Doi actori sunt singuri pe scenă timp de o oră şi jumătate, într-o poveste rusească derulată într-un decor à la Tim Burton, în regia lui Emanuel Pârvu. „Doi pe o bancă“, spectacolul Teatrului Metropolis, are avanpremiera sâmbătă şi duminică, de la ora 19.00.
Un articol de Adina Scorţescu|9 ianuarie 2014
REPORTAJ Stăm amândoi pe bancă, iar sub pantofii noștri tace gazonul de plastic. „Bătrâne, geniali nu putem fi, dar măcar să fim trimbulinzi!” E o vorbă a lui Nichita. Obrazul cu barbă ţepoasă se apleacă înspre mine, ca să verifice dacă am notat corect în carneţel. „Trim-bu-linzi, da?” Undeva, în spate, stâlpul felinarului se ondulează, ca-n filmele lui Tim Burton. Pe faţă ne cade lumina reflectoarelor.
Suntem în pauza de la repetițiile pentru „Doi pe o bancă”, spectacolul de la Teatrul Metropolis, în care Florin Zamfirescu are unul dintre rolurile principale (celălalt îi aparține Taniei Filip). La 64 de ani, a acumulat zeci de roluri în teatru și film și are o experiență lungă de profesor la Universitatea de Artă Teatrală și Cinematografică din București; dar tot are emoții când se gândește la premiera de sâmbătă. Cel mai mult îl îngrijorează ce-o să creadă studenţii lui.
„Lasă cronicarii, ăia mai și mor, dar studenții sunt veșnici! Dacă vine o dată un student și-mi spune «Dom’ profesor, v-am văzut aseară când vă scărpinați în fund ca să faceți spectatorii să râdă. Păi nu ne-ați spus dumneavoastră să ne ferim de cioace?!». „Mai bine mă las de meserie decât să mi se întâmple aşa ceva“, mărturiseşte profesorul Zamfirescu. Mai sunt doar câteva zile până la avanpremieră.
„Vezi c-ai scotocit de pomană?! Ai vrut să afli adevărul!” se răstește Fedea la Vera, în actul II. Urmează o mică pauză… „ai vrut să dai cu piatra”, șoptește sufleorul, din rândul întâi. „Ai vrut să-mi dai cu pietroiul în cap!” continuă Zamfirescu, agitat. Apoi, pe un ton mai calm: „E greu de ținut minte. Se schimbă ideile întruna. Nu știi care e una și care e ailaltă.”
Tania Filip şi Florin Zamfirescu, în spectacolul „Doi pe o bancă“
Repetiția continuă, punctată ici și colo de regizor. „Acum joacă la 30% din energie”, îmi șoptește Emanuel Pârvu (34 de ani), care și-a dorit să monteze un spectacol în care să joace actorii pe care i-a admirat din copilărie.
În plus, „doamna Tania” i-a fost profesoară la facultate. Blondă cu ochi albaștri, rusoaică după mamă, a fost alegerea evidentă pentru rolul Verei, femeia matură, care luptă cu o patimă adolescentină cu/pentru un bărbat necunoscut, lângă care ar putea fi din nou fericită.
„Îmi plac la nebunie rușii, cu trăirile lor extreme. Ei și când sunt fericiți plâng. Și-apoi râd, după care iar plâng”, povestește Emanuel, cu o figură de copil care își laudă jucăria cea nouă. Însă textul lui Ghelman nu este o descoperire recentă; l-a montat acum trei ani tot la Teatrul Metropolis (cu Mihai Bendeac și cu Adela Popescu), iar acum câteva luni l-a transformat într-un film de 21 de minute, dintr-un singur cadru, în care El și Ea sunt Mircea Rusu și Ana Ciontea.
De ce să alegi un text greu, rusesc, pe care de-abia îl intuiești la 30 și ceva de ani? „Păi tocmai aici stă provocarea! Să faci un Cehov sau un Gogol să nu pară literar, ci credibil. Atunci să-i faci pe spectatori să nu se simtă ca la teatru!”
„Tu mă mai iubești?” îl întreabă Vera pe Fedea, apoi face un pas înapoi. „Stați așa, nu mișcați!”, îi corectează regizorul, „acum intră muzica!” O melodie la pian, de Yann Tiersen. Pe scenă se face semiîntuneric.
Următorul moment (în jargon regizoral „pleacă cealaltă situație”) – El îi povestește Ei despre căsniciile eșuate: „Mi-e rușine… („ajută-mă!”, șoptit scurt sufleorului)… de opt ani trăiesc numai cu iluzii.” Ea încearcă să-l consoleze; pășește încet pe treapta din parc (cu aspect pietruit), care scârțâie ca parchetul. Zamfirescu izbucnește în râs. „O chestiune senzațională – zâmbește și Pârvu – încercați jos, pe iarbă.” Pe iarba de plastic, pașii Verei sunt silențioși.
O poveste cu doi actori care sunt singuri pe scenă, timp de o oră și jumătate. „Nu vreau să spun că e greu; e frumos – explică Tania Filip, cu o privire albastră, senină -, dar e ca și cum ai sări în piscină de la o trambulină înaltă de 100 de metri.” „Și nu știi dacă e apă înăuntru”, adaugă Zamfirescu, cu o voce plată, care te lasă în așteptare. Oare e de râs sau de plâns? „Ăsta cred că e un rol pe care, la 30 de ani, de-abia îl joci”, continuă ea. E despre adevăr, viață, destin.
— Și-atunci, ca spectator tânăr, cum să-l înțelegi?
— Dacă există adevăr, orice eveniment poate fi receptat și înțeles, până la urmă.
Zamfirescu spune că îi e greu să joace unele momente, pentru că e obișnuit să nu amestece niciodată viața privată cu cea de pe scenă. „Am găsit multe momente pe care le-am trăit deja. Unele replici nici nu-mi vine să le spun… e ca și când aș fi la spovedanie.” Apoi, pe un ton vesel, că doar e actor – obișnuit să treacă rapid de la o situație la alta: „Dar ce vrei mai mult decâ să joci o piesă rusească, alături de o parteneră rusoaică?!”
Rolul a fost o surpriză totală. Astă toamnă l-a sunat Emanuel și i-a spus: „Dom’ profesor, am piesa asta la Metropolis și dumneavoastră jucați în ea.”
„…?! Cum? În ce piesă?!”, i-a răspuns Zamfirescu. Se pare că zarurile fuseseră aruncate.
„Vine din urmă o generație bună. Mi-ar fi plăcut ca Emanuel să-mi fie copil”, adaugă râzând, apoi coboară de pe scenă ca să-și ia o sticlă cu apă.
Pauza s-a terminat. Din întunericul sălii, se aude vocea regizorului: „Vreți să facem actul I sau II? De mâine facem șnururi.”
Spectacolul „Doi pe o bancă”, de Alexander Ghelman, se joacă pe 11 și pe 12 ianuarie, de la ora 19.00, la Teatrul Metropolis.
