Florin Piersic Jr. crede că, în teatru, cea mai importantă e echipa. Spune că îi place meseria de actor pentru că, pe scenă, poate să facă lucruri pentru care ar fi amendat în viaţa reală…
Un articol de Ziarul Metropolis|11 august 2015
Pe 9 august, în ultima zi a festivalului de teatru Ideo Ideis, actorul Florin Piersic Jr. a ținut un masterclass pentru tinerii prezenți la evenimentul din Alexandria. Mai jos sunt câteva fragmente din discursul său:
La câțiva ani după ce am terminat Institutul, am cunoscut un om, într-un workshop, la Londra, care în zece zile mi-a deschis ochii și mi-a schimbat toată părerea despre meseria asta. El m-a făcut să înțeleg ideea de familie, de echipă. În Institut n-am fost o echipă, ăsta-i adevărul. Am fost la clasa domnului Albulescu, un profesor cu o carismă cu totul specială, dar care n-a reușit să ne unească. Eram o clasă mică, 10-11 oameni, dar niciodată nu ne-am iubit între noi foarte tare. Asta a fost greșeala.
S-ar putea ca un actor care e inegalabil, fantastic, să nu rămână pe lista mea de opțiuni, pentru că nu-și respectă și nu-și iubește partenerii. Dacă nu există respect între colegi, n-ai nicio șansă.
În anul I, am fost foarte respectuos, mă uitam la studenții de anul IV ca la niște megastaruri. „Au făcut patru ani de teatru, tre’ să știe multe lucruri…” Undeva în anul II, când coboram cu liftul (era o cușcă transparentă), mi-am aprins o țigară. O studentă din anul IV, m-a văzut și mi-a zis: „De ce fumezi, mă, în lift?!”. Am ajuns la parter, am urcat scările și… nu pot să reproduc ce i-am spus. Cred că a fost o trezire necesară. Pentru că eram mult prea naiv. Ce i-am spus fetei ăleia n-a fost prea academic, dar a fost bine. (râde)
Sunt tot felul de demoni în noi care pot fi scoși la iveală pe scenă. De asta îmi place meseria de actor, că am voie să fac lucruri pentru care aș fi amendat în viața reală. Poate chiar închis…
E foarte plăcut să vezi că ai ajuns la sufletul oamenilor; că spectacolul a evoluat așa cum ai gândit și că toată construcția a funcționat bine. Dar, când rămâne la un nivel mediocru și simți lucrul ăsta, iar lumea bate din palme și zice „da, drăguț, e ok, ne-am distrat”, e o durere mare…
Pot să-mi explic de ce actorii cad în depresie uneori. Am trăit asta și aici. Acum doi ani am fost cu spectacolul „Zi că-i bine”. A fost bine primit. Închisesem scena asta cu niște pantaloni și pusesem niște ventilatoare în spatele panourilor, ca să nu murim de cald. Ceva cu ventilatoarele alea s-a întâmplat, că nu m-am putut concentra. Și m-am simțit foarte prost la sfârșit, când a venit Marius Manole și mi-a zis „Băi, ce mișto ai fost!”. Nu înțelegeam… l-am păcălit pe Manole?!
Prietena mea m-a învățat: „Nu mai spune că ai fost prost, că nu toată lumea își dă seama că ai fost prost, când crezi tu că ai fost prost. Spune și tu «mulțumesc», nu mai comenta că ai avut o seară proastă.” (râde)
După anul 2000, nu s-a mai întâmplat să accept roluri nepotrivite. Cel puțin nu în teatru. Dacă am renunțat la mici avantaje pe care ți le oferă un salariu de mizerie, n-aveam cum să mai fac compromisuri. În 2015, adică în ianuarie anul acesta, am jucat pentru prima dată teatru în regia altcuiva; după anul 2000. Practic, de atunci până acum, am făcut – cum s-ar zice – „ce-am vrut eu”.
Mi s-a pus demisia în față, n-a fost un act de curaj. Dar aveau nevoie să elibereze un post, pentru că eu luam salariul degeaba. Mie mi se părea că la un moment dat o să vină un nene și o să zică „ce nevoie am eu de actorul ăsta!”. Fără să știe ce pot, pentru că el nu mai putea să mă vadă în nimic. Mi s-a pus eticheta de „actor dificil” tocmai pentru faptul că am refuzat niște lucruri. Dar s-a creat un zvon care îmi face rău și acum… Cristi Juncu m-a sunat în toamnă ca să facem „Vestul singuratic” și m-a întrebat după prima repetiție: „Dar n-o să renunți, nu?”
Acum încerc să scriu o piesă. Asta prin din pricina faptului că am tradus multe piese și e ușor să fac saltul. Sunt OK cu dialogul. Începe să mă intereseze din ce în ce mai puțin literatura și din ce în ce mai mult materialul care poate fi folosit în teatru, film.
Cred în actorul cu mai puțin talent, dar cu o putere de muncă extraordinară. Talentul ăla se poate umfla, se poate lucra. Dacă își dă voie, dacă nu stă pe Facebook 10 ore, dacă afectează orele alea pentru studiu… Nu mai cred în talentul lăsat acolo să lâncezească. Se pierde. E ca un organ care nu e luat în sistem – se atrofiază, efectiv.
Concluzia mea e că învăț tot timpul, învăț la fiecare proiect. Și asta-i frumos, e o meserie care nu se termină niciodată.
