: slăbeam 3, 200 kg la o singură reprezentaţie. În «Lungul drum al zilei către noapte» eram aproape de gândurile lui Stanislavski despre teatru. De data asta, consumul nervos era mai mare; după acest spectacol cu greu reuşeam să adorm până la 3 noaptea.”
  • Actorul trăieşte clipa. „Un actor trebuie să adere la dictonul «Carpe diem», la această fascinantă idee: Trăieşte-ţi clipa. Un actor trebuie să ardă în seara respectivă, pentru că ştim bine că un spectacol odată terminat a murit, numeni nu poate transpune în alte zone această comunicare fantastică dintre actor şi publicul său. Ce înţeleg prin a-ţi trăi clipa? A trăi cu bucuria primei clipe pe pământ şi cu disperarea ultimei, în acelaşi timp. Acest principiu te obligă să duci o viaţă de excepţie, în aşa fel încât să-i poţi pune punct în fiecare clipă. Dar poţi oare să pui punct acum vieţii tale, cu conştiinţa împăcată că ai făcut totul, că ai trăit totul, din plin, aşa încât să spui: m-am realizat, chiar dacă în secunda următoare voi înceta să exist? La această intensitate a trăirii trebuie să se desfăşoare un spectacol de teatru.”

(Doina Dragnea, Andrei Băleanu – „Actorul între adevăr şi ficţiune”)

01
/12
/16

Începând din sec. al XVIII-lea, domnii fanarioţi au luat o serie de măsuri menite să transforme aglomaraţia de case ridicate cum da Dumnezeu, pe uliţe desfundate, fără nume şi ameninţate periodic de revărsările Dâmboviţei, într-un oraş mai bine rostuit.

29
/11
/16

În 1869, „fiica Rinului”, Elisabeta de Wied, căsătorită cu principele Carol, plină de emoţie şi bolnavă de rujeolă, îşi făcea intrarea în Bucureşti, unde avea să domnească alături de soţul ei până în septembrie 1914.

21
/11
/16

„Românul iese la mort”. Această constatare devenea valabilă odinioară mai ales când era vorba de o înmormântare domnească, aşa cum a fost cea a lui Alexandru Suţu, întâmplată în ianuarie 1821.

11
/11
/16

A fost o vreme când Calea Victoriei (Podul Mogoşoaii) era o arteră aristocratică, plină de case boiereşti unde în fiecare zi se întâmpla ceva deosebit: primiri, concerte, baluri, adunări de binefacere ş.a. Una din case, adăpostind azi o instituţie de asistenţă socială, a cunoscut, la mijlocul sec. XIX, o strălucire deosebită.

08
/11
/16

Povestea lor în film se desfășoară pe la începuturile cinematografiei mondiale, în epoca filmului mut, când David Griffith a creat modul de a istorisi o poveste pe peliculă, iar Lillian Gish, datorită regizorului, a devenit o stea de cinema.

03
/11
/16

Autorul celebrelor „mușatisme”, care sunt bijuterii ale paradoxului comic, n-a făcut școală de teatru, dar a scris pentru actor, publicând în „Rampa” și „Adevărul”. Observatorul ironic al vieții, acidul și jovialul umorist, a trăit între 22 februarie 1903 și 4 noiembrie 1970.

30
/10
/16

Zonă seismică acceptată azi de toată lumea, Bucureştiul are o lungă istorie în spate, presărată de cutremure frecvente, distrugătoare şi peste putinţă de prevăzut. Prima consemnare documentară datează din 1681, în domnia lui Şerban Cantacuzino, cu precizarea că „n-au mai pomenit altădată nimenea”.

28
/10
/16

Noaptea de 28 spre 29 octombrie 1952. În infirmeria penitenciarului din Aiud, Mircea Vulcănescu, unul dintre cei mai mari oameni de cultură ai României, murea în frig, cu o „cavernă la plămânul stâng”, după ce încercase să salveze viața unui tânăr, pe care-l protejase cu propriul lui corp.

27
/10
/16

Fiecare epocă şi-a avut artera preferată de plimbare, pe jos, cu trăsura ori cu automobilul. Pe la 1800, bucureştenii se înghesuiau duminica la iarbă verde spre Dobroteasa sau Băneasa; la mijlocul sec. XIX, s-au îndreptat spre locul ajuns repede la modă: Şoseaua Kiselev.

25
/10
/16

Autorul „Cuvintelor potrivite” se naște sub semnul zodiacal al Gemenilor, în 21 mai 1880, la București, ca rod al conviețuirii nelegitime dintre tatăl român, Nicolae Theodorescu, funcționar de bancă și Rozalia Arghesi, de origine germană, venită din Ardeal, menajeră, în casa Theodorescu.

20
/10
/16

Calea Victoriei, Podul Mogoşoaiei până la războiul pentru  independenţă din 1877-1878, era socotită coloana vertebrală a oraşului, strada cea mai aristocratică, unde aveau loc evenimente mondene, se preumbla lumea bună – într-un cuvânt, unde se făcea şi se desfăcea tot ce conta în societatea bucureşteană.

Page 1 of 2012345...1020...Last »